Adevěrul Literar şi Artistic, decembrie 1921 (Anul 2, nr. 2-4)
1921-12-05 / nr. 2
Hantit despre moarte Marele psiholog Wilhelm Wundt, care a murit acum de curând, a lăsat o autografie în care, între altele, povestește o foarte curioasă întâmplare care a avut o adâncă înrâurire asupra concepției sale despre viață. Când la vârsta de 25 ani s-a stabilit ca docent la Keiaelberg, o puternică hemoptizie, urmare a surmenajului, l’a trântit la pat. Medicii desperaseră de a’l menține în viață și el însuși chemase pe frate-său, care se afla în altă localitate, ca să’și ia rămas bun pentru totdeauna dela dânsul. „Niciodată însă — scrie Wundt în viața mea, nu am mai avut o așa impresiune de liniște complectă, ca în ceasurile acelea. Sentimentul de a fi încheiat cu tot ce putea neliniști sufletul, de a fi încheiat cu toate aspirațiunile și cu orice voință, sentimentul de a fi împlinit viața, este poate cel mai înrudit cu cel al celei mai curate și mai perfecte plăceri a vieței. El presupune, ce-i drept, ca spiritul să fie fără dureri și e posibil că tocmai de aceia e refuzat multora, daca nu celor mai mulți dintre oameni, cum se poate deduce și din faptul că se vorbește atât de mult de agonie și atât de puțin de liniștea morței. A fi trăit odată această Unire a morței, consider ca un câștig fără seamăn. De el a devenit inseparabil acel sentiment al incompatibilitatei acestei întâmplări a impasibilitate ca să se repete vreodată. Tocmai de aceia e refuzat celor a căror trecere viață e însoțită de dureri. Contra acestora nu există decât un leac pe care rare ori un om îl poate atinge și care celor mai mulți le e inaccesibil: leacul constă în a uita cu totul legătura trupească cu toată puterea ce exercită și de a pătrunde prin înfiorare de sine la acea liniște sufletească, dată de la sine celei care moare fără dureri. Acest contrast m’a întâmpinat încă odată acum câtăva vreme, când mi-am luat rămas bun de la un amic care se lupta cu moartea. El mi-a urat ca odată să plec din lume în complectă inconștiență, fără ca să am o ideie măcar de momentul despărțirei. La auzul acestei urări mi s’a reîmprospătat: amintirea acele întâmplări din tinerețea mea și mi-am spus : Eu doresc contrarul și nici un caz nu aș dori să părăsesc această viață, fără deplina conștiință, că eu însumi am trăit ultimul ei act. Dar încă ceva mi s’a lămurit, când mai târziu căutam să’mi reprezint acest moment al ultimei limite a existenței. Este înrudirea, ai zice mai bine, unitatea acestei liniște a vieței cu sentimentul religios“. SERIA II. ANUL I. No. 251 Banu Exemfen! în toată tara FONDATORI: AL. V. BELDIMAN 1888-1897 CONST. MILLE 1897—1920 Prim-redactor: EMIL D. FAGURE <* ■ " . , Din vremurile idealismului Adolescența generației noastre, a trecut printr’o vreme de luptă și agitație intelectuală luminată de soarele idealismului. In fața „Convorbirilor Literare” cari adunaseră tot ce produsese mai de valoare în literatură și știință generația precedentă, se ridica gruparea de la „Contemporanul“ care vestea in sunete de fanfare apariția unei lumi noui, pentru înțelegerea și pregătirea căreia tot ce simte și gândește, trebue să se înarmeze. Dacă la „Convorbiri“ centrul împrejurul căruia se grupau toți, ti forma Maiorescu, centrul mișcărei pornite de „Contemporanul“ era un tânăr emigrant rus, nn cizmar și poet ca altă dată Hans Sachs, dar birtaș și critic, un tip de apostol, cum se nasc și se desvoltă în imensitatea melancolică a uriașei Rusii. Era Gherea. , „Adevărul lterar“ de altă dată a fost și el popularizatorul ideilor ce Gherea expunea și propovăduia. Iar noi din generația, care