Adevěrul Literar şi Artistic, martie 1922 (Anul 3, nr. 70)
1922-03-26 / nr. 70
STIlT/O-ANUL III-NO.703NDATO .TKID. / ALO. BELDIMAN 1888-188VATO AL. 0003T. MILLE 1387-1820 g Let Fugmptafttt fn țar> J . *-Y. /V 4L ei Ex. is strä ’ n t ate DntmnicS 26 Martîe 1922 Literar si Artistic FONDAT în 1893 oiara'© id ©i mm - NUVELA - Tuv^nil chema»« O școală pe toți copiii «lin ceamip vin-tu de la »apte la patrusprezece ani întăi mulți nu veniseră. Dascălul vesti pe pariciipii lor, cu hârti in regulă, că vor fi amendați a căra 1i intâlnea. tl sfătuia să-și trimeată copilii carte, iar dafi i se părea, că omul nu vrea fințereaga, d o<Sru tl amenința. Ajun» Unu de cuvânt, amendă. »1 perceptorul fu iperuit Încaseze. Nemulțumirea sporea tn sat. Esîici slările nu se gea Împăcau țăranii, dar cu lyscosamenzii . Introinți, de pagubă și de vorsele Îmbiau prin sa, că dascălul are de gând să iui iască din armată, unii veniră la școală, sa se p*S. să-și c!mp față necazul și mânia. Alții îl odu Pe dascălentru că simțeau că l’ar învrat’ar bate. Discetanii chemai la Învățătură, sr gățeau la primi’ notar, la unii proprietari din comună, a primar; alții sgrijeau de avutul părintesc, duputerea lor, păcând o vacă, trei oi, un cârd de pe malul gilei, păzind porumbiștea, purtând mâncarea pe unde tații și mamele se răznein munca. Cl putea să fie mulțumit cu Încăpățânarea baralficul . Indrăzise. In cele din urmă, sfiamen, leap toate mărițile satului , pentru că nu tri. pier la școala l copiii până la 14 ani. și'l țip la curții« *. slugi. primarului, ici lui Codru Curnel, cel mai InsAt gospodar, enc aceștia 1i chemară la primii ca să’i spun o vorbă, nu vinsose. or nu se prcise profesoru să te spună altceva, decăt tot caful lui: „că sca'a este mântuirea neamului Ion,*c; că vremrile trebuesc primenite; că e Plia știe toată imea carte, ca să se lumineze“, p 1 ilie de acestei imarul și doruri Codru zâmbiră o vreme ascultând , apoi se nară unul in ochii altuia cu tâlc. „Ilea oare in ce ce srmvădea, pripășitul acela? De nie rriân Hiire odorogea el ! Păcat că nu era jujbiitele de fii ! Se credea Christos, nebunul !S7 Pe mâna l rămăseseră neamul și țara 7 Să lupe carte toți călii! Pe cer ca să pască vitele , ducă plugul!© coame și să intre argați 7 Din feciori de plin ei învățaseră In sat timp desprezece ani nu mai știa unul să citească! In nu era decât vreme pierdută ; era încă o«ție, făcută u copiii satului, pentru ca să drept la ocftoarâ un normalist. Firește, I, când și câ», din vlăstarele celor cu dare de .r . .- i$ît .rr*4,ai ga.*»*.. -tim da rostit aintuiască“ . 1amiele Poiucanu, învățătorul, era veșietic; n nu aveaîn «at, nici tn tot Județul; iar pnenn izbuta să-și facă, încercase să lege prîetecu preoți; dar omul bisericii, cu multe neam la pur« locului, se depărtase de el cu te Vrăjin.’in. ce-o stârnise dascălul împotrivă-și, iim poporul cu vroia s’o Împartă cu el, funția sa rfila tn bună înțeletrare cu obștea și căpetenilifCfund avea prilej să mustre, nu preia , dar gri» blând și punea impăc ficțimea la întâna omu l, spre folosința amflidorora. Cel greu darnic, *te adesea