Adevěrul Literar şi Artistic, mai 1922 (Anul 3, nr. 76-79)

1922-05-07 / nr. 76

HAT>£ ¥ tRUL LITERAR ȘI ARTISTIC« ör* a=si­ luit Gherea Creăm nemmit sa reproducem astăzi un articol al d-lui N. larga, scris de d-sa acum 32 de ani, cu prilejul apariției primului volum de eritice al lui C. Dobrogeanu-Gherea, care pe atunci iscălki mai scurt: Ion Gherea. Din articol d-M larga cetitorii de mi vor ve­dea, pe de o parte, cum­ a fost privită, la timp, a­­pariția, în cultura română, a lui Gherea; mr, pe de altă parte, vor vedea evoluția săvârșită în sti­lul și gândirea d­ M N. larga, începătorul modest de atunci și marele fruntaș de azi D-l larga nu mai împărtășește în totul părerile sale de atenei, căci a ajuns la o concepție proprie asupra criticii­­ literare, pentru răspândirea și impunerea căreia a dus luptele cunoscute; nu m­ai puțin a păstrat toată considerația omului de idtă și de talent ca­re a fost Gherea. Articol a apărut în Lupta M­r. Pom, numă­rul de la 26 Martie 1890. Suntem convinși că facem o plăcută surpriză ci­titorilor și... d-lui. N. larga. A face o critică, ari cât de ,pe scurt, în cadrul mai mult decât restrâns al unei săptămâni litera­re, e imposibil și cu atât mai imposi­bili cu­ cât cel de care ne ocupăm astă­ dată e un scriitor valoare, nu am cu vederi originale în paarte de și mai mult încă, un estetic, ceea ce face de nevoie expunerea teoriilor de critică literară pe cari le împărtășește. Pentru ca punctele însemnate mă­car să fie atinse, mi-ar trebui două lucruri: ca­drul mai larg al unei reviste și apariția volumu­lui al doilea din criticile singurului nostru critic de valoare. Până atunci, aprecierile noastre vor tre­bui să fie fatal necomplecte și în fugă făcute. 1 Gherea e un țiinte-mergător, unul din oamenii aceia, cari, cheltuind mult talent și întrebuințând muncă stăruitoare, izbutesc să deschidă calea u­­nui nou gen literar. Odată munca asta făcută, cei ce vin mai târziu au drumul mai ușor și condeiul mai slobod. Formula și limba e dată, sarcina lor stă numai în alegerea subiectelor și în folosirea inteligentă a mijloacelor de scris moștenite de la dânsul. Fiind­că fiecare gen literar își are limba M, o limbă deo­sebită și potrivită scopului ce urmărește, limba a­­ceasta trebue statornicită și numai după aceia ge­nul literar îmbrăcat în uniforma M definitivă, poate veni să-și ia locul între celelalte înregistrate, mai de mult în condica de aur a literaturii. Bine­înțeles, limba aceasta nu e un tipic, o normă absolută: fie­care are să-i deie nuanța lui, precum din acelaș instrument numeai, artiști de talent felurit scot fe­lurite nuanțe, însuflețesc în chipuri deosebite lem­nul scobit ori metalul răsunător. In trăsături gene­rale limba genului literar e aceiaș, însă ea odată alcătuită, fixat, hotărâtor, scriitorii pot da drumul inspirației lor, fără să-și deie osteneală multă. Azi ori­ce tânăr ceva mai deștept poate scrie versuri eminesciene, dacă nu bune cu totul și originale, cel puțin legibile; în Franța numărul uriaș de romane ce­­ cântă, pe strune deosebite, cântecul multiplu al vieții arată, că a­ face un roman a devenit acolo o ocupație iau tocmai obositoare. Cită trudă însă a trebuit să-și dee cel dintîiu liric critico-pesimist al nostru, Eminescu, și de câte ori înaintea unui vers care se îndărătnicea să nu sune armonios și­ plin, înaintea unei idei pe care nu izbutea sa puie haina vorbelor sonore, și-a azvârlit cu deznădejde hârtia pe foc ? Ușoară să fi fost oare scrierea celui din­ții roman realist ? întrebați ,pe Flaubert, acest ma­niac genial al formei și aflați, din gura, prietenilor lui literari chinurile acestui fanatic închinător al armoniei cuvintelor și al frazei muzicale. Începă­torul unui gen trebue să-și facă el stegar o limbă ad-hoc, să-și adune pământ sub picioare. La