Adevěrul Literar şi Artistic, iulie 1922 (Anul 3, nr. 85-88)

1922-07-09 / nr. 85

sepia tn — anul m no. FONDATORI: 2 Lei Exemplarul în țară 4 Lei £ x> în străinătate & l­t;w ( AU. V. BELDIMAN 1888—1891­­ CONST. MI­LE 1897-1920 și Artistic; Duminică 9 Iulie 1922 FONDAT în 1893 a conjugali în vechiul Egipt __ de NATALIA NEGRU Albastre flori de lotus aplecate ca niște ochi vizionari pes­te oglinda apelor Nilului, tălmăcesc povestea unei fâșii de pă­mânt, pe care, în mii de veacuri, valuri de apă împinse de ploi­le equattorului, îl răpesc din inima Aîm­eei, și a­cară — fir cu fir — bob cu bob — zidindu-l temeinic împotriva nisipului Sa­­harei și­ a talazurilor, Mediteranei, împlinind țărmurile și delta cu câțiva milimetri pe secol. O țară în deșert — dar al ploilor, ce cad aiurea, departe — două înguste țărmuri de râu și o deltă — între două șiruri de munți — grădină încântătoare a pământului, leagăn al florilor și raiu al viețuitoarelor — minunea desăvârșită a naturii. In palatul din Giseh — piramidele se înalță trufașe la mar­ginea deșertului, sfidând, ca și Nilul marea cu pustiul. Nilul — un capriciu al naturii . Piramidele — o fantezie îm­părătească. La fel, cu aceiaș nepăsare privesc viitorul, și arată că omul se apropie de Dumnezeu atunci, când cugetă și creează. Timpul distruge, uitarea înghite, însă „Dacă toate se tem de timp, Timpul se tem­e de piramide !... Și astăzi curge Nilul, zidind milimetri de târnă, ce se adu­nă cu fiecare veac... ‘ Și astăzi, feliahul udă grădină­ cu șadahul și minahul, iar fellahele ca niște monace, în haine largi și broboade înfăl­­durate, duc în creștet amforele grele, cu apa darnică din Nil. Cămila pășește agale prin potecile din munți, în urma Ara­bului visător, iar străvechiul asin mândru aici de trecutul său, își poartă pasul mai dârz decât aiurea. Orașul cosmopolit de azi, se pierde între zmocurile de pal­mieri, catargele și pânzele corăbiilor, scriu ieroglife în zare, și piramidele surâd ca niște uriași, când micii copii arabi urcă la fugă până în vârful lor, și coboară în câteva minute. * «■ * Cine știe ce furtuni au aruncat în valea Nilului sămânța omenească, ce pare a fi pornit tot din mijlocul Asiei, tot din seminția lui Noe, poate din ramura camitică a rasei albe. Vor fi rătăcit și mai înainte prin grădina fermecată, câțiva negri africani cu părul creț și buzele mari, lăsând o vagă urmă în tipul nobil și frumos al egipteanului, pe care-l păstrează Feliahul — cu surâsul trist și misterios, înalt și svelt, cu chipul inteligent, nasul mic și buzele-i cărnoase, că pare a fi desprins de pe soclul unei statui, ori din firida unei piramide, de acum șase mii de ani... Intr’una din luxoasele case ale Cairului, frumoasa Egiptiană de azi, cu profilul fin, și ochii languroși, stă culcată alene pe sofaua acoperită cu stofă înflorată. Trupu­l ei arată formele desăvârșite prin transparența ro­chiei ce-o îmbracă, iar brâul — după ce a încins-o de două ori, își lasă capetele să cază grămadă jos, pe covor. Piciorul gol și brațele rotunde îi sânt împodobite cu bră­țări, diadema îi sprijină părul, și multe inele îi împodobesc de­getele. Alături, bătrâna cărturăreasă etiopiană — cu fața arămie, stând jos lângă sofa, a întins cărțile, pe cari le ia în