mărinimos, certat, dojenit blândețe. nnficătorul era un nepriceput și un rătăcit. Voia facă bine li «misila. Nu se gândea. Că binele lui. e i altuia. $ cu bine, la urma urmei . Era el mai leit, decât semenii lui, neștiutori de buchi 7 Sufia slovei, 3 colibă, ar fi deslușit lipsurile și urimea. De cita o In stare să gândească, săracul e răsvrflUt, și cum sunt mulți cei săraci, ar putea fiistoarne lumea din sănătoasele ei temelii. Ca albă sofWul liniște, mintea trebue să doarmă. Liulel» fWri’irnru știa una și bună , rostiri Iul luminător! Nu bea, nu fuma , din leafa mică pu. doo-parte, ca să însemneze o bibliotecă in sat* 1 aducă ie toți copiii la școală nu izbutise. Iași revizorul școlar 11 chemase la dănsul, și'i spur fle plcet: sa se astâmpere ! Prefectul ceruse zorului îndepărtarea din comuna Scropești a arâtonilui Pandele Rflducanu, căci se pusese cu alegătorii in frunte, cu oameni așezați, în stări cu trecere. arm fusese nevoit să se lase de amori’zi șco Ifiinde de ele, și pentru că văzuse că malului nu le plătiseră, ci fuseseră scutiți de 1 tin financiară, și era păcat să plătească navolași. Primăvărise învățătorul cu ajutorul eleviuse toate brazdele grădinii școlare. încet pul pomilor se ivea, se desfăcea și se lfide ropit . Iar între verdele pământului și arului, sburau săgeți negre, rândunele, rotea tu târle, barza lopătta peste case. iară când elevii plecau. Învățătorul răvală, unde avea locuință ; era pe prispă drum, la țarinele de pe aproape, departe I, tn zarea senină și adâncă . In albastrul mă și crengile goale ale mărului din deal sânii văilor, trecea câte un om pa șaseg. Toată lumea fa la an nest. Seara însă, la Întoarcerea acasă,uncitorii se opreau pe la cârciumi. De pe nesfârșitul pământului, cu nemărginit deasupra, oamenii siimțeau nevoe să se adune, mai mulți, intra patru loiuri și pentru un încăput de odihnă. Venea adesea vorba de Învățător. Se aflase că ascălari Iar clocește ceva. Pripășitul avea de gând să aducă la școală cărți multe, să înfăptuiască, spuneeră primarul și Corint Ciulei, o bibliotecă. De scena nu bea, nu mânca și agonisea el. Bretanii r jri scăpau de școală, aveau să fie siliți, se zicea, să jupțe mai departe, să'și piardă vremea tot pe lângă el,ce! Parcă nu aveau ce face !e așteptau părinț, ca să le dea o mână de ajutor. Destul de rău, la 21 de ani, flăcăi in putere, plecau de lângă vatră, departe, la oaste ! Era intr'o zi de Mal, la cârciuma lui Drăgan, așezată pe șosea. Intre școală și biserică, se găseau ca in toate zilele, notabilitățile comunei. Acolo izvodeau părerile și planurile. Primarul, preotul. Codru Ciulei și alții, aci se strângeau și își impărtășiau, cu păhăruțul in mână, chibzuiala — Nu-ți mai ajută la prașilă, cât e lumea, când se spurca la trândăvie, la cititul cărților, Ilie-al AumUale, moș Cărligeai zicea Codru, și plugarii, mulți ta seara acela, ascultau și dădeau din cap. — Pai înțelese moșul. Se truiește ! Se boerește ’ — Or pleacă la oraș, adaogă altul. Citește de pe tăblițele alea, și le Învață pe toate ulițele, și se face vindist ! — De noi de ce l'am lăsa pe dascăl, să facă ce