noi fost­a până acum vre­uri era de talent în critica științifică ? Din nenorocire nici unul. Când Gherea a luat în­ mână condeiul, el a trebuit să suplinească această lipsă de uneal­ta stilistică. Firește, că nu­ putea să întrebuințeze stilul d-lui Maiorescu, întâi pentru că domnul Maiorescu, cu tot­­ talentul d-sale ca mânuitor de Mal mare ceia ce în literatură se chiamă un stil particular : stilul d-sale are răceala și precizia unui tratat de mate­­matici, și apoi pentru că­­ vom vedea mai de­parte aceasta • scopul pe care și-l propunea cri­ticul de la „Contemporanul"—nu era polemica zilni­că, ci cu totul altceva. Ideile estetice le avea la îndemână : regalele criticei științifice fusese for­mulate de generația de critici, care înconjoară pe Taine, patriarhul lor, dar stilul rămânea să și-l facă singur. Azi, după zece ani aproape de muncă, stilul acesta e format și are pecetea­ sa lă­murită , nu e stilul lui Taine, alergare nebună pe câmpiile smălțate de flori retorice ale închipuirii, nici acel prea poetic al lui Guyan, ci unul care se ține la limită între acel științific, logic și precis, și cel bogat în icoane al poeziei. Ceia ce-l caracterizează mai ales, e logica : nici o dată ei tiare să se lase dus pe aripile cam, sub­țiri ale ipotezelor, ceia ce poate cășuna une­ori căderi primejdioase. Spencer, de pildă, cu toată pu­terea lui de generalizare și agerim­ea­­ de condei, sufere des de această boală. Singu­itatea intelec­tuală nu se întâlnește însă nici o dată în stilul așa de corect al . Gherea. Chiar când se lasă atras prea departe de ironie și de oarre­care răutate Chiar în goana protivniclor săi de îdei, Gherea nu pierde șirul expunerii și de o data, fără tranziție,­ îl vedem scuzându-se de această dezertare mo­mentană, pentru a scoate la bătălie un nou regi­ment de argumente. Și pentru un critic științific, cum este el, aceasta e cea mai mare laudă, ce i se poate aduce. Cei ce vor veni după dânsul, vor putea aduce obiceiurile lor de stil ; mai totdeauna însă, înain­tea ochilor ei vor trebui sa aibă stilul fără zur­gălăi de fraze și fără pretenții poetice al maeștri­lor. Volumul publicat acuma, volum, care cuprinde bucăți noi (studiul inteligent și de o fineță neo­bișnuită la noî_asupra lui Vlahuță) și, revăzute, bucățile din „Contemporanul”, sfințește în adevăr pe Gherea ca maestrul criticii noastre științifice, și noi, cei ce venim departe tare de dânsul, noi, cari ne vom folosi de munca lui conștiincioasă și se­rioasă, suntem mândri de a-i călca pe urme. Ce este însă această critică științifică și prin ce se deosebește ea de critica răposată, de aceia, k moartea căreia d-l Maior­escu a ținut tai mic pane­giric de sr­argoi­u îngropat definitiv, nu t? coastă bătrâni guralivă și fără idei, darnică în laude pentru prieteni, te osânde pentru vrăjmași? Răposata întru fericire critică judecătorească n’avea nici o legătură cu știința; paznică neobo­sită, ea se mulțumea să administreze corecțiunii celor neplăcuți și eretici în păreri și să legene în cadența laudelor pe cei ortodoxă, pe cei din aceiaș școală cu miniștrii bătrânei suverane a literaturii. Pentru că însă o rațiune trebuia să dea: pentru ace­ste execută capitale și împărțiri, de complimente, în unul din buzunarele eî bătrâna noastră stăpână avea o condică veche și colbăită, scrisă de ceata neuroasă a metafizicilor. Condica aceasta barbară stabilea cercetarea proceselor literare prin­tr’un pat aî­tiu Procust: operele puse pe dânsul pier­deau capetele picioarelor sau erau dezbinate cu fringhia. In­­ amândouă cazurile, procedarea era foarte supărătoare pentru scriitori, cari n’aveau toți fericirea să vie să dea dreptul la măsură. Scopul pe care-l urmărea școala criticilor jude­­cătorești, era­ însă foarte folositor pentru timm­­ile acele. A venit