Adevěrul Literar şi Artistic, aprilie 1922 (Anul 3, nr. 71-75)

1922-04-09 / nr. 72

SERIA IIÎ—ANUL III NO. 72 Literar*zz și Artistic FONDAT în 1893 2 Lei Exmeplarul în țară 4 Lei Ex în străinătate I E o chestiune foarte interesantă, subt un îndoit raport, chestiunea scriitorilor români uitați. Intâiu la scriitorii aceștia uitați se găsesc o mulțime de pagini foarte frumoase, neașteptat de frumoase. Te întrebi uneori cum e cu putință ca la cutare dată proza și poezia românească să fi ajuns la atâta desăvârșire, să fi cuprins impresiuni atât de exacte de realitate, să fi fost capabile de un atât de puternic avânt creând o formulă atât de apropiată de cele mai bune pe care le întrebuințează literatura de acum. Dar și alt interes îl oferă aceste cercetări, uneori obositoare, însoțite de riscul de a căuta o mulțime de vreme fără a găsi nimic. Noi trăim o vreme când toate popoarele oferă, în toate domeniile, titlurile lor la respectul celorlalte. Titlurile acestea, evident, trebuesc căutate puțin și în literatură. Că s’ar fi găsind și în alte domenii, în rândul întâia în domeniul valorilor militare, poate în domeniul unor anume aptitudini politice, aceasta nu o tăgăduiesc, dar în domeniul literaturii și al culturii se găsesc titlurile cele mai incontestabile, cu care ne putem ridica mai sus în considerațiunea lumii. Cu cât vom avea mai mulți scriitori, cu cât în literatură se vor găsi lucruri mai vrednice de atenție, cu atât locul pe care-l ocupăm în cultura universală, în desvoltarea generală a literaturii europene din secolul al XIX-lea — căci mai ales, de acesta este vorba—, va fi mai mare și prin urmare mândria noastră națională, în înfățișarea ei cea mai legitimă, va fi mai mult „ satisfăcută. Nu de astăzi și nu în legătură cu această conferință urmăresc pe scriitorii uitați. In cele trei volume publicate până acum — și adaug scrise până acum, căci n’am scris mai mult decât am publicat — despre istoria literaturii române în Secolul al XIX-lea nu o dată am dat peste câte un scriitor de aceștia, a cărui urmă se pierduse de multă vreme, a cărui biografie nici nu se mai poate reconstitui. De la 1866, unde m’am oprit, și până în timpul nostru, numărul lor este însă mult mai mare. Și în literatură ca și în toate domeniile neajunsul nostru cel mare este acela că n’avem o opinie publică. In loc de opinie publică există cercuri de admirațiune mutuală care la început au avut un caracter pur cultural și pe urmă s’a trecut de la caracterul pur cultural — la anumite interese mai practice. Astfel în legătură cu, viața politică s’au creat anume locuri unde se decretează scriitorii: cine își avea locul fixat prin importanța personală în alt domeniu decât al literaturii, acela răzbătea; cine, mai îndrăzneț, spărgea ușile, știind că „obraznicul mănâncă praznicul", acela răzbătea iarăși. Ceilalți cari se sperie înaintea ușii închise sau disprețuiesc să o spargă, deși pot s’o facă — rămâneau. După aceia vremea a trecut. Ziarul se citește de obiceiu o singură zi; revista număr de număr, și puțini sunt cei cari răscolesc colecțiile «a să adune articolele mai importante. Aceasta rămâne în sarcina istoricului literar care știți «um procedează de obiceiurea unul după altul, așa încât, atunci când există multe istorii ale ■»»ei literaturi, s'au uitat scriitorii de la început, pentru că fiecare-și aduce aminte numai de predecesorul pe care l-a prădat pentru ca pe dânsul să stabilească propria lui operă. Scriitorul de care e vorba aici, un Bucovinean, nu e tocmai depărtat de timpul nostru . Ceva mai mult ca jumătate de veac. Totuși el are o importanță deosebită. Cred că în alcătuirea istoriei literaturii românești ca și, în general, în Scrierea tuturor istoriilor literare, este un mare defect: acela de a înfățișa pe scriitori, cu biografia, bibliografia și critica lor în chip deosebit. Fiecare-și are medalionul, cum pe anume clădiri, pe fațada Ateneului, spre pildă, se prezintă fiecare cârmuitor de pe vremuri în rotogolul lui, alături, într’alt rotogol, fiind zugrăvit alt cârmuitor și așa mai departe. Suferim în ce privește înțelegerea desvoltării unei literaturi de pe urma defectului acestui procedeu. O literatură nu este o succesiune de individualități, cum nu este nici o succesiune de curente sau de formule; o literatură, ca