Adevěrul Literar şi Artistic, august 1922 (Anul 3, nr. 89-92)

1922-08-06 / nr. 89

SERIA 111 — ANUL HI No. 8g Lei Exemplara! în țară Lei Ex* în străinătate Pami­lea 6 Angst 1922 iterar FONDATORI:­­ ( AL. V. BELDIMAR 1W8-189V , CONST. MILLE 1897—1820 și Artistic FONDAT în 1893 Drumuri ardelene — SIMPLE NOTE ȘI OBSERVAȚII — de IV. SO MO­A Am intrat în Ardeal pe la Bratocea­, pasul tăiat în munții județului de odinioară al Secuienilor, între înăl­țimile des împădurite, prin stufoasele namite prin cari se strecoară Teleajenul, căzând spumos din piatră în pia­tră, pe când într’un colț de pajiște mănăstirea Cheia își răsfiră albele clădiri între zidurile de cetate. Toată valea e plină de iscodirile arhitectonice ale geniului popular, care ține ca o casă să nu fie întocmai ca alta și găsește podoabe potrivite pentru orice ușoară înjghebare de pa­iantă și de lemn săpat răbdător. Șoseaua, mai îngustă, a Ardealului șerpuiește cu mlădieri sprintene i de potecă prin desișul nestrăbătut al imenselor păduri, care în aceste părți nu se taie, păs­trând codrului bătrân toată frumusețea lui. Cu poduri u­­șoare ea sare peste adâncuri și aleargă iute spre îmbul­zeala de case a Săcelelor. Nici-o urmă din războiul care s’a început aice. Din pajurea Ungariei a rămas numai rotunjită bază de ci­ment. Unde am văzut trei zile după trecerea graniței case­le sparte, cu mobilele rupte și risipite, iar pe o așchie de stup albinele încercând răbdător să-și refacă biata gospo­dărie de gaze harnice, nu e decât marginea verde a pădu­rii. Dar ceva mai în fund crucea de lemn alb arată jertfa cu care s’a răscumpărat acest pământ din milenara robie. Cruce albă, fără însemnare, așa sunt mai toate ale noas­tre, pe când ale dușmanilor dau nume întregi, grade, date precise, neglijența sau neștiința noastră pare că vrea să arate prin ce imens avânt anonim al unui popor întreg am ajuns la îndeplinirea dreptăților noastre. Chiar la Șan­țul Vechiu, unde odată erau risipite bucăți de postav al­bastru, bidoane sfărâmate, frânturi de arme, acuma nu e decât înalta pajiște înflorită. De-asupra ușilor omenești natura și-a întins iarăși grația uitărilor și iertărilor sale. Ceva mai departe însă mari clădiri cu fereștile oarbe, cu ușile sparte, pomenesc, nu numai ceia­ ce a fost în zilele grele, dar și lipsa de îngrijire după ce ele s’au încheiat prin biruința răsplătitoare. Cum se poate ca aceste zdra­vene case să fie lăsate părăsirii? Cum nu se află măcar întrebuințare pentru solidele, scumpele materiale ce în­chid în ele ? Și către Predeal e tot așa , din școala maicelor cato­lice, din fabrica de postav de la Timiș, nimic decât zidul rănit, hărtănit de ghiulele. In ochi cu voioasa cochetărie a căsuțelor ușoare de pe Teleajen, masivele pătrate de zidărie după moda să­sească, germanică, adusă din depărtatul Apus, ale Săcele­lor indispun. O zidire întocmai ca alta, tot așa de greoaie, lipsite de orice stil. Nici-o grijă de podoabă, în tencuială, ori în lucrul lemnului. Se vede cum aici tot ce venia din spontaneitate­, creatoare, naivă, simplă, a sufletului nos­tru a fost înlăturat pentru a se primi datina de clădire a altui neam, numai pentru că e mai solidă, mai trainică, poate mai bună de locuit. Și multora aceasta le impune : proporțiile mari, orân­duirea