Adevěrul Literar şi Artistic, mai 1922 (Anul 3, nr. 76-79)
1922-05-07 / nr. 76
HAT>£ ¥ tRUL LITERAR ȘI ARTISTIC« ör* a=si luit Gherea Creăm nemmit sa reproducem astăzi un articol al d-lui N. larga, scris de d-sa acum 32 de ani, cu prilejul apariției primului volum de eritice al lui C. Dobrogeanu-Gherea, care pe atunci iscălki mai scurt: Ion Gherea. Din articol d-M larga cetitorii de mi vor vedea, pe de o parte, cum a fost privită, la timp, apariția, în cultura română, a lui Gherea; mr, pe de altă parte, vor vedea evoluția săvârșită în stilul și gândirea d M N. larga, începătorul modest de atunci și marele fruntaș de azi D-l larga nu mai împărtășește în totul părerile sale de atenei, căci a ajuns la o concepție proprie asupra criticii literare, pentru răspândirea și impunerea căreia a dus luptele cunoscute; nu mai puțin a păstrat toată considerația omului de idtă și de talent care a fost Gherea. Articol a apărut în Lupta Mr. Pom, numărul de la 26 Martie 1890. Suntem convinși că facem o plăcută surpriză cititorilor și... d-lui. N. larga. A face o critică, ari cât de ,pe scurt, în cadrul mai mult decât restrâns al unei săptămâni literare, e imposibil și cu atât mai imposibili cu cât cel de care ne ocupăm astă dată e un scriitor valoare, nu am cu vederi originale în paarte de și mai mult încă, un estetic, ceea ce face de nevoie expunerea teoriilor de critică literară pe cari le împărtășește. Pentru ca punctele însemnate măcar să fie atinse, mi-ar trebui două lucruri: cadrul mai larg al unei reviste și apariția volumului al doilea din criticile singurului nostru critic de valoare. Până atunci, aprecierile noastre vor trebui să fie fatal necomplecte și în fugă făcute. 1 Gherea e un țiinte-mergător, unul din oamenii aceia, cari, cheltuind mult talent și întrebuințând muncă stăruitoare, izbutesc să deschidă calea unui nou gen literar. Odată munca asta făcută, cei ce vin mai târziu au drumul mai ușor și condeiul mai slobod. Formula și limba e dată, sarcina lor stă numai în alegerea subiectelor și în folosirea inteligentă a mijloacelor de scris moștenite de la dânsul. Fiindcă fiecare gen literar își are limba M, o limbă deosebită și potrivită scopului ce urmărește, limba aceasta trebue statornicită și numai după aceia genul literar îmbrăcat în uniforma M definitivă, poate veni să-și ia locul între celelalte înregistrate, mai de mult în condica de aur a literaturii. Bineînțeles, limba aceasta nu e un tipic, o normă absolută: fiecare are să-i deie nuanța lui, precum din acelaș instrument numeai, artiști de talent felurit scot felurite nuanțe, însuflețesc în chipuri deosebite lemnul scobit ori metalul răsunător. In trăsături generale limba genului literar e aceiaș, însă ea odată alcătuită, fixat, hotărâtor, scriitorii pot da drumul inspirației lor, fără să-și deie osteneală multă. Azi orice tânăr ceva mai deștept poate scrie versuri eminesciene, dacă nu bune cu totul și originale, cel puțin legibile; în Franța numărul uriaș de romane ce cântă, pe strune deosebite, cântecul multiplu al vieții arată, că a face un roman a devenit acolo o ocupație iau tocmai obositoare. Cită trudă însă a trebuit să-și dee cel dintîiu liric critico-pesimist al nostru, Eminescu, și de câte ori înaintea unui vers care se îndărătnicea să nu sune armonios și plin, înaintea unei idei pe care nu izbutea sa puie haina vorbelor sonore, și-a azvârlit cu deznădejde hârtia pe foc ? Ușoară să fi fost oare scrierea celui dinții roman realist ? întrebați ,pe Flaubert, acest maniac genial al formei și aflați, din gura, prietenilor lui literari chinurile acestui fanatic închinător al armoniei cuvintelor și al frazei muzicale. Începătorul unui gen trebue să-și facă el stegar o limbă ad-hoc, să-și adune pământ sub picioare. La