o vreme, când critica a devenit o știință, gustul publicului a fost format și rolul marii judecătoare de open a încetat Atunci, Sainte-Beuve întâi, Taine pe urmă, au dat regu­­le critidî noul, ajunse la demnitatea de știința și legată de literatură prin bogăția stilului și alegerea saMntelior moral Critica aceasta m e o metodă fixată : eonsîde­­rând opera ca un product ratat al împrejurărilor în mijlocul cărora a luat naștere, ea descurcă legă­turile ce o unesc cu creerul producător pe de o parte, pe de alta legaturile acestuia cu mediul, na­tural, fizic sau soc­. Cum de a putut scrie cutare om, cutare carte și prin ce legătură de împrejurări a putut exista în lume un om de felul acesta ? în­tre aceste trei termeni, artistul opera și mediul, ea stabilește o legătură statornică. Dacă metoadele ei ar fi perfecte—și trebue să nădăjduim că ele se vor perfecționa cu vremea, — unul din acești termeni ar putea fi dedus logic din natura celorlați. Dată fiind cutare societate și o natură artistică determinată, care va fi opera artis­tică ce fatal va trebui să iasă la lumină ? Ar­­ fi o problemă tot așa de rezolvabilă ca și aceia a găsi­­rei unuia din termenii unei proporții. Când cunoaș­tem pe ceilalți doi. D­e­odată însă nu suntem așa de înaintați: mergem mai mult la întâmplare și pe di­buție. O definiție a esteticii e imposibilă până pe­ste mulți ani de strădanie, a spus Souriau în ,­Esthé­­tique du mouvement" și talentatul autor are drep­tate. Cu toate acestea, școala Herb­eguin, bazată pe a­­ceastă nesiguranță în stabilirea regulelor estetice, tăgăduește faptul limpede ca ziua­ că artistul e pro­ductul mediului, lăsând neatinsă numai cealaltă a­­serțiune a lui Taine, că opera e oglindirea în cu­vinte, colori și linii de sculptură a personalității psihice a artistului. Cercetările lui Guyau însă au pus la locul lor aceste pretenții pedant prezentate și, fără a tăgădui influența artistului asupra me­diului, faptul că el slujește ca sâmbure pentru înche­garea unei societăți viitoare, nu trebue să privim cu dispreț cealaltă teorie­ a condiționării artistului de către mediu. In asemenea lucruri, drumul ce­ bun e cel de mijloc si oamenii cuminți pornesc pe acela. Gherea se ține de școala lui Taine. Privind ope­ra ca un organism, el o desface, descurcând țesătu­ra de împrejurări care-i dau caracterul sâu propriu. Fără a porni ca maestrul francez de la s­ocietate, lu­cru cam nesigur, el adoptă metoda mai sigură a o­­perei ca punct de plecare, ceea ce pentru monogra­fii e și mai de folos. La Eminescu, el are să-și des­­fășure înaintea ochilor natura pesimismului marelui nostru poet, idealul spre care cu ochii arși de sete caută, caracterul suggestiv al poeziei sale și felul cum iubirea vine îmbrăcată în versurile maestrului liricei noastre contemporane. Vlahuță n’are să fie pentru el numai un pretext pentru complimente fră­țești: cu o pătrundere ce se întâlnește numai la cel ce s’a născut cu ochii cercetători și nobili ai criti­cului, el are să pue în lumină însușirile ce fac să nu fie acelaș pesimizmul autorului „Erturii“ și al acelui al „Luceafărului“, nuanța de manierism ce se întâlnește pe alocurea, caracterul psihologic al poeziilor sale. Acelaș lucru și la Caragiale. Aici nu mai­­ întâlnim în volum critica răutăcioa­să din articolul scris în „Contemporanul“ asupra talentatului scriitor de comedii; imparțialitatea ab­solută a criticului demn și serios se leagă cu o pă­trundere cu care nu suntem deprinși la noi în cri­tică mai ales. Decepționismul în literatura română și tendențio­nismul și tezismul de artă, sunt poate bucafile, în care scriitorul se arată mai original, trăește mai mult din fondul său propriu de idei. Cea dintâi ches­tie are darul de a fi atrăgătoare pentru mulți oa­meni nu tocmai vrednici de a se amesteca