Adevěrul Literar şi Artistic, iunie 1922 (Anul 3, nr. 81-83)

1922-06-11 / nr. 81

SERIA III—ANUL III NO. 81 FONDATORI.­­ fIL*V. BELDIMAN 1838— iUADATORI. I CONST. MILLE 1897-1S.? £ r ,tFI­­R SI ARTISTIC AüEVERUL LITERAR . Stim­u­­l artii in țară î străinătate Brînb­îsti 11 Iunie 1922 Literar — = și Artistic FONDAT în 1893 Zece ani de la moar­te. Caragiale — Câteva din caracterele operei sale — de PAUL I. PAPADOPOS­ tea lui Caragiale In No. 76 al acestei publicațiuni, am încercat să atrag atențiunea — marelui public, pe de o parte, a confraților pe de alta — asupra celor trei personalități artistice: Liciu, Caragiale, Adam, care, acum cam zece ani, au încetat să contribue, prin arta lor, la îmbogățirea Pantheonului românesc­­— destul de puțin înzestrat de altfel. Lucru­rile au luat o întorsătură frumoasă: Adevărul literar, după ce, prin caracterizări generale sincere și prin repro­duceri bine alese, a amintit contribuția nepieritoare pe care în cultura și gândirea românească — au adus-o I. Heliade Rădulescu și C. Dobrogeanu-Gherea, s’a gândit cu toată seriozitatea, la Ion Luca Caragiale căruia îi în­chină numărul de față. * # * Opera lui _ Caragiale e mare — nemuritoare — și pri­vită în sine și privită prin prisma numeroaselor discu­­țiuni ■— referitoare la probleme capitale în legătură cu cri­tica literară — pe care ea le-a ocazionat, încontinuu, deja Însăși aparițiunea ei până’n zilele noastre. Privită în sine — opera lui Caragiale ne apare astfel îndeosebi prin următoarele caracteristice : a) Prin complexitatea și mulțimea tipurilor literare pe care ea le reprezintă, fiind­ realistă, in unele realizări no­­velistice, îmbibată de romantism, în altele, clasică însă, în cele mai multe și în aproape întreaga operă dramatică de care numele acestui creator e strâns legat. _b) Dar nu numai atât, intrând în cercetarea intimă și în fixarea genurilor, speciilor și formelor literare pe care i aceiaș operă le îmbrățișează — ne va surprinde ușurința cu care autorul ei trece: de la lirismul impur (satira cu speciile sale) la epos și dramă, dela epigramă la fabulă, de la schiță la nuvelă, de la monolog și dialog, la drama propriu zisă, dela simplul joc de cuvinte, destinat să des­crețească fruntea cetitorului de reviste umoristice ca ace­lea pe care le-a dirijeat, editat și scris, la capodopera comi­cului românesc și una din capodoperele comicului univer­sal care este : „O scrisoare perdută“ — cu u­n cuvânt, dela imagine, cel mai redus element poetic, la realizarea nemu­ritoare. " rf - Și­ încă­­ ne va uimi naturalul ci spun­ în acestă o­­peră,7 se îmbină versul cu pifoza, descrierea și na­­țiunea, dialogul cu descrierea sau narațiunea — da cu­ naștere ace­lor nemuritoare frânturi de vieață creează și recreează care sunt schițele, novelele și comediile sale. c) Dar, după cum, din prima caracterizare, am relevat preponderența operelor de factură clasică — tot așa, din a doua, trebue să ne rămân ideia dramatismului operii lui Caragiale. Din acest punct de vedere s’ar putea susține că întradevăr Caragiale este cel mai dramatic — și nu nu­mai în operele dramatice — dintre toți scriitorii noștri. Intr’adevăr nu numai drama și comedia — dar, aproape în aceiaș măsură, nuvelele și, mai ales, schițele, „momente“, cum le numește el, „instantanee“, cum le putem numi noi și chiar „amintirile“ lui Caragiale sunt, în acelaș timp, și povestiri și adevărate drame. Ceva mai mult — în unele din ele — elementul narativ e atât de redus, înlocuit, cele mai adeseori, prin scurte explicațiuni — încât operele res­pective ar putea fi considerate simple scenete, capabile oricând de reprezentațiune. Toate acestea din cauza ur­mătoarelor componente, ale elementului dramatic, de care abundă opera lui Caragiale. 