scriem acum la seria de, față a acestei gazete, ascultam oprindu-ne răsuflarea, vestea cea nouă și mântuitoare ce răsuna și asistam la duelul intelectual dintre Maiorescu și Gherea, cu pasiunea cu care adolescenții de azi asistă la un match de foot-ball sau chiar de box. Bun e sportul, dar mai bună e pentru tineret preocuparea intelectuală. Idealul e să se unească amândouă, dar nu mă pot opri să nu cred că predominarea preocupărilor sportive e în Ultima linie păgubitoare și că o armonizare a lor cu cele intelectuale nu se poate obține decât asigurându-se precumpânirea acestor din urmă. Nu numai pentru că în definitiv sportul nu e scopul, ci. «înlocui de a sigura omului posibilitatea atinerei și priceperei celor mai înalte acepții morale și intelectuale, dar pentru că adevărata fericire nu se ate găsi decât în preocupările inactuale, ele fiind, pavăza cea mai iă a individului contra tentațiași pârghia cea mai sigură penpropășirea națiunei, acela luptă dintre Maiorescu și ea, pentru noi tinerii, Gherea biruitorul. Dacă examinăm aceu spirit critic duelul acela dus armele filozofiei și esteticei, în el ambii luptători mânuiau cu atate arma, argumentelor, la Maescu o lamă de Toledo sau Basc, la Gherea spada grea a revoltei ce va să vie, suntem deșidispuși să modificăm în multe rácât aceastra“ cir atunci. Dar într’un punct nu o vom putea modifica nici odată, în punctul care privește influența binecuvântată pe care Gherea a avut-o atunci asupra direcțiunei preocupărilor tineretului intelectual și, la un moment dat, al întregei gândiri a opiniei publice. Gherea aruncase cuvântul fecund despre critica științifică. Examinării operei literare din punctul de vedere pur estetic pusese cercetarea din punctul diede vedere estetic și social. Dacă Maiorescu privea pe artist și opera sa, ca un obiect în sine și aplica în judecarea lor, mai ales, criteriul subiectiv al gustului, al impresiunilor sale, Gherea cerea ca artistul și opera sa să fie examinați și cercetați ca produse ale societăței, în care trăiesc și acționează. Și în aplicarea acestui postulat, Gherea arunca și în câmpul intelectualităței noastre, marea problemă a materialismului istoric, care consideră întreaga istorie umană ca o evoluție continuă, ce se desfășoară după anume legi, care nu pot fi găsite decât, prin cercetarea stucturei fundamentale a societei umane. Aceasta însă la rândul ei nu este altceva decât structura ei economică, modul ei de producțiune și de repartiție a producțiunei, din care se deduce stratificarea claselor ei, din lupta cărora iese progresul. Ar duce prea departe dacă aș intra aci într’o expunere amănunțită în, materialismului economic și dacă urmând criticile ce i s’au adus până astăzi, aș arăta ce s’a menținut dintr’unsul și care sunt rezultatele la cari a ajuns Poate că va veni ocaziunea să fac și aceasta. Acum tn să vrei să constat altăceva, anume influența binefăcătoare, pe care a avut-o Gherea, nu numai asupra celor cari s’au urmat mai multă sau mai puțină vreme, ci asupra întregei generațîuni care a asistat la activitatea sa literară. Ideia criticei științifice, precum și cea a materialismului economic, odată aruncate, au trebuit să îndrepte pe toți cei cari putuseră lua cunoștință de dansare, pe calea studiilor. Ele erau atât de cuprinzătoare, reclamau atât de varii cunoștinți de științe naturale fiindcă se refereau la Darwinism și aplicau cercetărilor sociale metodele științelor naturale ; de istorie fiindcă cereau privirea artistului din mediul său social în legăturile sale istorice , de sociologie și economie politică fiindcă înțelegeau istoria din