practică, posibilitățile de mai deplină viață econo­mică. Ne urează și nouă, și întregului neam românesc u­­nit aceasta. Cutare învățător din Regat, om tânăr, fără orizont și lipsit de discernământ, strigă în foiletonul „Ga­zetei“ din Brașov că la el acasă locuința omenească e mai proastă decât grajdurile celor de aici. Acolo însă e o ma­nifestare a gustului nostru, care poate zidi și mai mare și mai trainic și mai scump, pe când lipsa de gust care e în locurile unde am trecut la obișnuințele altora, acela nu se va putea întoarce niciodată la conștiință de ce e în adevăr frumos, de­și e mic, simplu și, de­sigur, și șubred. Iar civilizația deplină nu se poate sprijini niciodată pe ab­dicarea de la frumos, prin renunțarea la individual, prin confundarea în tipul neschimbat și etern al înjghebării geometrice pentru locuit.*• * * Brașovul n’are în iulie caracterul istoric și caracte­rul modest care-i fac farmecul. „Lumea bună“ de la noi de dincoace a alergat la aier și la lipsa de orice ocupație. Promenada e plină de mese unde apar adesea figurile ce­le mai puțin simpatice ale Bucureștilor. Intrarea lor se face cu o solemnitate deosebită: în fie­care moment ai crede că un prinț calcă pământul înnain­­tea d-tale. Când oare vom înțelege că nimeni nu Se mai sperie de o morgă pe care nimic n’o susține ? Și ce rău se face primindu-se și acum de comună, ca­re e încă în mânile Sașilor, sau de cine o fi altul, triviala panoramă de bâlciu înnaintea acestei primblări așa de frumoase, care în alte timpuri dădea atâta liniște la doi pași de vechile cimitire cu crucile îngrămădite! Fiindcă e vorba de cimitire, morții trebuie totdeauna respectați, — cei cari au căzut tineri luptând pentru nația lor cu atât mai mult. Și noi avem azi altceva de făcut, mai bun, mai frumos și mai folositor, decât să ne luptăm cu mormintele. Dar desfășurarea triumfală a crucilor ca­re acopăr pe cei căzuți când ne izgoniau pe noi din Bra­șov, desfășurate la doi pași de școlile românești și germa­ne, într’un loc de vădită reclamă și de pretențioasă sfida­­tare, indispune. O lipsă de gust și aici, din partea acelor cari vedeau în ostașii lui Wilhelm al II-lea niște liberatori mult doriți. Ai noștri, năvălitorii, uzurpătorii, emu într’un colț afară, unde se aruncau gunoaiele. Azi sunt și pe gropile lor­ flori, deși cele de dincoace se reînoiesc mai des și sunt pline de speranțe contra noastră. Pe linia unde au fost secerați ti­­raliorii noștri, urmele recunoștinței neamului se înșiră în­delung și un monument bine conceput domină linia sem­nelor puse peste trupurile celor morți la locul lor, fără a se clinti, fără a clipi. *­­» # După haosul zgomotos al Promenadei ce bun e dru­mul îngust din dreapta, lângă vechile ziduri înnalte, as­cunzând grădini și curți moderne, pe când, dincolo, apa se scurge și dumbrava din față ridică stâlpii vechilor copaci! Cale îngustă ca pentru unul singur, ca pentru o tovărășie de doi. Când îți vine în drum un vehicul abia ai unde te da în lături. Bătrâna săsoaică ducându-și măgărușul cu lemne se strecoară pe lângă noi și râde din ochii însă­­crămați de arstită. Totul pare a te trimete la alte vremuri, când viața era discretă și tăcută și fericirea omenească nu se căuta în zbucium, oricâte binefaceri ar ieși din zvâc­nirile lui. Ne