cruciș, două câte două — și spune, cum s’arată gândurile și inima celui ce poate nu va întârzia să vină. Amândouă par o sculptură — așa cum sânt multe ,pe zidurile nenumăratelor monumente, și evocă viața adâncului tr­ecut, când Nilul și ale lui canaluri se pier­deau sub păduri de plante, și sub grămezi de flori... Te întrebi, cuprins de nostalgia acestui adânc trecut : „Unde sânt orașele nenumărate, ce se înlănțuiau de-a lungul râului, clopotiitoare de viață, adorând soarele și Nilul, divini­zând strămoșii morți, slăvind cărăbușii, boii, pisicile și croco­dilii, înveșnicind credința lor, în temple și hipogee uriașe, în nesfârșite necropole ?... „Unde­r Memfis al hd Phtah — divinul cărăbuș; Teba lui Ammon — zeul cu cap de berbec; Edfu — orașul lui Horus cel cu cap de vultur; Dender­ah al zeiței Hat­or — cea cu trup de pasăre și cap de femee ? Unde-s zeii nenumărați, ieșiți din o­­ceanul primordial, din sânul mamei Nut ?"... Răspunde nisipul : „Toate s’au păstrat sub greul meu lințoliu, în țara aceasta, care s’a luat la întrecere cu timpul,­ care­ a surâs față de vre­melnicia vieții pământești, și a crezut cu strășnicie în viața de apoi, îmbălsămând cadavrele, cioplind statui și gravând por­trete în pereții de granit ai mormintelor, pentru a fi recunoscu­te de suflet, de neperitorul Ka, ce­ avea să peregrineze mult, până să treacă prin tribunalul lui Osiris, și odată judecat, să ajungă în rândul zeilor“. * * # După mii de ani, să coborâm în mormintele egiptiene, ca într’o țară subterană, în care dorm milioane de mumii, să pă­trundem în străvechea mastabă, ca și în piramidă, și să cău­tăm viața în casa morții, să surprindem pe oameni trăind, să-i vedem la lucru și la petreceri, să-i întrebăm de datinile, cre­dințele și obiceiurile lor. Sculpturile, picturile și inscripțiile de pretutindeni, vor răs­punde tuturor întrebărilor noastre. Iată-ne­intrat­ în cuprinsul locuinței grațioase a unui bogat Egiptian, de-acum câteva mii de ani. Coloanele subțiri și zvelte ca tulpina plantelor, înconjură pe­­ristilul. Pereții sânt încrustați pe dinafară cu modoihite și cu lapis, sau cu faianțe zmălțuite albastre și verzi — nepieritorul albastru egiptian, și toate își amestecă focurile în lumina pu­ternică a soarelui. Flori, jets-d’eau-urs — împodobesc verandele, înăuntru — mobile de abanos și cedru, de acacia, sycomor, mimoză și ta­­maris, lucrate cu un gust rafinat, sculptate, pictate și aurite. Ipotezele­­ calmnelor sunt ca frunzele de lotus, brațele par niște gâturi terminate ,cu capete de leu, picioarele au aerul că se înfig în pământ cu ghiare puternice. Spre fiece colț, spre fiece firidă, privirea e atrasă de­ o sta­tue artistică, sau de vre­una din nenumăratele vase de aur, argint, alabastru, porfir sau faianță — decupate, încrustate, ori acoperite cu glazuri. Stăpânii, casei acesteia, ca toți Egiptenii, țin mult să pe­treacă în vremelnica viață pământească, pe care n’o prea iau în serios, toată grija lor țintind spre viața de apoi. Traiul e așa de lesnicios în valea Nilului!... Nici intemperii de preîntâmpinat, nici muncă multă pentru agonisire, fiind atâta belșug de grâne, pești și legume. Aceeaș lege pentru oameni, ca și pentru celelalte vieți : „creșteți și vă înmulțiți...” Oamenii