1. In primul loc — o abundență de fapte, sintetizate până la exces, dovedesc amplitudinea autorului care, stă­pânit de spiritul modern al desfânării și absenței unui conținut sufletesc precis și consistent, ar fi putut da, în loc de nuvele — romane și în loc de schițe — nuvele. Aceste două calități — deci — concentrarea și bogăția conținutului intelectual — amândouă de natură drama­tică, ceva mai mult de natura dramei clasice, în care fap­tele se succed, și pe scenă și în dosul scenei, cu o iuțeală vertiginoasă — dau operei nuvelistice, deci nedramatice a lui Caragiale, caracterul celei mai veritabile acțiuni dra­matice. 2. Căci — să se știe — nu Caragiale povestește sau enumără faptele eroilor săi, dar, retras în dosul unei cor­tine nevăzute , el care era atât de bine deprins cu tea­trul, îi lasă să lucreze , să râdă sau să plângă, să sufere sau să se bucure, să fie așa cum sunt ei și așa cum e ome­nirea în genere. Așadar o a III-a caracteristică de natură dramatică, în strânsă legătură de cauzabilitate cu primele două — acțiunea — contribue la sublinierea ideei pe care am relevat-o. 3. Dar nu numai atât, dialogul și monologul — pe de o­parte — atât de frecvent și atât de caracteristic, succesiu­nea de scene și de decoruri — pe de alta — fac din aceiaș operă adevărate fragmente din teatrul cel mai viu și mai veridic — și ca formă literară. 4 Ne vom opri în fine la caracterizarea personagiilor care, de asemenea — nu-i făcută nici de-a gata — di­rect, descriptiv, liric — dar care nu reiese nici din nara­țiune— ca în adevăratele opere epice —­ ci e rezultanta firească a faptelor pe care, sub bagheta magică a autorului lor, eroii caragelieni, atât de activi, le fac. Cu aceste caractere — conținut bogat, concentrare, acțiune, dialog, scene și caracterizare a personagiilor — pe de o parte, în ceea ce ne privește, caracterizăm pe Cara­giale, așa cum am făcut-o, iar, pe de alta, subliniem ideia diviziunii operelor, in vorbirea comună numite epice în: Epice propriu zise (I. Slavici, Duiliu Zamfirescu); Epice lirice (Al. Vlahuță și, în mare măsură, M. Sa­­d­oveanu); Epice dramatice (I. L. Caragiale). d) Acelaș lucru se poate zice și despre fabula lui Caragiale — foarte importantă, dar foarte puțin cunoscută și din cauza modestiei autorului ei. Din cercetarea spe­cială pe care am întreprins-o în acest fel de literatură am ajuns la încheerea a tot atâtea fabule, câte genuri și sub­­genuri literare sau poetice sunt. Astfel în ce privește nu­mai fabula poetică — am ajuns la încheierea unei fabule lirice, personale, a unei fabule epice, anecdotice și a unei fabule dramatice . Superioara celorlalte două — adevăr , ruta și marea fabulă, aceea adică pe care o cere La Fon­taine când zice, definind-o, că e Une ample comédíc en cent ades divers. Et dont la seine est l'univers și în