întindem cu școlile. Dar tot în locuințile celorlalți. Oricât ar fi ele făcute cu banii noștri, imensele clădiri de reclamă sunt reci, neprietenoase. Ochi de dușman pare că te urmăresc. Vom fi în adevăr la noi numai după ce vom fi clădit noi, începând acolo unde nici un alt suflet nu va fi umplut vreodată zidurile. * * # Tot drumul spre Făgăraș, nici o schimbare. Adminis­trația noastră e ca și cum n’ar exista: nu e al ei nici bi­nele, nici răul. Oamenii trăiesc viața locală, fără prefaceri. Intervenția noului Stat nu se vădește prin nimic. Și până atunci nimeni nu-1 vede, nimeni nu-1 crede. Cu câteva fir­me și câțiva funcționari n’am luat încă în stăpânire nimic. Făgărașul doarme toropit sub căldură. Trebuie să fie foarte cald, de vreme ce locotenentul de lângă mine e des­cheiat la haină, lăsând să se vadă... o lungă cravată albă. N’ar fi fost mai bine să-șî fi luat masa acasă ? Pe ziduri reclame electorale scrise cu ștampila neagră. Ale d-lui Șerb­an, totuși din partidul național, sunt exclu­­siv în ungurește. Azi, când nu e piață, orășelul dominat de cetatea lui Mailat, în care Doamna Stanca, Domnița Florica și Nicolae Vodă Petrașcu au tânjit îndelung după soțul și părintele lor Mihai Viteazul, are aspectul unei im­provizații străine, foarte banală. Afară de masivele ziduri ale fortăreței nimic nu amintește atâtea secole de lupte, atâtea tragedii istorice. Biserica lui Brâncoveanu a fost reparată bine de Comisiunea Monumentelor Istorice. Gă­sesc lucruri nouă: icoane iscălite în catapeteasmă, un „trunchiu“ de piatră pentru săraci, cu inscripție de la sfâr­șitul secolului al XVIII-lea, un prapuri cu o însemnare po­pulară pe dânsul și sus pe zid, în dreapta, mențiunea naivă a copilului de casă domnesc care a supraveghiat construc­ția. In jurul bisericii se poartă între Români lupte confe­sionale — condamnabile. Chiar lângă Olt, Avrigul. Biserica românească e în­chisă în ziduri vechi; are o îndoită intrare pe scărițe de piatră. In față cum intri din drumul țării, mormântul lui Gheorghe Lazăr. O piatră de granit, pusă în picioare, cu­prinde obișnuitele versuri fără miez și fără simțire, jos, lespedea pusă de ucenicul său, contele Scarlat Rosetti, îm­prejmuire de lemn, înegrită, săracă. Marea biserică, datată pe mândrul turn , 1795, iar în ușa de lemn gros , 1792, merită tot interesul pentru pic­turile ei. Și cele de afară, dar mai ales figurile alegorice din cele două cupole — una, cu cele mai frumoase vine sub clopotnițe —sunt vrednice de cea mai îngrijită păs­trare și de un studiu amănunțit. Rare ori am întâmpinat, cu un așa de trainic colorit, atâta fineță a contururilor. «• «­ # Și iată-ne din nou în Sibiu. Un amurg liniștit. Orașul nu e invadat de vizitatori ca Brașovul. Elementul româ­nesc pătrunde prin funcționari de Stat, prin cei de bancă, prin unii negustori și în centru, unde încă de mult bise­rica lui Șaguna a făcut marea­ spărtură a apărăturilor me­dievale. Și aici însă locul unde suntem mai mult vizibili e cafeneaua, berăria, localul de petrecere. Deacă „Asocia­ția“ are, de mult, frumosul ei Muzeu, dacă am luat școlile de Stat, opera de afirmare culturală întârzie, întârzie prea mult. Uită-te numai în vitrinele librăriilor, întreabă ce soartă a avut întreprinderea de teatru a d-nei Constanța Hodoș, compară