noi fosta până acum vreuri era de talent în critica științifică ? Din nenorocire nici unul. Când Gherea a luat în mână condeiul, el a trebuit să suplinească această lipsă de unealta stilistică. Firește, că nu putea să întrebuințeze stilul d-lui Maiorescu, întâi pentru că domnul Maiorescu, cu tot talentul d-sale ca mânuitor de Mal mare ceia ce în literatură se chiamă un stil particular : stilul d-sale are răceala și precizia unui tratat de matematici, și apoi pentru că vom vedea mai departe aceasta • scopul pe care și-l propunea criticul de la „Contemporanul"—nu era polemica zilnică, ci cu totul altceva. Ideile estetice le avea la îndemână : regalele criticei științifice fusese formulate de generația de critici, care înconjoară pe Taine, patriarhul lor, dar stilul rămânea să și-l facă singur. Azi, după zece ani aproape de muncă, stilul acesta e format și are pecetea sa lămurită , nu e stilul lui Taine, alergare nebună pe câmpiile smălțate de flori retorice ale închipuirii, nici acel prea poetic al lui Guyan, ci unul care se ține la limită între acel științific, logic și precis, și cel bogat în icoane al poeziei. Ceia ce-l caracterizează mai ales, e logica : nici o dată ei tiare să se lase dus pe aripile cam, subțiri ale ipotezelor, ceia ce poate cășuna uneori căderi primejdioase. Spencer, de pildă, cu toată puterea lui de generalizare și agerimea de condei, sufere des de această boală. Singuitatea intelectuală nu se întâlnește însă nici o dată în stilul așa de corect al . Gherea. Chiar când se lasă atras prea departe de ironie și de oarrecare răutate Chiar în goana protivniclor săi de îdei, Gherea nu pierde șirul expunerii și de o data, fără tranziție, îl vedem scuzându-se de această dezertare momentană, pentru a scoate la bătălie un nou regiment de argumente. Și pentru un critic științific, cum este el, aceasta e cea mai mare laudă, ce i se poate aduce. Cei ce vor veni după dânsul, vor putea aduce obiceiurile lor de stil ; mai totdeauna însă, înaintea ochilor ei vor trebui sa aibă stilul fără zurgălăi de fraze și fără pretenții poetice al maeștrilor. Volumul publicat acuma, volum, care cuprinde bucăți noi (studiul inteligent și de o fineță neobișnuită la noî_asupra lui Vlahuță) și, revăzute, bucățile din „Contemporanul”, sfințește în adevăr pe Gherea ca maestrul criticii noastre științifice, și noi, cei ce venim departe tare de dânsul, noi, cari ne vom folosi de munca lui conștiincioasă și serioasă, suntem mândri de a-i călca pe urme. Ce este însă această critică științifică și prin ce se deosebește ea de critica răposată, de aceia, k moartea căreia d-l Maiorescu a ținut tai mic panegiric de srargoiu îngropat definitiv, nu t? coastă bătrâni guralivă și fără idei, darnică în laude pentru prieteni, te osânde pentru vrăjmași? Răposata întru fericire critică judecătorească n’avea nici o legătură cu știința; paznică neobosită, ea se mulțumea să administreze corecțiunii celor neplăcuți și eretici în păreri și să legene în cadența laudelor pe cei ortodoxă, pe cei din aceiaș școală cu miniștrii bătrânei suverane a literaturii. Pentru că însă o rațiune trebuia să dea: pentru aceste execută capitale și împărțiri, de complimente, în unul din buzunarele eî bătrâna noastră stăpână avea o condică veche și colbăită, scrisă de ceata neuroasă a metafizicilor. Condica aceasta barbară stabilea cercetarea proceselor literare printr’un pat aîtiu Procust: operele puse pe dânsul pierdeau capetele picioarelor sau erau dezbinate cu fringhia. In amândouă cazurile, procedarea era foarte supărătoare pentru scriitori, cari n’aveau toți fericirea să vie să dea dreptul la măsură. Scopul pe care-l urmărea școala criticilor judecătorești, era însă foarte folositor pentru timmile acele. A venit o vreme, când