orice face parte din viața omului, care e o continuă desvoltare, interesează nu atât în rasele-i statice, ci în legătura care reunește aceste rase statice. Știu că se vorbește cu dispreț de o metodă literară, de o metodă filosofică, biografică. Sânt unele persoane subtile cari se uită de la înnălțimea unei teorii estetice la bieții de noi, cari trudim în domeniul cellalt. Știu, dar nu mă importă, perseverez, deși știu că este diabolic. Căci cred că nici o estetică de pe Iun«» nu va explica un scriitor când nu va cunoașt mediul în care a trăit el, antecedentele de care vine, ca și pe aceia chiar cari l-au copiat caricatural — și nu odată caricatura explică originalul caricaturisat, — pe aceia cari au plecat de la dânsul și au apucat altă direcție. E mult mai ușor să faci deducții foarte elegante care să încânte totdeauna pe adultoriu, dar este ceva mai greu să faci acest lucru migălos. Dar se zice: la capătul migalei este migala. Nu e adevărat: la capătul migalei, a adunării tuturor materialelor, este ceva mult mai interesant decât amănuntul, e ceia ce se reconstituiește de pe urma elementelor, de amănunt adu s După o Conferință la note cu atâta greutate. Un cuminte cap filosofic, a spus cândva: pentru a studia un lucru, trebuie să-1 desfaci în bucățile sale și, pentru a-l înțelege, trebuie să-l reconstitui în întregimea sa. Amândouă sânt trebuitoare: cum n’ai folosi nimic dacă te-ai opri la biografie și bibliografie, tot așa, dacă n’ai trecut pe acolo, nu poți înțelege totalul. In literatura noastră, mai ales mai nouă, mi se pare că nu s’a întrebuințat în destul acest sistem, și din această cauză ajungem la judecăți cari sânt pripite, la o fixare de ranguri cari poate fi supusă oricând unor corectări, ajungem la o concepție falsă a întregii noastre desvoltări literare moderne. Scriitorul de care vreau să vă vorbesc este în legătură cu cel mai însemnat dintre scriitorii noștri moderni. Din scrisul nostru modern și din toată cugetarea unită cu aria modernă a poporului nostru se desfac mai ales două personalități: Kogălniceanu și Eminescu, mințile cele mai complete pe care le-a propus nația noastră, oameni cari, în orice domeniu s’au înfățișat, au adus această întregime a minței și puterea simțirei, această închegare în sistem de înțelegere a lucrurilor care formează nota lor deosebit dre. N’avem până astăzi o culegere a discursurilor lui Kogălniceanu, ceia ce este o foarte mare lipsă pentru educația noastră politică, fără îndoială. Educația aceasta se găsește încă în clasa întâia primară și până la Universitate mai va, adică până la diploma definitivă. Știu că nici măcar opera literară a lui Kogălniceanu, ignorată de cei mai mulți, nu e strânsă. Mulți se vor mira când voiu spune că, pe lângă două trei nuvele foarte frumoase, Kogălniceanu a tipărit, în „România Literară“, nuvele de cuprins istoric, și este și un roman întreg al lui care, până acum, zace îngropat, deși se tipăresc o mulțime de lucruri fără sens și fără folos. Romanul, care apărea în foiletonul gazetei lui Asachi în Iași, nu s’a tipărit în întregime nici acolo. Cine ști unde s’a pierdut manuscrisul, căci nu este printre hârtiile lui de la Academie, dar partea păstrată redă Moldova de pe la 1840 cu tot mediul ei social cu o intensitate, cu o siguranță a desemnului, cu o vioiciune de culoare vrednice de toată luarea aminte. Avem apoi o descriere a unei călătorii în Spania, note despre istoria ei, redactate în franțuzește, care trebuesc traduse—și nu s’a făcut, deși manuscrisul l-am semnalat de mulți ani, deși s’a făcut analiza de d-l Cartojan, care face parte din rândurile acelor tineri cari pun întâiu munca răbdătoare și așteaptă să vie recunoașterea după ce vor fi isprăvit ceva — o notă morală pe care mulți o ignoră CriZă ! j N’avem de la Kogălniceanu nici discursurile lui, nici operele lui pur literare, care ar fi dintre cele mai potrivite lecturi pentru rasa actuală, din nou critică, a literaturii, a cugetării și politicei noastre. Pentru că sufragiul universal, aceasta înseamnă să reiei viața politică dela început, și nu înseamnă, dacă ai introdus sufragiul universal, să continui ceea ce a fost înainte de dânsul. Precum este cu Kogălniceanu, tot așa și cu Eminescu. Soarta lui Eminescu a fost într’adevăr foarte curioasă. A