desfășurările economice și sociale, de filozofie fiindcă își trăgeau originea din filozofia lui Hegel și erau în acelaș timp, îmbibate de pozitivismul lui Comte, cu un cuvânt îndreptau atențiunea în așa variate domenii ale cugetărei umane, încât trezise gustul de cercetare și știință, o sete nepotolită de a afla și cunoaște cât mai mult, o admirabilă emulațiune spre intelectualitate. Și pe deasupra tuturor, izvora din acest materialism economic, o tendință spre idealism care învelea totul într’o aureolă de sentimente nobile și de mărețe aspirațiuni. Căci ultimul rezultat al studiului istoric după metoda materialismului economic era, că nici o formă socială nu e permanentă și eternă, că și in istoria omenirei, ca și în natură, totul e în veșnică curgere și transformare, și că cercetarea fazei sociale în care trăim ne arată că în mod fatal, inexorabil, mergem spre o nouă și mai perfectă societate, în care idealurile de egalitate, fraternitate și justiție ale revoluției franceze vor deveni o realitate , în care, nu va fi asuprit nici asupritor, în care nu va fi sărac și bogat, în care oamenii fiind scutiți de pacostea avidității de bani, multe din urîtele patimi ale vremei noastre vor dispare; în care în fine, poporul, proletariatul, acest uriaș bun și blând, care doarme în lanțuri fără a-și cunoaște puterea, se va fi trezit și va fi realizat vârsta de mur a omenirei. A trăi în asemenea gândire, a lupta pentru o asemenea țintă, a îmbrățișa întreaga omenire intro prelungă și caldă sărutare,ce ideal mai măreț și mai frumos se poate imagina și ce criteriu mai sigur pentru a trăi moral încă în societatea aceasta capitalistă, veritabil purgatoriu în care cei cari prind conștiință de adevărurile științifice, trebuie să se jertfească pentru realizarea cât mai repede a idealului întrevăzut cu preciziunea cu care astronomul prevede un fenomen ceresc. De a fi îndreptat tineretul spre un ideal și de a'l fi convins că el nu poate fi urmărit, niei realizat decât prin studii, acesta va rămâne cel mai mare merit al lui Gherea Cu vremea mulți au părăsit mișcarea al cărei teoretician a fost ,el, poate cu vremea au recunoscut, imperfecțiunile concepțiilor și ideilor sale și au întors spatele idealurilor tinereței, dar din inima lor nu au mai putut smulge complect, de aceasta sunt sigur, noblețe, ideilor altruiste de libertate, de dreptate, de dragoste de aproapele, pe cari tocmai autorii și propagatorii materialismului isteric le-au învățat cu vorba și cu fapta. O conștiință mustrătoare le-a rămas,un colț de suflet în care lumnează idealul și unde se mai produc, când împrejurările le irită, emoții cari îi fac să se simtă, oameni. B. BhAniștkanu SMîiîgi 5 Decembrie 1921 Literar și Artistic s ®(n)© fi Pe luciul tău, lac verde cu apa clară, In mii de ani, atâția ochi priviră, Și nu văzură decât cum se ’nșiră Bătrânii brazi înalți ce te 'nconjoară Da ’n vraja caldă a unei nopți de vară, Un trubadur trecu plecat pe-o liră, Și ochii lui, înmărmuriți, zăriră In luciul tău adânc, întreaga țară.*) Că sufletul poetului, și el e Un lac adânc ce’n liniște profundă Visează’n vârf de munte, lângă stele. O stâncă doar îi tremură în undă, Să’i știe adâncul nimeni n’o să poată— Și 'ntrânsul s’oglindește lumea toată. Radu D. Rosetti *) Legenda dupa care s’a scris Le Roman de la Rose. Rolul intelectualilor A doua zi după succes cunoști firea omului. Firea slaba o găsești alunecată pe panta minimului de rezistență ; omul petrece fără a gândi ’a ziua de mâne. Cel tare, și mai ales cel destinat să rămână tare în viitor, își păstrează frâul conducerii, este cu mai multă stăpânire