în a­­semenea probleme sociologice- dar criticii de frunte chiar cred că a ameți mintea cetitorului înseamnă a-i lămuri și țin lungi discursuri asupra­ acestor­­ cauze, tot așa de nedescurcate la sfârșit. Dovadă însuși maestrul criticii științifice franceze. Taine, citat și luat la socoteală de Gherea în cuprinsul ar­ticolului. Analiza părerilor emise până acum în critică și cercetarea logică a cauzelor pesimisnu­­lui (Gherea zice decepționism­, termenul­ întâi fiind compromis de contrabandiștii teoriei), îl aduce a crede că singure cauzele sociale, nemulțumirea produsă de alcătuirea societății burgheze, ar fi cauza acestui curent bolnăvicios al veacului, ceea ce ar fi poate o rezolvire prea simplistă a pro­blemei. In al doilea articol de estetică generală Gherea stabilește cu dreptate deosebirea între tendenționism, reflectare în operă a­ tendințelor scriitorului și tezism, adevărata boală, care ro­bește o operă de artă unui scop străin de dânsa. Asupra criticii cuprinde programul, analizat deja al­ criticei științifice, așa cum se înțelege azi și cum o înțelege el Ceea ce ar fi fost de dorit poate la portretele literare, e o precizare mai mare a contururilor, o răspicare a elementelor estetice­ cari dese­ori apar puțin lămurite. De ce n’ar fi adoptat, de pildă, pro­cedarea lui Paul Bourget, care pune sub rubrici dosebite fiecare din elementele alcătuitoare ale unei opere și se mărginește să nu-i zugrăvească numai pe unul în fiecare sub-împărțire? Ar fi fost mai comod poate, și expunerea ar fi câștigat în claritate. de N. IOHGä iu Alăturea însă cu chestii generale de estetică — Decepționismul și Tendenționism și Tezism — Gherea are critici polemice, minunate ca vervă și ca putere de atac. Citez pentru formă — cadru! nu-mi îngăduie să mă prea întrec cu citațiile — începutul studiului asupra Sandei și locul unde crede că Mărgărit și fata lui Ilie ar fi făcut bine să se arunce în prăpastie împreună cu nuvela patrio­tului autor al „Nunții din Văleni“, ori reflecția fă­cută cu prilejul lui „Ce porcărie“ al omului supe­rior de la Soieni. Ce arată însă aceste critici ? Un lucru de căpe­tenie : ^ că vremea criticii judecătorești n’a trecut încă la‘noi, că d. Maiorescu s’a prea grăbit să-și declare^ misiunea sfârșită. Lucrul acesta se poate spune în Franța, unde gustul publicului e format, unde o operă rea nu poate trăi, omorâtă îndată de nepăsarea publicului, la noi ni. Cum am spus și altă dată, avem un public cât se poate de profen în ale artei, un public, care se poate duce de nas, și datoria noastră a tuturor e să-i dăm încă îngrijirile trebuincioase. Dacă cineva trebue să-l ducă de nas, să-l purtăm noi măcar, puținii oameni sinceri și nepărtinitori și să nu lă­săm această sarcină delicată celor interesați și cu scopuri rele. Posibil că d. Maiorescu să nu mai simtă personal gustul de a face așa ceva — nu ur­mează de aici insă că genul însuși trebue să dis­pară cu unul din reprezentanții săi de căpetenie. Critică judecătorească trebue, alt­fel, limba, abia formată, se poate strica din nou, — scriitori de ta­vernă sunt destui, slavă Domnului! Va veni poate un timp, când critica înnăițată va vorbi numai de cei aleși ai literaturii spre a-i explica; în Franța hicnul e aproape făcut: noi mai avem mult până atunci. Critica aceasta însă, tot judecătorească, fiindcă are să osândească pe cei neputincioși, tre­bue să se resimtă de progresele făcute în critica cealaltă, cea științifică. Norme ca acele vechi să nu se mai întrebuințeze­ numai lipsa de logică și de adevăr să aibă puterea de a arunca jos o operă. Nepărtinirea omului de știință să înlocuiască spiri­tul de gașcă, spirit, care, din nenorocire, a făcut des siennes, acuma în urmă chiar, când cu repre­zentarea „Năpastei". Critică judecătorească de astfel e aceea pe care a făcut-o sporadic Gherea, așa în­cât și pe această cale trebue să-l urmăm, dacă vrem să facem ceva serios și să nu ne batem joc de noi singuri. Așa fiind, volumul întâi al .