venit în mediul dela Iași, cu oameni foarte sceptici, din care unii filosofi, iar ceilalți, pentru că emu filosofi în mijlocul lor, se em Universitatea Populară) de au datori să aibă atitudini filosofice și fără filosofie. Cel mai bun lucru este filosoful fără atitudini filosofice. Și a citit cu smerenia unui om care-și dedea puțin seama de valoarea lui, dar știa că aduce o formulă nouă, scoasă cu nesfârșită greutate, nu din cele vechi, ci dintr’o întreagă revoluție interioară, și, când vii cu lucruri de acestea, te sfiești înaintea persoanelor deprinse altfel. Eminescu s’a presintat deci în cercul din Iași—, pe ai cărui membri i-am cunoscut în parid — unii trăesc și acum, — și, fiindcă am cunoscut pe mulți dintre ei, știu cum erau și cu părțile lor bune, și cu părțile lor rele. Erau și teribili critici, pentru că începeau prin a nu voi să înțeleagă și, odată ce începeau așa, ajungeau, firește, foarte departe. Iar Eminescu nu se îmbulzia. Irr privința acestei părți din viața lui Eminescu este o carte de o cruzime extraordinară, echivalentă cu lipsa de comprehensiune literară care se oglindește într’însa, carte pe care o mulțime de lume a primit-o cu multă simpatie când a apărut . Amintirile lui Gheorghe Panu. A fost rău față de Eminescu, pe care n’a vrut să-l înțeleagă, și n’a putut, să-l înțeleagă. S-a tratat după anume formule raționale care formau basa cugetării și tot rostul activităței lui. Panu este numai un nume, dar supt numele acesta se poate cuprinde o întreagă categorie de critici cari aveau față de Eminescu aceași atitudine. Din nenorocire pentru Eminescu Titu Maiorescu s-a ales un număr de poesii, le-a clasat după estetică și le-a așezat fără niciun fel de legătură cronologică între dânșii poesii după 1880 sunt puse înainte de cele de prin 1870. De aceia a fost învinuit Eminescu de inegalitate. Nu este inegalitate, dar este urma muncei depusă până a ajuns să stăpânească forma păstrată în ultimele poesii, până a ajuns să se rupă forma veche supt năvala gândurilor nouă și puternice, a simțirii sincere care a necesitat atâta ucenicie. Dacă pui pe ucenic în mijlocul bucăților maestrului, evident că vei scădea pe maestru fără să ridici pe ucenic , vei da spectacolul unei confusiuni acolo unde nu este confuziune, ci desvoltare. Mai târziu s’au tipărit articolele lui de ziar. Și eu am tipărit, în tipografia de la Vălenii de Munte, după alegerea făcută de d. Kirileanu — care a iscălit , numai cu inițiale — câteva articole, din din cele mai frumoase, ale lui. De obiceiu se arată Eminescu ca un simbriaș căruia i se dădea atâta pe lună ca să apere ideile unui partid, și se spune că el scria după indicațiile măririlor. E o mare injurie, fiindă omul a crezut fiecare rând pe care l-a scris și n’a avut în viață decât norocul pe care l-a avut pentru că s’a îndărătnicit să nu scrie decât ce corespundea cu conștiința lui cea mai lămurită, cea mai incapabilă de a fi schimbată. Din lucrările inedite s’au tipărit, puține, și înainte de Marie Chendi. Ediția din Iași s’a făcut apoi cu cele mai bune intenții, dar, în afară de greutatea lecturii, din causa formatului particular al volumului, este iarăși o lipsă de desvoltare: lipsește firul roșu al succesiunii istorice. Dau acuma pentru „Cartea bună“, colecție pe care o patronează Liga Culturală, o ediție critică a lui Eminescu în care bucățile vin înșirate cronologic, în care textul, cum se găsește în „Convorbiri literare“, este restituit Căci de multe ori și în Moldova și aici, în București, un de N. IORGA s’au înțeles unele cuvinte, fia s’a schimbat chiar versul; cuvinte sunt lăsate la o parte și altele puse în loc. Voiu începe ediția odată cu trecerea lui Eminescu de la cel dintâi scris al lui — pe care nu l-am reprodus pentru că poesiile sunt rele. Deodata însă, dela acestea, el trece la formula pe care o cunoaștem. Și este o uimire, și te întrebi cum s’a făcut ca dela o imitare a lui Bolintineanu, adesea ori copilărească, s’a ajuns la această stăpânire de vers și la acea îndrăzneală în ceeace privește ideile, la acea explozie de sentimente. Pe unde a trecut el ca să ajungă acolo ? Aceasta este întrebarea cea mare. Un răspuns nu s’a dat pentru că nu și-a pus nimeni întrebarea. Se găsește foarte natural să se treacă de la anume bucăți din care vom cita