cumpătați, datorită climatului, sunt sănătoși, cu firea deschisă. Țin mult la îmbrăcăminte și ia podoabe. Doamna are ochi codați și buze voluptoase. Sclavele gravitează în jurul ei, în fin oglinda, îi dau khoW și antuimoniul ca să-și aprindă ia să-și lungească ochii, îi dau toate celelalte farduri, pentru a-și face obrajii mai trandafirii, buzele mai rumene, unghiile mai strălucitoare. Părul e construit în edificii, împletit, buclat, foarte parfu­­­mat, și prins în bandouri de perle; îmbrăcămintea sa e dintr’o stofă subțire, transparentă, de­desubtul căreia se află numai cămașa ce ajunge la gleznă, în picioare, e încălțată cu sandale de papirus. Inele, bră­țări și tot felul de bijuterii o împodobesc cu profunzim­e. Domnul e înfășurat în stofe ceva mai consistente. Și-a ras părul și barba, în schimb însă poartă perucă și barbă artificială, a căror lungime e poporționată cu rangul. Ține și el destul la bijuterii. Se iubesc foarte mult acești doi soți- Vor trece viața în­treagă mână în mână, și nici o împrejurare nu va întrerupe intimitatea conjugală, fie pentru cât de puțin timp. Vom afla și numele lor în ierogliful compus dintr’un po­rumbel, un ochiu, un lant, o frunză, un puiu de găină, o rață care zboară.... Și astfel, facem cun­oștință cu soțul Sepa și sofia Nesa, sau cu Tahat Nefer și Desemna Benemba, dar cea mai fină și mai dulce e frumoasa Tam. 7 * * * De deosebită de-a noastră, e firea acestor soți egiptieni !... Ei nu cunosc chinurile geloziei, acest sentiment care naște toate conflictele și dramele sufletești în lumea modernă. Femeia se uită nepăsătoare la frumoasele sclave ce încon­joară pe bărbatul ei, iar bărbatul nu face nici un caz "de vir­tutea femeei sale. Viața casnică e calmă și dulce, o tovărășie între doi prie­teni egali în drepturi, pe cari îi leagă aceleași interese. Ni s’a transmis dela dânșii o rețetă de fericire conjugală : Iubește-ți femeia, și nu te certa cu dânsa. „S’o hrănești, s’o îmbraci, și să-i împlopodești membrele. .Parfu­meaz­­ 0, și să-i procuri distracții tot timpul, cât vei trăi. „Ea este un bun pentru tine­ ,să nu fii niciodată brutal cu soția ta.” Ce fericire era pentru ei sosirea unor oaspeți, cari după ce salutau cu un anume ceremonial pe stăpânii casei, luau loc în jilțurile cu speteze înalte. , Frumoasele sclave cu nuduri desăvârșite înconjurau pe musafiri, punându-le cununi în păr, ghirlanzi în jurul gâtului, stropindu-i cu parfum, oferind fructe și vin turnat în vase scumpe.­ Apar apoi muzicantele și dănțuitoarele, purtând o simplă cingătoare drept îmbrăcăminte. Trupurile prind a se mlădia, picioarele ritmează păsuri ca­dențate, brațele amintesc legănarea tulpinelor de flori în adie­rea vântului, buzele surâd, ochii sunt flori întredeschise pentru desfătarea vieții — în vreme ce — lira, citara, flautul și tambu­rinul—urmăresc ritmul armoniilor eterne. După ospățul îmbelșugat, pe un strălucitor taler de argint se înfățișează oaspeților un cap de m­ort, și li se spune : „Aruncați-vă ochii asupra acestui om ; după moarte, veți fi asemenea lui. „Beți așadar, și petreceți acum!... * *• ••• •••• Țara Nilului a fost cea mai bună prietenă a femeei. Dacă Sofia era iubită, nu se uita nici­odată recunoștința cuvenită mamei: „Nu uita suferințele