de sine, după succes, decât înainte. La popoare acelaș lucru. ^ • Nouă Românilor, ca popor tânăr, ne trebue o sforțare uriașă asupra noastră, ca să nu ne lăsăm târâți pe panta minimului nsistență. Și totuși această sforțare trebue s’o facem, cu orice sacrificiu, fiindcă altmintreli suntem perduți. Dar de la cine să înceapă această sforțare ? Dela clasele de jos, nu. Aceste clase, și mai ales aceea a țărănimei, au fost prea obijduite în trecut ca să mai poată auzi de sacrificii. Țăranii vor împărțirea moșiilor, precum munctorii dela oraș vor sporirea salariilor. Este destulă sforțare pentru ei, să primească, unii pământ, și alții salarii sub forma de lege și nu de pomană. De la burghezii îmbogă puțin. Averea era înainte totul prevederii și al virtuților economice. Un bogat era „epipso“ un om stăpân pe sine, un cap prevăzător. Astăzi averea este rezultatul combinațiunilor ilicite și degradatoare. Cine zice bogat, — bogat după război, — înțelege samsar de afaceri veroase. De la asemeni oameni nu poți cere sacrificii. Rămân intelectualii. Uriașa sforțare le-o cerem lor; de nu le va fi prea grea. Mai întâi, ca pregătire , Intelectualii să se exileze cu gândul din mijlocul în care trăesc. Să nu audă și să nu vadă mizeriile ce clocotesc în jurul lor. Să nu se indigneze; sau dacă indignarea le covârșește nervii, să nu dea o îmbrăcăminte ideală indignării lor. Mizeriile de astăzi se vor uita, dacă ei nu,le vor încrusta în opere literare și artistice. Peste un secol și mai curând chiar, nimeni nu va mai vorbi de eroii și oamenii de Stat, criptogamele de astăzi ale ultimului război; nimeni nu va mai face atențiune la marasmul nostru moral. Dacă însă un istoric, sau un literat, ne va zugrăvi cu înăestrie epoca noastră, de batjocură rămânem pentru toată viitorimea. Atâta nu este destul. Exilați cu gândul din mijlocul ce-i înconjură, intelectualii să ne plăsmuiască din creațiunile minții lor o realitate vrednică de un popor român. Sä ne vorbească de filosofie, de arta, de știință înaltă, de menirea noastră istorică... și să ne vorbească, nu timid, ci bravând ridicolul situațiunei lor de somnambuli ai idealului, în centrul Bucureștilor, ca și cum ar fi la ei acasă, fără a lua seama la noroiul care îi stropește. Un străin auzindu-i, sau citindu-i, nici să bănuiască perspectiva depărtată a sufletului lor. Iar generațiunile viitoare adăpându-se din scrierile lor, să poată fi furate pe nesimțite spre alte orizonturi. Câți lucrători nu lucrează pe schele înalte, suspendați între cer și pământ, de ce n’ar lucra astfel și intelectualii? Dar este grea sforțarea pe care le-o cerem ! Este grea, recunoaștem, când intelectualii sunt izolați. Grupați la un loc este cu totul altceva. Intr’o uniune generala, sindicat, intelectualii vor găsi sau atmosfera care le lipsește astăzi. Pe lângă îndemnul la muncă, organizația sindicală fiind o oglindă vie a inteligenții românești, va grăbi limpezirea conștiinței naționale. Isolat intelectualii au căzut adeseori în rolul de instrumente, instrumente în serviciul burghezilor, sau în serviciul vanităților personale. Uniți, intelectualii vor dobândi încredere în forțele lor proprii și orientarea lor va fi pe viitor cu desăvârșire independentă. ** Nu văd o bază mai solidă pentru clădirea edificiului României Mari decât unirea intelectualilor. C. Radulescu-Mottut gătiți și mai vreme rezul Nici celui drept legi; Nici înțeleptului sfaturi; Dar nimeni n’a știut încă prea mult GRÁCIÁN Cast ds. bol de Teodor Aman Teodor Aman este unul dintre primi pictori mari ai României, s-ar putea zice pionerul artei picturale la noi. Gravura pe