­Studiilor critice" ale mult talentatului nostru critic sunt un monument literar și un semn de progres, arătând că, pe zi ce merge, critica noastră câștigă în nepărtinire și se­riozitate. Ele deschid un drum nou, inaugurând critica științifică la noi și, afară doar de atmosfera politică ce răsuflă pe alocurea, ceea ce n’ar trebui să Reîntâlnească îă un critic, care ti are sarcina de a critica idealele ei trebue să le admită pe toate. Cartea lui Gherea e un suvaer pentru literatura noastră, așa de săracă și fără de viață. Din Copta, 1890, 26 Martie. NICOLAE IORC.A Pastel vechiu Nuci plin de rod se frâng peste zăplaz. Iar toamna și amurgu’n ei se-ascund; Bătrânii nuci ai morii se ’neacă­ atunci în iaz Cu aurul frunzarelor în fund, * In moara cu decor pustiu și vechi, Ai zice moară fără de noroc, — Tăcerile ascultă de parcă au urechi De-au amuțit și apele în scoc. Pe ziduri năruite de conac Vezi umbra zdrențuită de pete de lumină, Din dealuri luna-umbră se-ndreaptă spre cerdac Și liniștea miroase a sui fină.,. ...Au tremurat odată idilice iubiri Sub nucii vechi în farmecul de lună, Cu sufletul nostalgie și gârbov de­ amintiri Renasc înfiorarea lor străbună: —* Avură-aci bunicii pe vremuri întâlniri ori calde despărțiri dezamăgite, Ce mi-au sădit în suflet romantice porniri Și nostalgii de doruri neî mplinite... îi văd calând sub farmec de lună spre cerdac, Când se culcau bătrânii în tăcere Și se stingea lumina’n ferestre de conac Iar murgul necheza’n apropiere,.. ...Azi frunzele in sfredel ce s’au pornit hailitti Incheaga’n vântul sur un cânt uscat, . Și-o cumpănă se’nchină’ntr’o poartă nimănui Cu gesturi grave de halucinat. Pe-un drum coplit de-amurguri cămte în noroi Nimic, decât tăcerile ce curg, Și soarele ce mână cirezile de boi Bătându-le în coaste cu amurg... V­rcea Gheorțsclii .............■ - După zece ani de PAUL I. PAPADOPOL Nici noi, Românii, n’a­vem dreptul să vorbim despre recunoștință. Trăind, în generalitatea cazurilor, într’un cerc de contemporani de significație neprecisă ori Indoelnică și fiind preocupați de noi, de intere­sele noastre materiale și numai de atât nu este greu, nu să ne arătăm sentimentele de admirație și recunoștință, nu să-i citim, pătrundem și stu­diem cu răbdare și sinceritate, dar nici măcar să ne împrospătăm în minte numele mari, sufletele alese, mințile superioare, cu un cuvânt, crezau­torii artei, literaturii, științei, technicei și vieței practice pe care acest neam, sărac și nou, le-fi oferit nemuririi universale. Nu știu de ce, dar imi vine să cred că, odată cu accelerarea mijloacelor de locomoțiune și ze­lul nostru de a fi a căpătat caracteristica iu­țelii fizice. „Mereu înainte !“ și „cât mai repede înainte !“ iată o lozincă pe care articolul de față va avea curajul s’o contrazică. Intriadevăr, întorcându-mă cu vre-o zece ani în bogata galerie a ilustrațiilor neamului noss­tru, vom încerca, cu îngăduința cetitorilor, sumară reamintire și caracterizare a unora, și o de­sigur a celor mai de seamă, nume care, după ce și-au dat în total sau în parte o imagine a bo­­găției lor sufletești, atunci, în mijlocul admirației și regretelor unanime, și-au întrerupt viața pă­mântească. In modul acesta voi oferi celor indicați posi­bilitatea postumei lor sărbătoriri. Vor începe cu teatrul. Două nume, nemăsurat de mari — în Indisolubilă legătură cu marele teatru românesc — s-au stins în 1912 , unul al celui mai mare creiator literar drama­tic, al doi­lea, al celui mai mare, deși aici erarhizarea * mai greu de făcut, creiator scenic. Se împlinesc zece ani și iată că nici numele lui Ion Luca Caragiale, dar nici acela al