critica a devenit o știință, gustul publicului a fost format și rolul marii judecătoare de open a încetat Atunci, Sainte-Beuve întâi, Taine pe urmă, au dat regule critidî noul, ajunse la demnitatea de știința și legată de literatură prin bogăția stilului și alegerea saMntelior moral Critica aceasta m e o metodă fixată : eonsîderând opera ca un product ratat al împrejurărilor în mijlocul cărora a luat naștere, ea descurcă legăturile ce o unesc cu creerul producător pe de o parte, pe de alta legaturile acestuia cu mediul, natural, fizic sau soc. Cum de a putut scrie cutare om, cutare carte și prin ce legătură de împrejurări a putut exista în lume un om de felul acesta ? între aceste trei termeni, artistul opera și mediul, ea stabilește o legătură statornică. Dacă metoadele ei ar fi perfecte—și trebue să nădăjduim că ele se vor perfecționa cu vremea, — unul din acești termeni ar putea fi dedus logic din natura celorlați. Dată fiind cutare societate și o natură artistică determinată, care va fi opera artistică ce fatal va trebui să iasă la lumină ? Ar fi o problemă tot așa de rezolvabilă ca și aceia a găsirei unuia din termenii unei proporții. Când cunoaștem pe ceilalți doi. Deodată însă nu suntem așa de înaintați: mergem mai mult la întâmplare și pe dibuție. O definiție a esteticii e imposibilă până peste mulți ani de strădanie, a spus Souriau în ,Esthétique du mouvement" și talentatul autor are dreptate. Cu toate acestea, școala Herbeguin, bazată pe această nesiguranță în stabilirea regulelor estetice, tăgăduește faptul limpede ca ziua că artistul e productul mediului, lăsând neatinsă numai cealaltă aserțiune a lui Taine, că opera e oglindirea în cuvinte, colori și linii de sculptură a personalității psihice a artistului. Cercetările lui Guyau însă au pus la locul lor aceste pretenții pedant prezentate și, fără a tăgădui influența artistului asupra mediului, faptul că el slujește ca sâmbure pentru închegarea unei societăți viitoare, nu trebue să privim cu dispreț cealaltă teorie a condiționării artistului de către mediu. In asemenea lucruri, drumul ce bun e cel de mijloc si oamenii cuminți pornesc pe acela. Gherea se ține de școala lui Taine. Privind opera ca un organism, el o desface, descurcând țesătura de împrejurări care-i dau caracterul sâu propriu. Fără a porni ca maestrul francez de la societate, lucru cam nesigur, el adoptă metoda mai sigură a operei ca punct de plecare, ceea ce pentru monografii e și mai de folos. La Eminescu, el are să-și desfășure înaintea ochilor natura pesimismului marelui nostru poet, idealul spre care cu ochii arși de sete caută, caracterul suggestiv al poeziei sale și felul cum iubirea vine îmbrăcată în versurile maestrului liricei noastre contemporane. Vlahuță n’are să fie pentru el numai un pretext pentru complimente frățești: cu o pătrundere ce se întâlnește numai la cel ce s’a născut cu ochii cercetători și nobili ai criticului, el are să pue în lumină însușirile ce fac să nu fie acelaș pesimizmul autorului „Erturii“ și al acelui al „Luceafărului“, nuanța de manierism ce se întâlnește pe alocurea, caracterul psihologic al poeziilor sale. Acelaș lucru și la Caragiale. Aici nu mai întâlnim în volum critica răutăcioasă din articolul scris în „Contemporanul“ asupra talentatului scriitor de comedii; imparțialitatea absolută a criticului demn și serios se leagă cu o pătrundere cu care nu suntem deprinși la noi în critică mai ales. Decepționismul în literatura română și tendenționismul și tezismul de artă, sunt poate bucafile, în care scriitorul se arată mai original, trăește mai mult din fondul său propriu de idei. Cea dintâi chestie are darul de a fi atrăgătoare pentru mulți oameni nu tocmai vrednici de a se amesteca în asemenea probleme