care Hommes. dieux. animaux, tout y fait quelque róle_ După cele ce-am­ văzut nu e de mirare că fabulistul Caragiale se găsia aici, mai bine decât oricare altul, în elementul lui. Stăpân pe un dialog viu și pe o putere de caracteri­zare extraordinară, I. L. Caragiale reprezintă cu succes fabula dramatică modernă românească, fiind, în modul acesta, cu deosebirile care se pot stabili, singurul urmaș, demn al lui Donici și Gr. Alexandrescu. * * «■ e) Bineînțeles că până la o caracterizare completă a operii lui Caragiale ar mai fi destul­ de adăugat. Deocam­dată ne îmi mulțumim cu o idee : bogata amplitudine sen­timentală a acestui autor în opera căruia se poate urmări, cu cel mai savant manual de psihologie în mână, toată scara marilor sentimente omenești, redate cu toată adân­cimea, și vigoarea, de la cele mai zguduitoare, până la cele mai hilamiante, de la cele mai simple, până la cele mai com­plexe, cum și uimitoarea independență, care ne face să ne socotim, nu în fața operei unui singur poet, dar a doi, deo­potrivă de mari, unul dramatic și dramatic­ epic, de la care avem: „Năpasta“, „O făclie de Paști“, „Păcat“, „La hanul lui Manjoală“ etc. și al doilea, comic și comic­­epic, căruia i se datoresc celelalte opere dramatice și toate schițele. Cu aceste calități și cu altele — cari rămân, deocam­dată, nerelevate, — opera lui Caragiale, mare, omenească, unitară, adâncă și universală, la proporțiile celei mai ade­vărate creațiuni, iar numele lui își are, pe lângă locul de onoare pe care i-l păstrează literatura noastră, și „un loc­șor" — așa cum zicea el­­ între prieteni — în marea lite­ratură universală, PAUL I. PAPADOPOL Amiază maură Si­mbol­istă-Orientală In aer e­lene... Amiază de vară... E pâclă greoaie de­plină Sahară. Ca tigru ’ntre două tigrese rivale, Ce scuipă de turbă și sânge și baie, A­hmet stă ’ntre două geloase neveste, Batm­e — o minime, Biulbiul — o poveste! Biulbiul este blondă, Batm­e este brună. O patimă oarbă și alta nebună, Ahmet simte bine că fierbe în ele o ură cumplită, o ură de-acele Ce lasă din treacăt în neagra lor cale Ruine și sânge și moarte și jale. Sunt două extreme, sunt două­ antiteze... Pornirea vrăjmașă, el vrea s-o calmeze­ ,JPe-Allah strălucitul! pe sfântul profet! Pe stele și luna! (răcnește Ahmet S’apucă hangerul) Faime! un ciubuc: Mergi! — Nu vreau!! — Zic, du-te!!! — Stăpâne... mă duc!“ ...Faime se supune și pleacă fierbând, Cu zâmbet pe buze, cu blestem în gând... Faime e departe... Emirul Ahmet Cu blonda Biulbi­da vorbește ’n secret! In aer e­lene... Amiază de vară... E pâclă greoaie de­plină Sahară. ...Biulbiul doarne-acuma deplin liniștită. Faime se întoarce... Figura’i, pălită De focul ce-o arde, cu jale zâmbește. Ahmet ia ciubucul și țintă-o privește: „...Nebune, el zice, te-apropie bine: Cât n’ai fost aicea vorbit tot de tine... — Știu... Doarme acuma protivnica mea .* Stăpâne, vorbește’mi și mie de ea!“ Biulbiul doarme dusă... Emirul Ahmet Cu bruna Farmeea vorbește ’n secret... Și bruna, la rându’i, de vorbă sătulă, Adoarme alături cu blonda Biulbiulă. ...Emirul de vorbă și dânsu’i sătul — De-o parte’i Fatmea, de alta'i Biulbiul — Ca tigru ’ntre două tigrese rivale Ce dorm obosite, sdrobite de șale, Adoarme ’ntre două domoale neveste, Fatm­e — o minune, Biulbiul — o poveste... ...