vrea? Întrebă unul. — N poți opri tu 7 râse Codru Ciulei. — Ba satul tot se ridică de pe laviță. Cârligea. — Vezi că biblioteca «ia o face cu banii lui. El nu bea rin, el nu bea țuică, grădina și-o lucrează cu copiii voștri , a agonisit câteva mii de foi. Prin colțurile cârciumei, oamenii nu se mulțumiau să audă ce vorbesc cei așezați In mijloc, ci vorbeau și ei intre ei. Unul pe altul se ascuțeau în potriva învățătorului. Beau țuică mereu, și mânia le sporea, îl îmboldea spre hotărâri grabnice. Se Ineptase, cârciumarul aprinsese lampa. Ghiță Lipan se plecă In dreapta și șopti vecinului : — Uite acum, să mai treacă un ceas, și mă duc la el ! Așa ceva, să-mi ia feciorii din vatră, eu nu pot să rabd ! Și se plecă și spre stânga și spuse acelaș lucru, cu glas mai tare. Se făcuse tăcere la Ciulei, primarul și cârciumarul auziseră, cârciumă, dar tăcură, schimbând câte-o privire: „Te pomenești, gândeau aceștia, că bețivul de Lipan scapă comuna de un nebun !” Și, pentru ca nu cumva să-l mor i. DEMETRIUS audă pe Lipan, ciocniră, goliră paharele mușterin cei de seamă, și plecară, fără să schimbe o vorbă, despre cele auzite. Pandele Răducanu voia un adevăr să întemeeze o bibliotecă. Avea două camere pentru locuință, in școală, se mulțumea să șadă numai intr'una și vedea acvea, oștiri de cărți, așezate cu rânduială pe șiruri de polițe, de-a lungul pereților. Și vedea aceea, bănci și’n ele flăcărași, capete plecate, gânditoare, peste pagini. Cu greu, lipsindu-se de multe bunătăți și nimicuri plăcute, Răducanu agonisise ca la o mie de lei și cu banuli aceștia, scumpi, avea să infăptuiască visata lui bibliotecă. Tot el avea săl i dăruiască și puținele cărți, pe care le avea. Nu’și făcuse haine, de când venise la Scropaști, de patru ani ,își cârpea singur, ciorapii, veșmintele, până și ghetele, purtate cu mare pază. Până și la mâncare își impuținase pofta. Lipsa prietenilor, singurătatea in care viețuia, decum plecau ortacii lui, răgazul indelungat ce-1 avea uneori, toate se Înmănuncheau și se Înțelegeau așa ca omul să fie și mai răpit de visul lui. Patru rânduri de absolvenți văzuse plecându-i din școală, fără ca să se mai întoarcă pe la dânsa. Toți știutori de carte, intraseră în mulțimea neștiutorilor ca Intro beznă, făcuse una cu ea. „O făclie aruncată in apă!” se voiea cu durere învățătorul. „Și-au pierdut vreea la școală, căci nu se folosesc de cele învățate ! dreptate satul !“ Rar, când se intâmpla să se întâlnească Rfiducanu, cu vre-unul din foștii lui școlari vorbeau cu drag, ca două cunoștințe bune, deși in zadar 11 p °ftea Învățătorul pe elev, să mai țină sil-1 vadă. „Pacă aș avea bibliotecă, socotea protosorii, ar veni toți poate, mai ales că. Încă de pe băncile școalei, l-aș desprinde cu mierea cărții literare și cu petrecerea vremii în sfatul gândurilor altuia". In aceiaș seară de Mai, in care Ghiță Lipan, cu fiecare țel de rachiu supt, se indărila ipotriva invățătorului, ne maiștiind dej un timp de ce-l urăște, sporind’i-și ura cu toate acrelile lui de om nevoinș, de bețiv ocărjit și nevolnic întru a se lăsa de năravul băuturii; în prelaș seară