sociologice- dar criticii de frunte chiar cred că a ameți mintea cetitorului înseamnă a-i lămuri și țin lungi discursuri asupra acestor cauze, tot așa de nedescurcate la sfârșit. Dovadă însuși maestrul criticii științifice franceze. Taine, citat și luat la socoteală de Gherea în cuprinsul articolului. Analiza părerilor emise până acum în critică și cercetarea logică a cauzelor pesimisnului (Gherea zice decepționism, termenul întâi fiind compromis de contrabandiștii teoriei), îl aduce a crede că singure cauzele sociale, nemulțumirea produsă de alcătuirea societății burgheze, ar fi cauza acestui curent bolnăvicios al veacului, ceea ce ar fi poate o rezolvire prea simplistă a problemei. In al doilea articol de estetică generală Gherea stabilește cu dreptate deosebirea între tendenționism, reflectare în operă a tendințelor scriitorului și tezism, adevărata boală, care robește o operă de artă unui scop străin de dânsa. Asupra criticii cuprinde programul, analizat deja al criticei științifice, așa cum se înțelege azi și cum o înțelege el Ceea ce ar fi fost de dorit poate la portretele literare, e o precizare mai mare a contururilor, o răspicare a elementelor estetice cari deseori apar puțin lămurite. De ce n’ar fi adoptat, de pildă, procedarea lui Paul Bourget, care pune sub rubrici dosebite fiecare din elementele alcătuitoare ale unei opere și se mărginește să nu-i zugrăvească numai pe unul în fiecare sub-împărțire? Ar fi fost mai comod poate, și expunerea ar fi câștigat în claritate. de N. IOHGä iu Alăturea însă cu chestii generale de estetică — Decepționismul și Tendenționism și Tezism — Gherea are critici polemice, minunate ca vervă și ca putere de atac. Citez pentru formă — cadru! nu-mi îngăduie să mă prea întrec cu citațiile — începutul studiului asupra Sandei și locul unde crede că Mărgărit și fata lui Ilie ar fi făcut bine să se arunce în prăpastie împreună cu nuvela patriotului autor al „Nunții din Văleni“, ori reflecția făcută cu prilejul lui „Ce porcărie“ al omului superior de la Soieni. Ce arată însă aceste critici ? Un lucru de căpetenie : ^ că vremea criticii judecătorești n’a trecut încă la‘noi, că d. Maiorescu s’a prea grăbit să-și declare^ misiunea sfârșită. Lucrul acesta se poate spune în Franța, unde gustul publicului e format, unde o operă rea nu poate trăi, omorâtă îndată de nepăsarea publicului, la noi ni. Cum am spus și altă dată, avem un public cât se poate de profen în ale artei, un public, care se poate duce de nas, și datoria noastră a tuturor e să-i dăm încă îngrijirile trebuincioase. Dacă cineva trebue să-l ducă de nas, să-l purtăm noi măcar, puținii oameni sinceri și nepărtinitori și să nu lăsăm această sarcină delicată celor interesați și cu scopuri rele. Posibil că d. Maiorescu să nu mai simtă personal gustul de a face așa ceva — nu urmează de aici insă că genul însuși trebue să dispară cu unul din reprezentanții săi de căpetenie. Critică judecătorească trebue, altfel, limba, abia formată, se poate strica din nou, — scriitori de tavernă sunt destui, slavă Domnului! Va veni poate un timp, când critica înnăițată va vorbi numai de cei aleși ai literaturii spre a-i explica; în Franța hicnul e aproape făcut: noi mai avem mult până atunci. Critica aceasta însă, tot judecătorească, fiindcă are să osândească pe cei neputincioși, trebue să se resimtă de progresele făcute în critica cealaltă, cea științifică. Norme ca acele vechi să nu se mai întrebuințeze numai lipsa de logică și de adevăr să aibă puterea de a arunca jos o operă. Nepărtinirea omului de știință să înlocuiască spiritul de gașcă, spirit, care, din nenorocire, a făcut des siennes, acuma în urmă chiar, când cu reprezentarea „Năpastei". Critică judecătorească de astfel e aceea pe care a făcut-o sporadic