Și ’n aer e­lene... Amiază de vară... E pâclă greoaie de plină Sahară! ttafagtai« După zece ani de GALA GALACTIOIM Pomenim pe Caragiale, astăzi când se împlinesc zece ani de fir moartea lui, nu cu inima resignată și cucernică—precum cere parastasul—ci neliniștiți și stăpâniți de mari preocupări. Omul acesta, în toată viața lui, a fost un mare nemulțumit. In tot ce a scris, a fost dascăl și prooroc. Opera lui este o lec­ție incomparabilă de măsură și de bun simț. Ii hărăzise cerul darul foarte rar să vază slăbiciunile, cu­sururile, diformitățile sufletești ale semenilor săi și să le răs­frângă—spre îndreptare—în oglinda satirei. Prea puțini sunt aceia cari sosesc, în lumea noastră, înzestrați cu asemenea dar ! In literatura universală, frații lui Caragiale, adică scrii­torii, născuți în zodiacul Scorpionului care înțeapă nu spre moarte ci spre înțr­epu­re, sunt surprinzător de puțini. Este e­vident că ochiul care prinde ridicolul omenesc, duhul care dă de gol deșărtăciunea noastră, istețimea care dovedește îngâm­farea și prostia, înfățișează o putere sufletească excepțională. Sunt mulți cei ce pot să­ judece, să osândească și să bles­teme, ori să ia în piept păcatele societăților omenești. Sunt numai câțiva cei ce—de-alungul veacurilor literare—au știut să mânuiască prestigioasa varga a Satirei pedagogice. Un mare scriitor satiric este frate bun—dar mult mai fericit—cu Isaia și cu Iona. Profetul vine înnaintea noastră încruntat și solemn. Vocea lui ajunge vijelie, tunet, trăsnet.... Dar vai de profet, după ce a trecut vijelia lui inspirată și ne-a venit inima la loc! Vom pune mâna pe el și-l vom face să plă­tească scump dragostea lui pentru adevăr și rebeliunea lui fată de­­ prejudecățile noastre, față de" minciunile noastre con­ventionale sau de interesele noastre. Profet este si poetul satiric, dar gândul lui este de o potența condensată și minunată. Poetul satiric își dă mult mai bine seama de masivitatea prostiei omenești și nu o provoacă în câmp deschis, precum face fratele său, profetul. De aci sub­tilitatea și raritatea genului satiric. Caragiale a fost cel mai mare censor al vieții românești, din zilele lui Carol Vodă. Opera lui Caragiale (dacă, prin cine știe ce cataclism arhivele felurite, privitoare la această epocă ar pieri, de pe fața pământului) opera lui Caragiale, sigură ră­masă, ne-ar purta, în efigie, mai departe, pe valurile vremii pământești. Atât de mult, atât de bine și de trainic suntem fixați în opera lui Caragiale. Dar sunt numpar zece ani de la moartea lui ! Strâmbăturile și păcatele stigmatizate de el sunt și mai rele și mai grele, printre noi. Oamenii și faptele din Scrisoarea pierdută, tre­când prin Votul Universal, au trecut, pare­ că, prin nu știu ce mașinărie de multiplicare americană. Toți acei semeni ai noștri, atinși de varga marelui satiric, ai zice că au fost a­­tinși de binecuvântarea biblică: „Creșteți și vă înmulțiți !