proporțiile ziarelor românești cu ale celor publicate de Iași (nu știu dacă Ungurii au o foaie, proba­bil nu). Și bagă de seamă că nici acuma bustul lui Bariț n’a ieșit de sub zăbrelele din curtea „Asociației“, unde consimțiau a-i tolera ceilalți, pentru a onora o piață pu­blică. Dar, de carcat, ne certăm , de urât, ne urâm. Și sunt și oameni cari se supără când le spui că aceasta nu e bine. Din fericire sunt cu mult mai puțini. * * * Săliștea e ca întotdeauna primitoare, Bucuroasă de vorbă, bucuroasă­ de cântec. După­ primirea în vila Prea­­sfințitului Mitropolit, ni se deschid atei ușile casei ospita­liere a protopopului Borcea-Seara, interesanta comparație între Sălișteni, cari în­țeleg orice aluzie, și un grup de Basarabeni excursioniști, din ochii cărora­, când se vorbesc de Eminescu, de valoan­rea lui ca poet al epocei sale în lumea întreagă, nu pot înlătura nedumerirea­, bănuiala, neîncrederea. O, acolo e și mai mult de lucru... Sufletul însiuși trebuie întors la izvoarele vechi! Ce interesantă e ruina vechii biserici unite! Frescele păstrate Sunt foarte Bune. Icoana Maicii Domnului se re­petă : cine a câștigat un proces, cine a avut un noroc, pune să o zugrăvească din nou, ca, mulțumită, și-și spune, cu inima recunoscătoare, povestea. Jos, flutură foi din Caza­nia Moldoveanu lui Varlaam. Bătrânii cei mulți dela porți s’au împuținat foarte. Grija că în vremuri așa de grele nu se va ajunge agonisita, că nu vor putea să se pomenească făcând vre-o danie bi­sericii, școlii, îi face să se stingă. C­­ifr­ă Pe deal, spre Rod. Aflu aici unica bibliotecă dată ca mulțumire, după o campanie electorală în care, cu toată buna primire de aici și credința nezguduită a oamenilor, am fost biruit de d. G Bucșan. Se caută cărțile, mai ales iarnal. Le ține la el, cu bună grijă, un sătean, tâmplar „mă­­sar“. Lume se adună, și un întreg grup spune că a fost a­­desea la Ruși până în Crimeia, la „Crâm“ ca în vechile cronici, că acolo e loc bun și larg — dar tot se întorc ai noștri acasă, afară de aceia pe cari bolșevismul i-a prins­­ acolo. Au putut strecura câte o scrisoare. Turmele, cu toa­­­­tă zeciuiala, se păstrează încă, dar banii ce primesc nu mai­­ au nici un preț. N. ZOROA VECERNE Glas de corn de vânătoare în pădure Și o toacă de vecerne într’un schit. Și cum stau cu suflet gârbov de veghere Răscolesc trecut u­­n mine năruit... Și mă poartă un gând la vremea când barbarii Năvăleau din stepe largi pe cai mărunți. Povestesc de răsmirite cronicarii, Ce-mi deșteaptă nostalgii de trai în munți, De păduri nebântuite de secure, De cetăți medievale în ruine Și de schituri înfundate în pădure Tăinuind străvechi odoare bizantine... Mi-amintesc isprăvi uitate de haiduci Stăpâniți de dorul codrilor adânci — Și mă prinde-un dor de vremile de-atunci Și m’aș vrea rătăcitor dornind prin stânci... ...Și cum stau cu suflet gârbov de veghere, Din trecutul vechiu în mine năruit, Se deșteaptă amintirile ’n tăcere Ca o toacă de vecerne într'un schit... Mircea Gheorghiu Comedianul de ANTON CEHOV. Traducere din rusește de G. M. Ivanov. Comedianul Ivan Achimovici Vorobiov-Socolov își vârî­mb’rpa în buzunarele pantalonilor săi largi, se întoarse spre fereastră și’și ținu­ ochii leneși la fereastra din casa de peste drum. Trecură cinci minute în tăcere... — Ce pli­cti­sea­lă ! căscă „ingenue“ Maria Andreevna. „De ce tăceți, Ivan Achimovici ? Dacă ați venit și m’ați îm­­pedecat să-m­i încât rolul, cel puțin vorbiți! Sunteți de nesu­ferit, rău“­.