Gherea, așa încât și pe această cale trebue să-l urmăm, dacă vrem să facem ceva serios și să nu ne batem joc de noi singuri. Așa fiind, volumul întâi al .Studiilor critice" ale mult talentatului nostru critic sunt un monument literar și un semn de progres, arătând că, pe zi ce merge, critica noastră câștigă în nepărtinire și seriozitate. Ele deschid un drum nou, inaugurând critica științifică la noi și, afară doar de atmosfera politică ce răsuflă pe alocurea, ceea ce n’ar trebui să Reîntâlnească îă un critic, care ti are sarcina de a critica idealele ei trebue să le admită pe toate. Cartea lui Gherea e un suvaer pentru literatura noastră, așa de săracă și fără de viață. Din Copta, 1890, 26 Martie. NICOLAE IORC.A Pastel vechiu Nuci plin de rod se frâng peste zăplaz. Iar toamna și amurgu’n ei se-ascund; Bătrânii nuci ai morii se ’neacă atunci în iaz Cu aurul frunzarelor în fund, * In moara cu decor pustiu și vechi, Ai zice moară fără de noroc, — Tăcerile ascultă de parcă au urechi De-au amuțit și apele în scoc. Pe ziduri năruite de conac Vezi umbra zdrențuită de pete de lumină, Din dealuri luna-umbră se-ndreaptă spre cerdac Și liniștea miroase a sui fină.,. ...Au tremurat odată idilice iubiri Sub nucii vechi în farmecul de lună, Cu sufletul nostalgie și gârbov de amintiri Renasc înfiorarea lor străbună: —* Avură-aci bunicii pe vremuri întâlniri ori calde despărțiri dezamăgite, Ce mi-au sădit în suflet romantice porniri Și nostalgii de doruri neî mplinite... îi văd calând sub farmec de lună spre cerdac, Când se culcau bătrânii în tăcere Și se stingea lumina’n ferestre de conac Iar murgul necheza’n apropiere,.. ...Azi frunzele in sfredel ce s’au pornit hailitti Incheaga’n vântul sur un cânt uscat, . Și-o cumpănă se’nchină’ntr’o poartă nimănui Cu gesturi grave de halucinat. Pe-un drum coplit de-amurguri cămte în noroi Nimic, decât tăcerile ce curg, Și soarele ce mână cirezile de boi Bătându-le în coaste cu amurg... Vrcea Gheorțsclii .............■ - După zece ani de PAUL I. PAPADOPOL Nici noi, Românii, n’avem dreptul să vorbim despre recunoștință. Trăind, în generalitatea cazurilor, într’un cerc de contemporani de significație neprecisă ori Indoelnică și fiind preocupați de noi, de interesele noastre materiale și numai de atât nu este greu, nu să ne arătăm sentimentele de admirație și recunoștință, nu să-i citim, pătrundem și studiem cu răbdare și sinceritate, dar nici măcar să ne împrospătăm în minte numele mari, sufletele alese, mințile superioare, cu un cuvânt, crezautorii artei, literaturii, științei, technicei și vieței practice pe care acest neam, sărac și nou, le-fi oferit nemuririi universale. Nu știu de ce, dar imi vine să cred că, odată cu accelerarea mijloacelor de locomoțiune și zelul nostru de a fi a căpătat caracteristica iuțelii fizice. „Mereu înainte !“ și „cât mai repede înainte !“ iată o lozincă pe care articolul de față va avea curajul s’o contrazică. Intriadevăr, întorcându-mă cu vre-o zece ani în bogata galerie a ilustrațiilor neamului nosstru, vom încerca, cu îngăduința cetitorilor, sumară reamintire și caracterizare a unora, și o desigur a celor mai de seamă, nume care, după ce și-au dat în total sau în parte o imagine a bogăției lor sufletești, atunci, în mijlocul admirației și regretelor unanime, și-au întrerupt viața pământească. In modul acesta voi oferi celor indicați posibilitatea postumei lor sărbătoriri. Vor începe cu teatrul. Două nume, nemăsurat de mari — în Indisolubilă legătură cu marele teatru românesc — s-au stins în 1912 , unul al celui mai mare creiator literar dramatic, al doilea, al celui mai mare, deși aici erarhizarea * mai greu de făcut, creiator scenic. Se împlinesc zece ani și iată că nici numele lui Ion Luca Caragiale, dar nici