“ Domnu Goe, Gramanama, mămuțifea... și tot neajmul au bătut de atunci încoace, un drum prodigios ! E plină România Mare de fiii și nepoții eroilor lui Cara­giale. Ce-ar mai face azi acest titan, când ar privi peste so­cietatea noastră și ar vedea această arhi-bogată progenitură? Iată pentru ce pomenirea lui Caragiale nu poate fi făcută cu liniștea deplină și religioasă, cuvenită unui requiem. Po­menind pe Caragiale, rechemând tot ce el ne-a învățat și nu s’a prins de capul nostru, văzând pe Domnu Goe ajuns mi­nistru—nu putem să fim cucernici și împăcați. Câtă vreme va trebui să treacă peste noi, până ce steaua­ lui Caragiale să ne vază, de sus, trăind­­ niște zile cari să nu ni-l mai a­­mintească pe Caragiale ? Cine știe­ mult de tot. Până atunci dacă azi în România Mare, putem să dorim ceva, mai cu putere și mai cu drep­tate, este să dorim un urmaș lui Caragiale. Elocința care pre­dică binele, profeția care zgudue, tribunalul, care creiază albie torentelor voinții populare... n’au atâta putere cât are râsul care râde, spre cumințirea moravurilor, ori cât de lentă ar fi acțiunea lui, ori cât de densă ar fi epiderma contimpo­ranilor. I­­ . G. GALACTION ION L. CARAGIALE I. L. CARAGIALE­Le de Primăvară PASTEL OPTIMIST Când plouă lin­in primăvară, Toți zic:„Sădea Domnul, sădeai Și de te culci pe prispă-afară, Mai vezi pe cer și câte-o stea... E cald, și ploaia răcoroasă Ozon in aerul curat In urmă 'i lasă, drăgăstoasă Natura toată'i un pupat. Se pupă corbi, de bucurie Că au scăpat de iarna grea, Se pup’ brabeți cu gălăgie, Și iată și o rîndunea... Și-o barză... calcă cu măsură Cu pasul grav, explorator, Se plimbă chiar prin bătătură Cu aerul nepăsător, pastel pesimist Tot plouă­­ Al ce primăvară! Cum curge fără să mai stea! Se nlinde ceata grea pe afară Pe cerul sumbru nicio stea. E frig... și apa mocirloasă Infectă aerul curat, La câmp e baltă mlăștinoasă Și codrul doarme întristant Sunt triști și corbi i 'n deal la vie, Cobesc din nou a iarnă grea; Plouate vrăbii cad o mie, Nu vezi sburând o rîndunea, O barză, cu pas de măsură. Sosește ca explorator... Și plouă... plouă... 'n bătătură, Pustiu... Departe pleacă 'n show Când plouă toate germinează, Tot plouă, plouă, inundează., Pământul liber de zăpezi, Mai vin și ape din zăpezi, Spălat de ploi se decorează Umflate, apele spumează, Cu mii de mii de muguri ve’zi... Torente curg din codri ve’zi In țarini griul încolțește In dealuri viia e desgrop. De ploaie tot se’nveselește Pe orice frunză e un strop. In țarini grâul putrezește, Sub piatră ’n deal vii se ingrop ! De ploi plugarul sărăcește, Mălaia, făină, nu e strop. Și soarele o caldă rază Și soarele, o slal­ă rază primete pe furiș prin nori. Când o mai pierde printre nori, Iar flori și pasări ca să’l vază O tristă baltă luminează Sa ’naltă, sboară către zori. Fără apus și fără zori. Cu prilejul morfei ■­ S Caragiale, maestru netăgăduit al literaturii românești,­ este un stilist neîntrecut, este omul care după ce-și înfiri­pează gândul în formă materială, are tăria de a depărta­­ înfăptuirea de la sine, atât cât s’o poată privi cercetător și aspru, s’o poată mustra în rânduri des repetate și să nu-i dea binecuvântarea de drum, de cât după ce cu râvnă și a­­dâncă cumpănire, a înzestrat’o și pentru luptă și pentru iz­bândă. Caragiale a avut pentru opera lui cea mai adâncă și mai cuminte dragoste părintească. De aceea proza lui se’nfățișează ca săpată în marmoră , o vorbă, o virgulă nu se pot strămuta din locul statornicii lor de către autor. Caragiale e marele pictor al mediului românesc, anume al chipurilor care nu pot trăi de­cât în România de tran­ziție (de la orientalism