limpede și tot mai Înaltă cu cât se înopta, Răducanu visa la biblioteca Iui. Cu sufletul legănat de acelaș vis, Intră de pe prispă în casă, nemerind cu degetele o ruptură a hainei, la subțioară. Aprinse lampa și, numai in vestă, începu să coasă. Descoperi destrămaturi la coate , avea de lucru. • La o vreme, pe când se îndeletnicea cu cârpitul, auzi pași pe afară, prin curte. Cine putea să fie . La el nu venea nimeni noaptea. Ciuli urechea: mâni bârbălan stângace pe la ușe, o răsuflare grea și neregulată șueta, hârtia. Afară, luna o fântână plină de lumină, mărbăstrise lumea, argintându’i creștetul cu făptura ei. de V. DEMETRIUS Răducanu, cu haina într'o mână, — acul il lăsase pe basfă, — veni la ușa Întredeschisă, o deschise, și văzu inaintei un om necunoscut. Era Ghiță Lipan. Lipan se dădu un pas inapoi : nu se așteptase să’i iasă înainte, cel căutat. Chibzuise altfel să dea de învățător. Pasul făcut inapoi îl clătină, bețivănește. Pe Răducanu 11 umflă râsul , văzu bine că musafirul e beat. Nu-1 știa nici pe nume, nici cam pe unde locuește in comună . 11 văzuse odată sau de două ori în viață, și-atât, și crezu că nemerise acolo, ffiră voe. Nu apucase gazda să-l Întrebe ce caută, și Lipan, sughițând. Înaintând cu pasul ce-l pierduse, răcni : — Măi... stricatule !.„ nebunule ! Ai să pleci tu de-aici 7 Or 7.„ Tot râzând. Pândele spuse : — Eu sânt la mine-acasă... Tu să pleci. Un om din sat trecu pe drum; se opri câiva, ca să tragă cu urechea, ii cunoscu pe cei doi, și se depărta. Bețivul era așa de aproape de Învățător, încât ii sufla în obraz duhoarea gurii și legănându-se, părea că are să cadă peste el. Încât, omul treaz, din desgust numai, 11 împinse puțin cu palma. Lipan moțăi adânc din cap, ca și cum aproba ceva, ce'l venise n gând; băgă mâna in brâu, scoase un cuțit și, mai iute decât i-ar fi tngăduit beția. 11 înfipse In stomacul Învățătorului, 11 trase și cu aceiaș Înlesnire, repuse cuțitul in teaca din brâu. O mișcare de braț, fără Însemnătate. Răducanu scăpă haina din mână, țipă. Își duse mâinile la rană. Ucigașul se dăduse Îndărăt cu doi pași, dând din cap, pe semne aprobându-se și parcă așteptând să-și vadă isprava ajunsă la sfârșit. Rănitul striga din răsputeri: „ajutor !“ își pricepuse starea, mațele 11 curgeau printre degete. Codru Ciulei locuia aproape și tocmai eșise la poartă. Auzi strigătul, se infioră, se gândi. Își aduse aminte și fu sigur că învățătorul chemă intr’ajutor. „Nu !“ dădu el din cap. Și stătu locului, să mai audă odată. Țăranul care ’1 zărise pe Lipan și pe dascăl și le furase vorbele in treacăt, auzi și el, pricepu de unde purcede cererea de ajutorință, tși aminti de amenzile școlare, de primejdia cărților de la școală, că au să vină ți flăcăii să-și piardă vremea pe-acolo. Se ascunse un șanț, după cu copac, și ascultă mai departe, curios, dar hotărât să nu se miște și să nu spună nimănui nimic, dacă, mai ales, va fi fost moarte de om. Ca un un sfert de ceas stătu ^Iranul dosit și e,zi de patru ori, la răstimpuri care ’î se părură furori, strigătul după ajutor. „Săracul ! Om ca mine și ca altul ! Și nu-l ajută nimeni !