acela al lui Petre Liciu—nu se mai bucură de ospitalitatea noastră sufletească. Amândoi mari, amândoi artiști desăvârșiți, amândoi satirici, voioși, amândoi Români și democrați — soarta celui din urmă e cu mult mai dureroasă din cauza caracterului artei lui. Generația acelora cari lau ascultat și s’au ridicat sufletește în fața jocului său, se rărește din ce în ce și nu departe e timpul când, nenorocita soartă a actorilor îl va acoperi cu vălul uitării. Puținele sale opere literare cu caracter comic, al căror succes mai ales se datora înscenării lor de însuși autorul vor fi absolut netemeinice pentru susținerea gloriei lui. Nu tot așa se prezintă lucrurile cu Caragiale Intr’adevăr, numele acestuia, departe de a servi ca material stilistic impropriu criticilor fantaziști, pentru caracterizarea autorilor de snoave de un comic dubios, reflectați în iluzionizmul lor judecătoresc, va trăi etern în mințile câtorva aleși cari vor ști să caute și să se apropie cu toată evlavia de izvorul dătător de viață al operii lui. Și dacă odată și odată — din cauza lipsei complete a unei istorii generale a teatrului românesc — despre Liciu se va putea numai afirma: „a fost un mare actor și un mare Român", despre Caragiale se va putea dovedi oricând și oriunde că a ridicat schița, novela și comedia la înălțimi neatinse și nebănuite — că a fost cel mai viu și mai sintetic reprezentant al dialogului poetic de la noi. Aceasta bineînțeles fără să se țină seamă, ba chiar contrazicându-se competența criticilor „în raze lunare“ cari l-au osândit — imediat după ce murise, pe paginile chiar ale revistei care se ilustrase publicându-l, la „imoralitate“, „plagiat“, „lipsa sentimentului naturii“, etc. In iunie al aceluiași an revista craioveană „Ramuri“ comemora, prin colaboratorii ei obicinuiți 1) pe duiosul povestitor și tâlcuitor, Ioan Adam, acel „izolat închis în sine însuși, care n’a călcat niciodată pe drumul manifestărilor zgomotoase și care nu s’a priceput, ca atâția alții, să se transforme în exploatator al unei mișcări literare abia începute( 2). Plecat dintre noi abia după o existență chinuită, de 36 de ani, Ioan Adam ne-a lăsat, în cele vre-o 15 volume care-i poartă numele 3), o contribuție literară de care trebue să se țină seamă, pentru că în ea găsim „puternice impresii“ în care „,energia facturii“ se împreunează cu „originalitatea sensațiilor “) și pe deasupra, o voință puternică, dornică de ridicare. Viața lui, din această cauză, merită, să fie amintită în chiar viguroasele caracterizări pe care chiar el i le-a dat “). Absolvent al școalei normale „Vasile Lupu“ “. Adam se statornicește, ca învățător „în mijlocul poporului și al copiilor“ unde trăește „cei mai frumoși ani“, sperând și muncind cu drag, „înălțarea aceasta morală“ i-a adus și prăbușirea : „Simțindu-mă atât de folositor și așa de iubit „în cercul acela, m’am amăgit cu gândul să-mi „lărgesc orizontul de acțiune și să fiu de folos „mai multora. „Și atunci m’am pus să învăț carte mai da „parte. „Sforțările au fost zdruncinate, învățam latinește și grecește singur... : printre orele da „clasă și singur. „Studiile universitare le-am făcut la Bruxel» „Ies. In vremea aceasta ? — muncă, sărăcie și „planuri mari.»“. Acesta a fost loan Adam, Omul. PAUL 1 PAPADOPOL 1) C. S. Făgețel, N. Iorga, I. U. Soricu, I. Ciocârlan, Eva Gârleanu, M. Săulescu, D. Temesen, G. Botică, © ic. 2) Ramuri, An. VII No. 11 (1 iulie 1912). 3) Flori de câmp, Pe lângă vatră, Rătăcire, Sybaria, Constanța pitorească, Aripi tăiate, Vorbe de clacă, Voia mării, Povestiri alese, Leagănul viselor, Pământ înțelenit, Prin vremuri, Glume țărănești, Păcală, In fața vremii 4' N. Iorga, vezi acelaș No. din „Ramuri“. 5) Vezi „Luceafărul“ dela 15 August 1905 și „Aft Imp#’ iximmo,