care o reproducem aci și care face parte din genul aquaforte pe care el l-a cultivat cu multă dragoste, dă o idee exactă a artei lui Aman. E o considerare idilică a naturii, o poetizare a ei, căreia naturalismul, cum ne-am obicinuit noi cu dânsul îi este strin. Dacă e îngăduită o comparație, am spune că din gravura de mai sus se degajează o poezie senină asemănătorr aceleia a Pastelurilor lui Alexandri, cu care Aman ars de altfel multe afinități. Șeful de orchestră de George Georgescu [Directorul .Filor mimicei“, George Georgescu, care a făcut o intrare atât de fericită în viața noastră muzicală, aducând alăturea de darurile și cunoștințele unui mare șef de orchestră, tinereță și avântul unui temm'rament de artist, a răspuns sa hatărei noastre și va scrie pentru Aderenți literar și artistic articole de ordin muzical. "Astăzi directorul „hilarptonicei“ ne vorbește despre Șeful de orchestră — un subiect despre care are oarecare competență!.... 5 Fericit a’l număra printre colaboratorii lui, Adeverul literar și artistic îi mulțumește pentru bunăvoința cu care a răspuns solicitat ei sale. Tinde spre pupitrul de dirij totuș suficient de clar simțită gent executantul nemulțumiți spre a-i da încredere ca fiecare executant al orchestrei, îi se va substitui pe de-a-întregul sentimental. Acest limbaj de sugestionare tocmai fiindcă n’are nici o formă definită, e ceva ce nu se poate învăța de la altul și totul pare că e decisiv pentru felul cumi un dirigent își exercită chemarea." Căci a pătrunde sensul unei opere muzicale, a desluși structura ei generală cu valorile și de intensitatea unui singur instrument. E desigur acelaș sentiment care a îndemnat pe primul compozitor să adauge încă un instrument și încă unul, fiecare de timbru diferit, la cel pe care obișnuia sa cânte până atunci. Odată tentat de a contopi vigoarea sonoră a mai multor instrumente laolaltă, diligentul presimte în sine și o putere specială de comunicare, imprecisă dacă gest, vorbă,sau schimă, efectele părților constitutive, pot desigur ceva mai mulți, decât cei cari sunt în stare sași exteriorizeze ■ prin orchestră, ceia ce din operă, s-a lămurit astfel în ei. Dintre oamenii înzestrați cu putere de receptivitate, adică sensibili la impresiunile operilor de artă,sunt unii care absorb impresiunile total, ca și culoarea neagră razele luminoase, alții care se resfrâng în cea mai mare parte înapoi, asemenea culoarei albe, ceștia din urmă constituind receptivii creativi, adică și diligentul în cazul de față, cel dintâi reprezentând cel mai bun auditor, adică receptivii pentru care merită ca opera de artă să fie executată. De fapt diligentul nu transmite numai opera muzicală, ci o elucidează în anume măsură, ceia ce nu înseamnă că o face mai bună decât e, dar o adaptează unu spirit anumit, care poate fi tot atât de bine a unui individ, ca a unei națiuni, sau a unei întregi epoci. Căci o operă de artă e ca și natura, îndestul de vastă spre a fi divers interpretată, așa încât cutare simfonie a lui Beethoven după orcuit de multe execuțiunni, să rămână de a pururi nouă. Dar daca rezonanța psihică față de marele opere muzicale, nu decide de un bun dirigent, cât timp acesta, nu descopere, în sine și mijloace de a comunica orchestrei ceia ce îi încearcă, în raport, cu opera, sufletul său,—apoi nici puterea de a sugestiona pe orchestranți, până la a cânta din toți deodată, ca singur, direct dintr’un instrument, nu ajunge de a consacra decisiv un diligent, atât timp cât înrâurirea sa n’are de rezultat desvăluirea unei deosebite concepțiuni. Aceiaș bucată poate suporta, în anume măsură, un tempo