mamei tale, când în dureri te-a născut pe tine­ ,f Nu uita ostenelile și grijile ei din tot timpul cât te­a „Nu o face să se plângă de tine !..." In Egipt, durează matriarhatul până în timpul imperiului de mijloc. Bunica după mamă e stăpâna întregii familii. Un om se nu­mește fiul mamei sale, nu fiul tatălui său. Fetele—iar nn băefii—au datoria de­ a îngriji pe părinții bătrâni, dovadă că multă vreme, femeile singure aveau dreptul de a stăpâni, și de­ a moșteni.... La căsătorie, femeia primea o dotă de la bărbatul ei, ga­rantată într’o ipotecă asupra averei lui. In casă, femeia era stăpână. In contractul dotat dintre cei doi soți, era prevăzut că bărbatul va asculta de femee. Herodot povestește că în Egipt, femeile se duceau în pia­ță, îndeletnicindu-se cu comerțul, iar bărbații stăteau închiși în casă, țesând la războiu. Tronul­ fiind ereditar, femeile aveau dreptul de-a domni, și erau înconjurate chiar cu mai mult respect și cu mai multe onoruri decât regii. Reginele, prințesele, îndeplineau și ceremoniile religioase, oficiau în templu, cântau din sistru și dlantau.... înălțând im­nuri soarelui și Nilului: „O, de-aș putea merge, fără să mă opresc, așa, cum mergi tu, sfinte soare ! Tu, care n’ai stăpân, și pentru care, miile de ani, nu-s de­cât o clipă !... Tu te culci, dar durezi !.... Tu naști din tine însu­și, la orizont !... Ce tu strălucitorule, în înaltul cerului!.... . Ingădue să ajung și eu sus, în cer, să mă întovărășesc pen­tru veșnicie marilor desăvârșiți, să ies cu ei pentru a vedea dumnezeiasca strălucire a răsăritului tău, iar seara, când te întorci la mama ta, Nut, și-ți îndrepți fata la asfințit,—mâinile mele să fie întinse spre adorare—la culcarea ta în muntele vieții.... * * * Alături de atâtea n­ișe vestite ale Faraonilor, piramidele vor eterniza și dulcele nume al încântătoarei* regine Nitokris. „Frumoasa cu obraji trandafirii“ i-a rămas numele în a­­mintirea poporului. Murise Mikerinos, și a treia piramidă pri­vea cu întristare că a rămas orfană, și multă vreme nimeni nu i-a ajutat să crescă la fel cu tovarășele ei. A venit frumoasa și iscusita Nitokris, care, ascultându-i tânguirea, a înătat’o, și a înveșmântat-o cu svenită scumpă. De-asupra camerii lui Mikerinos, într’un sarcofagiu de ba­zalt albastru, doarme somnul veșniciei această grațioasă fiică a Egiptului, — pe a cărei poveste — piramidele o spun stelelor, și o cântă valurile Nilului, când — albastre flori de lotus pri­vesc aplecate în oglinda lui —­ ca niște ochi vizionari... NATALIA NEGRU crescut. f /I Y 1/ L N­­. Al Brătescu-­Voinești a făcut — cu privire la Radu D. Rosetti — un raport Academiei Române, raport tinzând la premiarea nu a unei cărți, ci a unei activități. Nu a întregei activități (cum s’a făcut pe vremuri pentru Odobescu și Alec­­sandri), dar cam așa ceva. Dacă ar fi să credem dările de seamă ale ziarelor (proce­­sul-verbal al ședinței publice încă n’a apărut în Analele Aca­demiei), I. Al. Brătescu-Voinești ar fi spus, în raportul său, că Radu D. Rosetti se înfățișează pentru întâia oară la un premiu academic. Or, nu cred să fie în țară încă doi scriitori cari să fi că­zut la atâtea concursuri ale Academiei Române, la câte — în mod fericit — a căzut laureatul de acum patru