“ se cutremură el, își simți inima strânsă, ochii ’i se umeziră, un frig de iarnă îl cuprinse, dar nu se urni. I văzu, trecând la șovâeli, pe ucigaș. Se temu că Lipan tl zărește, dar bețivul trecea spre casa lui, orb, borborosind. Auziseră mai mulți din sat chemarea desnădăjduită. Staseră prin ogradă s’o mai audă, ca să priceapă de unde pornește. Și pricepuseră că de la școală. Dar și cei care știau de cu seara de amenințările lui lipan, scăpate la crâșmă, și cei care nu știau de ele, intraseră la colibe. Nu vroiau să aibă de-a face cu Învățătorul și, Doamne ferește , cu judecata, cu tribunalul. ___________ V. DEMETRIUS . intr 1 se I i *Krt l, ~ n ANTIN BACALBAȘA Din .,Moș Teacă“ Recruții Moș Teacă, cel mai colebun căpitan dim regiment, și-a luat în primire porția de recruți ce i se cuvine. Primirea recruților este pentru moș Teacă „o zi mare“, zi în care își ține tradiționalul discurs confecționat cu concursul furierului și presărat de improvizațiile pe cari le crede în interesul serviciului. In ziua aceea Moș Teacă alte momente de cel mai cazon lirism. — Drepți! Vine din căpitan. Moș Teacă apare emoționat, recruții stau pe două rânduri. — Băeți! De astăzi încolo îmbrățișați cariera armelor, de astăzi încolo sunteți ai țării. Tărăla de polo, nu te mai scobi în nas, că nu ești la tat-tu acasă !... Cariera armelor e nobelă și noblețea ei e mare. Mă ăla ciuprtu, nu mișca ’n front, că ți-adun măselele de jos !... Țara așteaptă să fiți mari, adică... mari, mari, de !... Sergent, să le 'tiplici ce este mare.„ Căpita nu este fata cumpănii și cumpania este fata căpitanului... Fiți mândru de tată! vostru, că vă ia mama dracului Fiți deciuplinați! Fără decinplină, armata este o adunătură de oameni periculoși... mai bine s’o dai dracului!... Tu, ăla băltarii, ce știi să faci ?„ — Eu ?... — Ei, tu ! Doar nu vorbesc cu bunică-ta. — Eu sunt tipograf, ~ A ha, pitograf, zugrav... să treci la văruit cazarma — Dar mi... — Nu vorbi!... Sergent, am să te torn la gherlă ! De ce nu l-ai învățat ?... — Acuma aveni fără... — Nu vorbi!... Acuma, neve-acuma !... Da când vreai să vie ? Tu ai să judici când trebue să vie ? Cine ești tu ?... Cine ești tu mă ? N’auzi ? Cine ești tu ? Prin urmare, cănnta nu este fata cumpănii, și campania este fata. Să fiți fete, că vă este fetia pă nas dacă n’oți fi!... Sergenți și caporali, fiți asprii dar severi , nu fiți blegi, nu fiți mămăligi, că vă hitesc cu unt de n ® ft!... Pupeți rândurile, marș ! Soldații pleacă. Moș Teacă întră ’n cancelarie. — Sergent majur, să știi că mie nu-mi plac făcuțH ăștia. Știu eu ! Pă ăi mai proști îi dă în compania mea, pentru că numai eu îi mai deștept... Când m’a luat pă mine de făcut cu arcariu, era lumea mai desghețată, eram toți unu și unu... Acum s’a prosti fără... și așa are să fie mereu până când guverna n’o’nțele că eu merge să răcutezi soldata dintre tiv#! ! Țîv#u n’aire dech’până ’ntr’tosu, dom’te! Noaptea fantastică de Emil Isac A adormit copilul, închid cu cheia nopții așa. Să nu mai intre nici-o vorbă Din lumea, care mai trăește. Dormi iu copile și visează soarelui beteală de aur Ce 