­­­ Hm... Aș vrea să vă spun ceva, însă mă cam sfiesc... Vaș spune­, așa... pur și simplu... fără delicatese... țărănește, însă Dumneavoastră numai de­cât veți începe să mă osândiți, să vă bateți joc... Nu,­mai bine nu spun ! îmi voi feri limba de păcat— „Ce o fi vrut să-mi spuie ? — se gândi „ingenue“. E a­­țâțat, se uită cam ciudat și’și tot mișcă picioarele... Oare n’ar fi vrut să-mi facă o declarație de dragoste ? Hm... E o neno­rocire cu sburdalnicii ăștia ! Em­ mi-a făcut declarație vioara întâia, astăzi dirijorul a suspinat în tot timpul repetiției. I-a a­­pucat naiba pe toți de plictiseală !“ Comedianul se depărta de fereastră și, apropiindu-se de scrin, începu să examineze foarfecele și borcănașul cu po­măda de buze. — Dana... Aș vrea să spun și mi-e frică... mă sîiesc. V'aș spune drept, fără ocoliri, pe rusește, iar Dumneavoastră nu­mai­de­cât: „Bădăran ! Mojic ! Ba una, ba alta ! Vă cunosc eu bine... Mai bine tac. „Iasă ce să-i spun daca el, într’adevăr, va începe să’mi vorbească de dragoste ? continua să se gândească „ingenue". El e bun, minunat, cu talent, și totuși nu’mi place. Tare ’i urât... Umblă încovoiat—și pe față petele alea... O voce răgușită. Mai adaogă $1 manierele astea ale lui. Doamne ferește, aici­odată !“ Comedianul trecut prin cameră tăcând, se lăsă ca greutate pe scaun­ și apucă cu zgomot gazeta de pe masă. Ochii înce­pură să-i alerge prin gazetă, ca și cum ar fi căutat ceva, după aceia se apriră pe o literă și începură să clipească de somn. — Doamne, de ar fi fost aici cel puțin muște­ bombă ni­ci. Tot ar fi fost mai vesel.­. „Cu toate acestea, ochii îi sunt drăguți“ — își continua gân­durile „ingenue“.— Dar ce e la el mai bum e caras­,si la bărbat frumusețea nu are acea importanță, pe care o are sufletul, mintea... De măritat, in Urma urmelor, m’aș putea mărita cu el, însă să trăesc cu el așa... pentru nimic în lume. Si­chifu­ mă săgetă cu privirea, acum o clipă... Mă arse ! Și de ce se tot silește, rău, nu înțeleg !“ Comedianul suspină adânc și răcni. Era vădit că tăcerea aceasta îl costa prea scump. Se făcu roșu ca racul fiert și’și strâmbă gura într’o parte. Pe fata lui se oglindea suferința... „Adică, la urma urmelor, de ce n’aș trăi cu el și așa, ne­­măritată“, nu înceta să gândească „ingenue“. Primește leafă bună. Iai tot cazul, mai bine e să trăesc cu el, de­cât cu vre-un căpitan-golan. Zău, nici una nici alta, îi spun că consimt. De ce să-l obijduesc, sărmanul, cu un refuz. Ș i fără de asta, viața lui e amărâtă!“ — Nu, nu mai pot­ mugi comedianul, sculându-se de pe scaun și aruncând gazeta într’o parte. „A dracului fire mai am, bătu-o-ar anatema s’o bată! Nu mă pot birui! Să mă bateți, să mă ucideți, și, totuși vă voiu spune, Maria Andreevna ! _Dar, pentru Dumnezeu, spuneți odată. Ajunge cu sfiala asta neroadă ! — Mămițico ! Suflețeluie ! Iertați-mă... în genunchi vă sărut mânuțele... In ochii comedianului țâșniră lacrămi, mari cât boabele de mazăre. — Vorbiți în sfârșit... nesuferitule ! Ce e ! — N’o fi pe aici, Pe la Dumneavoastră, suflețelule, dră­­guțo... un