săptămâni al înaltului așezământ. Zic : în mod fericit", pentru că — iarăși — n’a fost scrii­tor a cărui nereușită pe lângă comisia de distribuire a premii­­­or* «a­­ fi fost înecat­jurată de atâtea congratulări de câte au avut parte căderile lui Radu D. Rosetti. Olănescu-Ascanio — referind, în 1896, asupra cărților : Proză și epigrame. Din inimă și Cartea dragostei — vorbea de istorioarele „pline de vervă, unele chiar de umor“ de lui­ R. D. R. „ceea ce dovedește (spunea Ascanio) din parte-i în­demânare la scris și un spirit glumeț“. Academicianul traducător al lui Horațiu, constata că unele bucăți ale lui Rosetti „se pot asemăna, cu foile gingașe, în cari se învelește mugurul unui talent dătător, negreșit, de roade frumoase cu timpul“. Olănescu „asigura mult bine despre rodnicia talentului­ lui Radu D. Rosetti în viitor“, dar era totuși de părere să nu i se acorde premiul. In treacăt spun că anul acela a fost un an rău pentru poeți : căzuse la concurs „Iubirea" lui Vlahuță și volumul de versuri al unui poet, cald­ susținut de Hasdeu. Prima lui Ha­­ralamb O. Lecca. »Bătrânul Anton Naum, făcând un pudic referat asupra vo­lumașului Sincere, zicea că premiul Academiei „tânărul poet îl va ave negreșit mai târziu­". Asta era în 1897. Mai­ târziul lui Anton Naum a sosit toc­mai peste un sfert de secol, ceea ce dovedește temeinicia sus­ținerii că poeta vates (est) = poetul e profet. Ca și Naum s’a pronunțat și Iosif Vulcan, ca și Vulcan au vorbit din nou Anton Naum și C. Olănescu-Ascanio, și ca tustrei aceștia s’a rostit și Grigore Tocilescu. Rând­ pe-rând i s’au suflat lui Radu D. Rosetti toate pre­miile Academiei , cu ocazia prezentării și reprezentării volu­melor Din inimă, Duioase, O lecție, Valuri ș. a. m. d. Și rând-pe-rând i s’a spus că : „lucrările sale sunt vred­nice de toată lauda“ (Olănescu), „autorul merită mențiune o­­norabilă“ (Iosif Vulcan), e „un început de mare talent“ (Has­deu), e plin „de gentile cugetări, gentil exprimate“ (Olănescu), e „un drăgălaș și simpatic talent“ (Dr. Tocilescu). Condoleanțele cari i se prezentau, aveau, deci, aerul unor celebrațiuni din partea câtor­va b­uriferari. N­ Și ce bine i-ar fi prins atunci, un premiu, — unul singur ! Pentru un mănunchiu de flori rezervat Dânsei, poetul era constrâns să depue drept gaj un obiect mult încălzitor din toamnă până ’n miez de primăvară. El o făcea cu o melan­colică seninătate, în versuri madrigalice de la cari nu lipsește și jecul-de-cuvinte : Când nu am sculat de dimineață Sub ploaia razelor de soare Si m’a ’mbătat de bucurie Lumina lor fermecătoare, Ca un poet ce se respectă Mi-am pus paltonul amanet. Și am plecat, "„ușor" și vesel, Să-i duc iubitei un buchet. *) III Mă așteptam ca Radu D. Rosetti, încasând premiul oferit acuma de Academie, să-și depue banii spre fructificare. Mă întemeiam pe un sfat pe care el însuși îl dăduse cu 25 de ani în urmă unui concurent al său, lui Ion Nenițescu, autorul volu­mului de versuri eroice „Pui de lei": „Salut, învingător ce iei Ca premiu 4000 de lei!" i se adresa Rosetti, și-l îndemna să ia seama .........................ca ei Să facă pui, și pui de lei. Radu D. Rosetti a dăruit însă suma întreagă pe care i-a votat-o Academia Română, a dăruit-o scriitorilor