diferit, o diferită frazare, o nuanțare specială a tematicei întregi, sau o deosebită relevare a părței unui instrument, ceea ce face însă meritul unui dirigent, nu e silirea unei concepții personale până la desfigurarea operei de executat, ci a găsi, a descoperi, a avea intuiția execuțiunei ce desvălue fondul primordial al operei în cel mai înalt grad. Fiind voba de intuiție ar urma că și ’n aceasta privință diligentul n’are nimic de învățat ; și totuș nimic nua compromis mai mult diligenții în cariera lor, decât încrederea prea mare în atotputernicia înzestrărei. Dacă natura e minimoasă și înzestrează cu adevărat pe un vis, apoi acesta, e dator a-i onora darul, îngrijindu-l, cultivându-l, crescându-i cât mai mult, ceia ce numai, prin muncă și studiu neîntrerupt se poate obține. De aceia șeful de orchestră care la a 101-a executare a simfoniei Eroica a lui Beethoven nu o studiază ca la data întâi, și lucrând-o pentru a o suta una oară nu descoperă într’însa lucruri nouă, acela confundă chemarea de diligent cu ceia ce mecanismul metronomului ajunge ca să îndeplinească. G. Geologescu EmQmM&WE"XJ _.sx Pe zidul unei ecoe (După Petőfi) De ce păziți ocna cea goală. Așa, ca pe-un hotar de țară ? Vă temeți să nu dea năvală . Toți hoții slobozi, de pe-afară ? P. Rostádé Ion Mânzu Trecuse și anul 1917 și nu am mai primit nici o veste dela prietenii mei Gheorghe și Grigore Popescu, proprietarii moșiei Pocolencii de Jos. Le scrisesem vreo două, trei, scrisori, dar mai ba, să primesc vreun răspuns. ~ pare că muriseră. Atâta știam din ziare că spiridușul răscoalelor țărănești din anul ista se abătuse și prin județul prietenilor mei, dar nu-mi închipuiam că comuna Pococeni să fi intrat și ea în lpra răzvrătire!. Ii știam niște băeți de inimă și care făcuseră urați bine țăranilor. 11 puseseră la parte la moșie, le 4a în schimbul unui preț maieftias decât alți moșieri, pământ și imaș ; îi împrumuta cu bani, le boteza copii, îi cununa, le ridicase o școală model și o biserică , munciseră la înjghebarea unei mici biblioteci la școală, fundară o bancă dar care nu merse din pricină că pe vremea aceea țăranii nu aveau încredere în Bănci. -i asta, nu se făcea că aveau nevoe de vreo recunoștință ci, că se născuseră și copilăriseră între ei și se pătrunseseră de suflet»; și nevoile țăranului, în care întrevedeau puterea de viață a neamului, dar care aveau nevoe de lumină și de îndrumare. Ținta lor când luară moșia în administrare după moartea mamei lor, a fost să restrângă băutura de rachiu în sat, pe care țăranii. Duminica își dădeau punga, încât a doua zi unii nu aveau nici de o lulea de tutun. Pentru asta dădură pe vechiul cârciumar afară, puseră un om de-al lor, să nu vândă decât bere și vin, și alte mărunțișuri pentru nevoile țăranului. Toate astea atraseră dragostea lor, că toți se ziceau ..tătucii noștri“. Singur Ion a Mânzului era nemulțumit și striga pe toate cărările că el e feciorul boerului Iordache Popescu, tatăl băieților și că și lui i se cuvine o parte din case și moșie, și că boerul a lăsat testament și că ei au dosit. , Totuși, văzând că toate scrisorile mele au fost fără răspuns, de la o vreme mă prinse bănuiala că trebue să lise fi întâmplat ceva și abia așteptat să se mai încălzească afară, ca să mă reped măcar așa de preumblare pe la dânșii. In gândurile astea trecuse și primăvara anului 1907, și tot nu m’am mai dus. Vara mai fusei prin Moldova, trecu și iarna anului 1908, și cu multe și multe valuri par’că mai uitai de ei, închipuindu-mi că și ei uitaseră de mine. Când într’una din zilele de mijit de primăvară, așa, pe vremea când