păhărel de vodcă ? îmi arde sufletul. După beția de ori, gura mi-e plină de atâtea acreli și atâtea ucide în­cât nici un profesor de chimie n’o da de căpătâiu ! Credeți-mă, rău ! Mi se zbârcolește sufletul! Mor ! „Ingenue“ roși, se încruntă dezamăgită, însă într’o clipă își veni în fire și oferi comedianului un păhărel de vodcă. Co­medianul său, se învoltă peyeet saacu anecdote. Salahorii Din „Cälǎtoriile lui Psychodor" de HAN­RYNift Traducere de Eugen Relgio Ei erau, de bună seamă, oameni. Mergeau drepți pe pi­cioarele lor și vorbiau o limbă articulată. Dar Psychodor era uimit de înfățișarea lor. Cea dintâi ciudățenie ce-i iubi privi­rea, era mulțimea brațelor și mâinilor lor, încercă să le nu­mere. Dar aceste numeroase membre, unele puternice și lungi altele scurte și firave, erau prea neregulat așezate pe cap, pe piept, pe coapse. Altele, mai mici, le acoperiau după cum ramuri, rămurele și frunze acoperă crengile. Și toate aceste brațe alcătuiau un norod muncitor. Uneori, câte un om că­dea, covârșit, oprindu-se să se odihnească. Aproape îndată, într’un salt, el se apuca iar de treabă. Se grăbia, ostenit și rușinat ca un sclav leneș surprins de stăpânul nemilostiv. In țara aceasta, nu era noapte. N­u mai înceta munca, brațelor firave ori puternice. Nici somn lin, nici pace umbrită nu era. Peste nesfârșita frământare a fiecărui corp, soarele rămânea nemișcat, arzând mereu, perpendicular. Nici case, nici veștminte­­ împotriva mușcăturilor urlă­­toare ale soarelui, doar câțiva copaci îi mai apărau. Oamenii aceștia se bateau uneori, în lupte scurte, pentru umbră. Ne­voi neertătoare și grabnice despărțiau îndată pe adversari, cari fugeau amândoi. Hrana — fructe sălbatice, glande amare, vietăți greu de prins printre multele preocupări ale fiecăruia — era rară. Când doi din oam­enii aceștia găseau acelaș aliment, lupta dura mai mult de­cât pentru umbră­ — poate un minut. Apoi, cel puțin unul dintre luptători cădea mort. Cele mai deseori, cei doi potrivnici zăceau pe pământ ca două agonii cu mii de sbuciumări. Totuși, unii se ridicau și se depărtau slăbănogi, muncind cu brațele mai repede ca oricând. Dar, nimeni nu părea că moare sub loviturile neputincioase ale vrăjmașului. Fără îndoială, în toiul luptii, ei au uitat vreo nevoie vitală — ca și unii oameni normali cari s’ar putea bate mai multe zile și mai multe nopți, fără să se odihnească sau să mănânce. Sub frământarea neîncetată a miilor de mâini, se ghicea că trupurile aveau și alte ciudățenii. Nu se putea deosebi ni­mic precis: mâinile mișcătoare acoperiau goliciunea acestor oameni, ca freamătul a mii de sdrențe ce se ridicau și cădeau în fiecare clipă. Psychodor încercă să pună întrebări salahorilor. Ei nu a­­veau vreme de vorbit. Cu durere ori cu mânie, își strigau grija ce-i sfâșia din mii de părți: — Eu, urlau dânșii, eu, miriadele mele de euri ! Totuși, filosoful cunoscu toate ciudățeniile corpului Io. A cercetat câteva din cadavrele pe cari ei le lăsau cu indi­ferentă să putrezească sub soarele nemișcat. Cea mai mare parte din organele ascunse în noi, dânșii se purtau în afară. Plămânii erau pe pieptul lor ca niște sâni caraghioși. Inima, ficatul, stomacul, intestinele și rinichii lor atârnau, desgolite, de vertebrele lor ca și carnea de vită prinsă de cârligele