la civilizația europeană). El mai este marele nostru ironist. Ce belșug de umor și ce măes­­trie în mânuirea lui ! Văzând șirul tipurilor ridiculizate din opera lui, ai zice că viața lui Caragiale n’a fost de­cât un lung hohot de râs !... Și totuși cele mai întunecate sentimente și cele mai sfâșietoare înfrângeri sufletești, tot el ni le-a dat. Remușca­­rea și răzbunarea, zugrăvite cu o cumpătare antică în „Năpasta“, înfiorarea de groază în nuvele. Cu subiectul din „Păcat“ s’au încumetat și alții. Superioritatea netăgă­duită a lui Caragiale stă mai presus de toate în atitudinea morală ce ne-o imprimă, în simțirea de groază pioasă, am zice, în jignirea morală pe care ne-o întreține încordată, până la ultimul cuvânt, încruntarea urii, așa de măestrit zugrăvită în „Făclia de Paști“, nuvelă care seamănă unui tablou de Rembrandt, cu coloritul ei clar-obscur. Fășii de umbră, ce se desfac între ele și totuși isvorâte din întuneric. Ură, răsbunare, mustrare de cuget, groază, sete de sân­ge, atâtea robiri ale sufletului omenesc, — și ce om blând Caragiale ! Câtă milă, poate mai mult pentru păcătoșeniile omului de­cât pentru suferințele lui, în privirea lui ironică-Că era bun, avem o dovadă nestrămutată: iubea muzi­ca cu patimă. ^ — „Ce n’aș da să știu și eu cânta’ barem din trișcă !“ zi­cea maestrul cu amar. —„ Și ce-ai fi compus ? îl întrebam odată. —„Mare lucru, poate nu­­ aș fi umplut însă lumea cu marșuri, da’ știi marșuri să scoale universul, să-l ridice în sus !“ Nu putea suferi muzica ușoară, prețuia opera, dar dra­gostea lui toată era însă pentru muzica instrumentală, mai ales pentru acea a lui Beethoven. Arare ori se împotrivea ispitei de a se duce la Lipsea, ori mai departe, când se vesteau simfoniile lui Beethoven. Frază cu frază se știa. Când era posomorât, amărât, era de ajuns să începi o arie de-a compozitorului favorit, fie chiar și la clavir, că de-odată i se­­ îmblânzeau ochii și-l năpă­dea un zâmbet înduioșat. Duios și iubitor a fost, dovadă căsnicia lui. Atâta artă, atâta gust, atâta belșug, atâta îngrijire, ca să-i fie cuibul plăcut. Locuința lui din Berlin era un juvaer. Sburdălnicia foioasă a copilului și zâmbetul pururea fericit al soției și raza de soare și acea atmosferă de seninătate și mulțumire pe care le simțeai d­e cum intrai în căminul lui Caragiale, toate isvorau din iubirea gingașă și din îngrijirea capului de familie. Știm că virtuțile de cap de familie Se socotesc astăzi bine cel mult ca să fie ridiculizate... Caragiale a vrut însă și a știut să fie un cap de familie neîntrecut. Și mare vir­tute este aceasta, pe vremurile noastre, să-ți respecți cu­vântul dat... dat unei femei... mai ales când acea femee este a ta... Mare, tăria sufletească de a rămâne solidar cu tine însuți în­cât să­ nu nesocotești ceia ce cândva ai râvnit și să nu jignești tovarășa în fața căreia ți-ai plecat genun­chii de atâtea ori... Iubitor și bun a fost și cu copii! Dragostea lui nu a­­ducea niciodată a chin,­a jertfă, o grabă de-a scăpa, ca la alți părinți. —„Voi nu-mi datoriți nimic, zicea el odată copiilor lui. Tot ce fac vine din iubirea mea pentru voi, și vă iubesc fiindcă îmi face mie plăcere, îmi face mie bine“. Era în sufletul lui Caragiale belșug și aveai de unde risipi!... . ..... ! Ana Contab«rnbach -

Next