prind să înverzească sălciile în Capitală, pe o vreme călduță șî cu un cer șters de nouri. $î cu un soare ce părea o minunată floare de aur ce se deschide încetul cu încetul, trecut prin Cișmigîtt, să mă duc la un prieten ce sta dincolo de Măgureanu, în Sf. Constantin. Când pe una din băncile ce duce lapodul de lângă pavilionul de petec, văd un om care prin portul lui de slujbaș la tramvai îmi atrase cel dintâi luarea aminte. Mă tot la el, pare că îl cunosc, pare că nu. El la rându-i se uita în mine și tresări și se ridică în sus, îmi zice iUîndu-și șapca: „Bună Âa, boei-ulu ! 'Mă mai cunoașteți ?“ Dar eu îi zic. ..De unde? Unde m’au vai văzut? $, căutam să-mi amintesc unde am mai văzut pe omul ăsta, dar totuși, ca nu cumva să-l las nemângâiat că s’a s’a înșelat, pe când el se uita la mine zâmbind ca și cum ar fi zis: „Ghid?1*a adăugat: „Aha, ce mai faci?“— Sunt și eu pe aice, îmi răspuns ® dânsul, de când au murit boierii au mai stau la tară. . . — Cum? Când au murit, întrebai eu, într’o doară, căutând să prind șina, de unde îl cunosc. — Ce nu știi? — Nu! — Ei, cum? — Apoi, n’au fost ucid, când ce răscoalele din anu trecut... — Cine? — Cuconu Gheorghe și cuconu Grigore. N’ai citit prin gazete? Aici mă luminai $j strigai . — Cum? Gheorghe Popescu de la Popoleni? — Chiar el răspunse omul. $1, atunci, mă uitai bine la el și recunoscui pe vizitiul prietenilor mei pe Dumitru Ciocan, care ne ducea cu trăsura la scăldat și plimbări. Dar vremea făcuse mare schimbare în înfățișarea lui, părea mai cărunt, fața mai smerită și mai scrijelată de cuțitul suferințelor. Se vedea că pe fața lui Ciocan, fusese un nor greoi și când se luase, dădu să se vadă o nouă mască. Iar odată cu asta mi se năluci și toată panorama satului Pocoleni cu castelul pe deal, între vii și plopi înalți și acoperit cu olane roșii. — „Nu se poate! Ei, cari s’au purtat ca niște părinți cu țăranii? “ De, boeruile răspunse Ciocan, și numai Ion, fratele lor vitreg, le-a făcut-o. — Vra să zică ăla cu căruța, în adevăr era fratele lor? — O lume știe, răspunse Ciocan. Intr’adevăr, într’o zi, luândume, cu cu Popeștii și cu Ciocan cu trăsura la scăldat, la moară, la Întoarcere, ne oprisem la crâșmă să bem ceva după bac, când și intră un țăran posomorât cu sprâncenele arcuite și îmbinate cu biciul pe mână, care fără să dea bună zrana, ceru răgușit un padoc de tutun, și plecă ca o furtună, iar după asta Popești, îmi spuseră că țăranul e feciorul unei foste slujnice care a fost la tatăl lor,și el din asta, se crede fratele lor și vecinie le cere partea lui, îmi spuseră o întreagă «comedie, ca au vrut să-l îmbuneze, și n’a vrut, ca zicea că au dosit testamentul prin care boierul cel bătrân îi lasă și lui o parte din moștenire. — Da, da, urmă Ciocan, după puțina gândire, o iunie știe, așa e, el e feciorul boierului bătrân. — Și cum, slmeni* eu, tocmai țărani; ceia, pe care i-au ajutat tocmai , au fost așa de ticăloși, că s’au potrivit lui. — Apoi, nu; el a venit cu țăranii altor sate, apoi, au mai fost Și găinarii din sat, pe care i-a momit ci ca-i ia parte la moșie.- Răsculații au fost aduși într’un zori de ziuă, când satu era buimac de somn... Mi-aduc aminte ca acum... Dar, de ce nu ședeți? Luați loc pe bancă! Rărim, să vă spun acă tărecum a fost Și după ce luai și eu loc. urmă: —■Eră într’un zori de ziuă* cerui senin arăta că' are . să fie o zi frumoasă de primăvară,avea pe la no;.' fuses? cu puțintică zăpadă, și acum era seacă de tot. Cocoșii cântau o vreme bună. Când numai ce auzirăm clopotele ai biserică, foc prin geamuri , ardea crâșma , glas de (Continuare in Pas. 2-a) de 1. DiALOSUV