'mbracă mielul și păstorul Pe veșnicia văii albastre. Visează fragi mai dulci ca viața și ochii căprioarei blânde Si cozonac și torturi mari Soldați de-alamă, indieni, Castele mici Cu lebede și mauri. Țipând in curte un păun, Visează porumbel ce mancă Din mâna ta miezul de pâine Visează un prietenos câine. Visează că ești copil încă, Ce nu ți-ai lovit capul De-a mortei stâncă. Visează pe Arghir și — Elena, Visează cetățeanul din Atena, Ce ’mparte portocale și medalM Sclavilor săi. Visează ochii mei Gura mea caldă — de vinul iubită, Visează pe vama, căci nici odată N-ai văzut-o, Cât de bătrână și frumoasă era. A adormit copilul.# Și am intrat pe Ușa nopții In roșul nost ’ salon, Pereții roșu poate de sângele Vărsat de strămoșii strânși în icoane In cadre — de bronz, Strămoșii meivăluitori de viață, O, cât de mulți și cât de tari, Cu coifuri și cu lance, Inarmurați — ca Sfântul Gheorghi, Salonul roșu. Aci și jura popa Vladimir Credința albei jupăne din Balomir. Când arse Hațegul și Dumbrăul De flacăra vaivodească. Aci, și-a băut vinul amar Vornicul Isac, bătut de turci, Și turcul aci, i-a cerut femeia Ca glonte să-i sboare ’n piept. Aci își plimba in insomnie Vrita de noapte pristavul Isac. Cititor de Ars audea lui Ptolomeu Și al lui Ilrich von Hatten ortac, > ’ Humanistul valah, surghiunit de Rakod Ca să măture curtea domnească Și tras apoi pe furci, Ca o barză friptă, Salonul roșu — bătrânuul salon, Cu oglinzi din trecut și cu perdele de umbre, Cu statui învăluite în taină, Cu scaune pe cari trecutul a șezut Cu canapele, pe cari dormea frumoasa Matronă din Roșesc, Cea, căreia i-au adus Evrei mătase de Venezia și parfum de viorele din Macedonia, Salonul roșu — cu cârti vechi Cu scrin de tinichea și pistoale In care doarme legenda ucigașilor. Cu masa de marmură Pe care și-a scris răvașul Alexandru Isac înainte de-a fi spânzurat. Salonul roșu — Bătrânul azil— al sufletelor vagabonde, Cari roesc, ca fluturi, împrejurul lumânărei Lumânare, ce arde in sfeșnicul adus Din temnița turcească din Stambull. Salonul roșu — Și mă cufund intuim scaun Și chiem in mine duhul strămoșesc Sabia s’o apuc, pistol să încarc, Cărți să citesc, femee sa se duc, Să făpuuiesc ori să fu bun, Să fiu blestem pe sate ori binecuvântare In calea perigrinilor atăcați de hoți. Duhul strămoșesc, O, ce-or face din mine, Să-l simt in mine, să-mi pornească . Sângele la luptă ori la supunere. Să-mi aprindă focul îmbogățirii în ochi. Să-mi îndulcească buzele de cântec spaniol Să-mi îndemne degetele să caute cu scrin, ori să mângă bucle de vată. Să-mă facă generos ori crud, ca un spadasin Laș ori curajos. Bătrân ori tânăr. Munte de sănătate, ori vierme ce să târăște, Duhul strămoșesc. In salonul roșu. Și adormit, ca lacrămi în ochi. Dimineața și copilul intră, In salonul roșu a intrat Viața. Deschideți obloanele Să iasă stabile, Să sboare pasărea mortei Ce toată noaptea mi-a cântat. Mânuțele tale, mânuțele tale, Copilașul meu sfânt Mă copiind in lumea lor eternă. Zâmbetul tău deschide poarta ceriul. Și intră, de noapte chinuitul tău tată, Să râdă cu tine, moștenirea stelelor. EMIL XSA&