una ca să se vadă deosebirea, la acea formă care n’a fost definitivă la început, dar cuprindea elementele menite să devie definitive. Explicațiunea nu poate fi alta decât Inițiarea lui in toate realitățile noastre naționale, și la timp, și în loc, prin unele elemente din viața lui pe care ceilați nu le-au avut. E a trăit în toate mediile românești pe rând și a străbătut acele medii românești în care viața populară și istorică erau actuale. Dacă el ar fi rămas în Botoșanii lui și ar fi mers pe urmă la Universitatea din Iași ori ar fi venit la București și ar fi intrat în presă, evident că formula bolintineanscă ar fi rămas și el ar fi scris și mai departe cum scria în bucata pe care d. Kirileanu mi-o dădea pentru volumul de care vorbesc: „La serbarea dela Mănăstirea Putna (1871) Și strunele plesnite și harpa desfăcută In salcia pletoasă, de care atârna L’a Isterului râpe, acuma este mută, Și cântul ei deam nu pot a-l deștepta. Ce vânt trăgând s’aude sub crengile plecate Spre unda cristalină ce fuge șopotind Și umbrele din apă tat rânduri înecate , Se pacă iasă ’n urmă o voce suspinând ?“, ’• 5 . f și așa mai departe. Complecta transformare vine din trecerea lui în Bucovina întâia și apoi în Ardeal, la Blaj, în sfârșit la Viena, care, în momentul acela, reunia Români din toate părțile. Și anume nu ca Parisul, unde erau în cea mai mare parte copii din familii bogate, cu cultură străină de acasă pe care o continuau în străinătate, cari nu intrau în legătură cu masele adânci ale poporului nostru, ci, precum cei din Cernăuți, în cea mai mare parte, erau fii de țărani, precum cei din Blaj n’aveau altă origine decât această origine atât de modestă, fiind atât de nobilă, cei de la Viena, Dumnezeu știe cu ce greutăți aveau de luptat pentru a trăi. După ce trecuseră prin școala din Bucovina sau Ardeal se duceau acolo și în împrejurări de adevărați mucenici culegeau din învățământul german, cum era reprezentat in capitala Austriei, ceea ce avea mai înalt ca filosofe, ceea ce era mai adânc și mai serios. In ceea ce privește forma care îmbracă ideile și sentimentul trecutului, el a trăit în acea Românie Mare ideală, în care mulți dintre aceia cari trăesc în materialitatea României Mari de astăzi nu trăesc nici până în momentul de față. Dar ea exista atunci, și nenorocirea noastră a vrut ca, în loc să o realisăm întrum moment de suprem idealism luptător, am realisat-o într’o iasă de materialism degradat. Nn eaim zăcem Încă. Aceasta este nenorocirea noastră în momentul de față și căutăm acuma, prin amintirea acelor lucruri, printr'un anume învățământ, prin acest folositor învățământ care este și în Universitatea populară, elemente cu care să umplem sufletele din acest cuprins, așa de vast și așa de frumos, al patriei noastre celei noi. N’a vrut soarta, atunci când aveam gândul, să avem fapta și acum, când avem fapta, să avem gândul vrednic de dânsa. Acolo s’a transformat Eminescu. Dovadă de ce minunat mediu era acela pe care-l afla cineva, din mănăstirile bucovinene, din vechia școală de sat ardeleană, din suferințele, luptele și speranțele călugărilor uniți ardeleni, dela cei dintâiu dascăli bucovineni, dela mulțimea sătenilor noștri, vechi și cinstiți lucrători de pământ, acoperiți în această muncă a lor de cerul lui Dumnezeu în care se cuprind toate minunile și din care se coboară toate tainele. In lumea această preschimbătoare a ajuns Eminescu la conștiința de el însuși. Dar în aceasta el nu a fost singur, și dovada că explicația pe care o dau e bună, este că el nu era singur. Era în mediul ardelenesc, dar mai ales bucovinean din vremea aceasta o întreagă mișcare în acest sens, căci în aceeași vreme cu Eminescu întâlnim și alții, rămași necunoscuți astăzi, pentru că n’au supraviețuit ca reputațiune, dar pe cari trebue să-i căutăm în mormintele lor pentru a li reintegra numele în locul ce li se cuvine în istoria literaturii noastre. II Iată, am aici opera poetului bucovinean Bumbac — numele nu este poetic și sună poate straniu în vremea noastră, plină de nume poetice dar care nu ascund nici un fel de marfă. Vasile Bumbac, care a scris pe la 1860—70, s’a născut într’un sat din Bucovina, Coștina, la 1837, în Februarie.__________________________ Citiți continuarea in pagina n-a. DEMlM LUI MIGRESCU UN*AIL EMINESCU