lui Petre Liciu—nu se mai bucură de ospitalitatea noastră sufletească. Amândoi mari, amândoi ar­tiști desăvârșiți, amândoi satirici, voioși, amân­doi Români și democrați — soarta celui din urmă e cu mult mai dureroasă din cauza ca­racterului artei lui. Generația acelora cari lau ascultat și s’au ridicat sufletește în fața jocului său, se rărește din ce în ce și nu departe e timpul când, nenorocita soartă a actorilor îl va acoperi cu vălul uitării. Puținele sale opere li­terare cu caracter comic, al căror succes mai ales se datora înscenării lor de însuși autorul vor fi absolut netemeinice pentru susținerea gloriei lui. Nu tot așa se prezintă lucrurile cu Caragiale Intr’adevăr, numele acestuia, departe de a servi ca material stilistic impropriu criticilor fanta­­ziști, pentru caracterizarea autorilor de snoave de un comic dubios, reflectați în iluzionizmu­­l lor judecătoresc, va trăi etern în mințile câtor­va aleși cari vor ști să caute și să se apropie cu toată evlavia de izvorul dătător de viață al o­­perii lui. Și dacă odată și odată — din cauza lipsei com­­plete a unei istorii generale a­ teatrului româ­­nesc — despre Liciu se va putea numai afirma: „a fost un mare actor și un mare Român", des­pre Caragiale se va putea dovedi oricând și ori­unde că a ridicat schița, novela și comedia la înălțimi neatinse și neb­ănuite — că a fost cel mai viu și mai sintetic reprezentant al dialogu­lui poetic de la noi. Aceasta bine­înțeles fără să se țină seamă, ba chiar contrazicându-se compe­tența criticilor „în raze lunare“ cari l-au osân­dit — imediat după ce murise, pe paginile chiar ale revistei care se ilustrase publicându-l,­­ la „imoralitate“, „plagiat“, „lipsa sentimentului naturii“, etc. In iunie al aceluiași an revista craioveană „Ramuri“ comemora, prin colaboratorii ei o­­bicinuiți 1) pe duiosul povestitor și tâlcuitor, Ioan Adam, acel „izolat închis în sine însuși, care n’a călcat niciodată pe drumul manifestă­rilor zgomotoase și care nu s’a priceput, ca a­­tâția alții, să se transforme în exploatator al unei mișcări literare abia începute( 2). Plecat dintre noi abia după o existență chinuită, de 36 de ani, Ioan Adam ne-a lăsat, în cele vre-o 15 volume care-i poartă numele 3), o contribuție literară de care treb­ue să se țină seamă, pentru că în ea găsim „puternice impresii“ în care „,energia facturii“ se împreunează cu „originali­tatea sensațiilor “) și pe deasupra, o voință pu­ternică, dornică de ridicare. Viața lui, din această cauză, merită, să fie a­­mintită în chiar viguroasele caracterizări pe care chiar el i le-a dat “). Absolvent al școalei normale „Vasile Lupu“­ “. Adam se statornicește, ca învățător „în mij­locul poporului și al copiilor“ unde trăește „cei mai frumoși ani“, sperând și muncind cu drag, „înălțarea aceasta morală“ i-a adus și prăbu­șirea : „Simțindu-mă atât de folositor și așa de iubit „în cercul acela, m’am amăgit cu gândul să-mi „lărgesc orizontul de acțiune și să fiu de folos „mai multora. „Și­ atunci m’am pus să învăț carte mai da „parte. „Sforțările au fost zdruncinate, învățam lati­nește și grecește singur... : printre orele da „clasă și singur. „Studiile universitare le-am făcut la Bruxel» „Ies. In vremea aceasta ? — muncă, sărăcie și „planuri mari.»“. Acesta a fost loan Adam, Omul. PAUL 1 PAPADOPOL 1) C. S. Făgețel, N. Iorga, I. U. Soricu, I. Ciocârlan, Eva Gârleanu, M. Săulescu, D. Temesen, G. Botică, © ic. 2) Ramuri, An. VII No. 11 (1 iulie 1912). 3) Flori de câmp, Pe lângă vatră, Rătăcire, Syba­­ria, Constanța pitorească, Aripi tăiate, Vorbe de clacă, Voia mării, Povestiri alese, Leagănul viselor, Pământ înțelenit, Prin vremuri, Glume țărănești, Păcală, In fața vremii 4' N. Iorga, vezi acelaș No. din „Ramuri“. 5) Vezi „Luceafărul“ dela 15 August 1905 și „Aft I­mp#’ ixim­mo,

Next