români. *) „Lumea Nouă literară și științifică“ dela 24 Mart 1896. Să nădăjduim că nu i se va întâmpla de astă­ dată ceea ce a pățit odinioară cu o sumă mai mic ușoară donată unui că­­runt sedentar. Să povestim faptul: In „Lumea nouă literară" din 17 Mart 1896 (încadrată de o ilustrație înfățișând un trecător cu un cilindru nostalgic, cu plete și cu macferian, întinzând, în stradă, un disc sclipitor unui veteran) apăruse următoarea poezie : Aseară, la un colț de stradă, Am întâlnit un cerșetor, Ce sta, plânsându-și sărăcia, Cântând duios dup’ ajutor. Cântarea lui de suferință Așa de mult m’a ’nduioșat, C’am vrut să-l miluesc... Când iată. Văzui că nu mai am schimbat. Era să plec, plângând în mine Săracul fără de noroc, Dar mă privi cu-atâta jale,­­Că mă oprii mișcat pe loc. Și amintindu-mi că, pe lume, Eât de noroc am fost și eu. Sfidai în față nenorocul: Știi loc­­iun ban, i-am dat un leu. Un alt poet a făcut un epilog (pe care-l declara autentic) la Fără noroc al­­ R. D. Rosetti. Dar, în rezumat, epilogul: Moșneagul cerșetor, într’un debit de băuturi spirtoase —­ unde s’a dedat unei adevărate orgii — trântește pe tejghea un franc nou-nouț spre uimirea lesne-bănuitoare a cârciumarului. Dar, extrem de calm, milogul venerabil liniștește pe debitării expli­cându-i origina sumei de mai sus : Ăsta-i francul de nú4­dete Poetul Radu D. Rosetti. Vroim să sperăm că, de astă-dată, donația lui Rosetti va încăpea pe mâna unui mare consolator de suflete și nu pe aceea a unui abil mângâietor de baterii. IV Chiar dacă se va da, însă, p rea întrebuințare sumei lui Radu D. J Rosetti , chiar dacă rîperez br^minte pe­­ viitor din premiu, câștigat de Rosetti i-a..­ fi: prea rapil „un enef, neică, cu banii babachiî“, rămâne însă stabilit că . Radu D. Rosetti n’a uitat și rar va uita vremurile de boe­­mie, când își trăia mișcătoarele strofe din mussetiana „Prin iarbă". Ce citez, cu întreruperi, pentru că am de gând să su­prim două versuri cari mi se par mai prozaice : Trifoi cu patru foi­ — și iat-o Fugind sglobte în spre noi. Strigând, de sună toată valea: „Trifoii Trifoi cu patru foi!" Iar droaia de copii aleargă. Găsind înc’un prilej de joc, Să cate ’n iarbă buruiana Prevestitoare de noroc. Poetul, liberându-se de naivitățile mângâietoare, e trist fără ’ndoială . Căci mă gândesc la vremea când Găseam și eu noroc prin iarbă. Subtilă și plăcut­ melancolizatoare încheierea: Cătați copii! — și când găsiți, Strigați, pădurea să răsune . — Odată veți ofta și voi . Trifoiul n’a știut ce spune. BARBU LĂZĂREANU UN PREMIAT AL ACADEMIEI ROMÂNE Radu S. Rosetti de BARBU LĂZĂREANU D. Radu D. Rosetti vecina Vecina, — Cu care’n vârsta nevinovăției m­’am jucat, — Alaltăeri, în ziua când în, sat M’am reîntors, Murise... Pe-o masă se odihnea întinsă între făclii de ceară, încinsă Peste n­a­rîurată Cu betele pe care altă dată Mânuțele-i Le ’mpodobise Cu fluturi galbeni de polei... Fetele, tovarășe de horă, O plângeau­, cu toate, ca pe-o soră Bună și blândă ce s’a stâns, De parc ar fi voit prin plâns S’o învieze, Iar în amintirea serilor de joc și puseseră în jur Buchete mari de busuioc Și flori sălbatece, culese din pădure. Și cu atâta grijă o păzeau Deși știau. Că de-acuma nimeni n’o s’o fure... • WiliPΫ SMaSl

Next