măcelăriei. Nervii, vinele și arterele, ca niște frânghii murdare, legau toate aceste grozăvii. Psychodor pricepu care e munca înfricoșătoare pe care trebuiau s-o săvârșească mâinile,­­ înfricoșătoarea muncă ce hărțuia și sfâșia cugetul cu miile ei de nevoi cotropitoare La porunca cugetului neliniștit, mâinile trebuiau să strângă plă­­mânii umflați de aer necurat, cum am strânge niște bureți îngreunați de apă murdară. Apoi, e­e întindeau bureții cei vii, desfăcându-i în puritatea voioasă a aerului. Dar îndată trebuiau să dea afară aerul iarăși stricat. Câte alte nevoi, prin toate părțile corpului, goniau mâinile și spiritul prin astfel de cercuri nemiloase ! Unele mâni, la porunca neliniștită a gândului,­­trebuiau să apuce inima inertă și elastică pentru ca sângele curat să curgă prin artere și pentru ca să urce la plămâni sângele stricat pe care îl va spăla aerul. Mai tre­buia, prin mii de apăsări ușoare pe arterele nemișcate, ca sângele hrănitor să se risipească prin tot corpul, prin mii de apăsări pe vinele leneșe, trebuia să se readune la inima sângele greoi și sărăcit. In acelaș timp, alte mâini mai mari, căutau sub îndrumarea ochilor rătăciți și înfricoșați o hrană nesigură. După ce au fărâmat-o dinții, niște mâini mici o îm­pingeau dealungul tubului digestiv, o frământau in stomac, a­­pasau ficatul, apăsau felurite glande ca să verse peste alb­mente sucurile ce se fac bine de asimilat. Spiritul, legat de prea multe lucruri, uita câte ceva în fie­care clipă. O vagă durere murmura și, dacă chemarea nu era auzită, ea striga apoi lămurit și în cele din urmă urla <fe, moarte. Spiritul se grăbia să dea poruncile ; mâinile zoriau să ușureze. Uneori visa, strigătele de durere veniau din mai multe părți. Spiritul era ca un general ce-și vede armata slăbind din toate părțile și care nu mai știe cum să-șî între­buințeze rezervele. Ajungea un moment de tulburare, de eși­­tare, ajungea ca una din zecile de porunci grabnice să fie dată cu câteva secunde prea­ târziu — și corpul nu mai era de­cât un cadavru. Psychodor se îndepărta de priveliștea chinuitoare până la nebunie. Ii compătimia pe Salahori. Se bucura că toate ne­voile la cari dânșii erau condamnați, se săvârșiau într’ânsul fără grija lui sau era de prisos pentru corpul său. — Sunt fericit, spunea el, că plămânii mei știu să respire fără să mă ocup de ei. Sunt fericit că sângele meu e nemiș­cat, sau curge așa de firesc în­cât îl pot crede nemișcat. Sunt fericit că inima mea își îndeplinește singură mișcările trebui­toare. Sunt fericit că pot ignora truda somacului și a ficatului meu și opera tuturor organelor mele. Intre râsete disprețuitoare ,el își aminti de un sofist îm­bogățit care spunea oriunde se ducea: „Inmulțiți-vă nevoile, ca să vă înmulțiți plăcerile“. Nenorociul și-a creat mii de nevoi artificiale și, ca să le servească, el avea mâinile sclavilor săi nenumărați. Dar spiritul său, sărăcit și fara dibăcie, se trudia să pună în mișcare atâta materie desordonată, numai ca să potolească puțina materie ce alcătuia corpul său. El dădea membrelor sale bucuria lentă a trândăviei și bucuria scurtă a plăcerii. Dar sufletul său era cel mai tiranizat dintre sclavi, cel mai covârșit de nevoi înebunitoare.De alminteri, sufletele celor mai mulți oameni, păreau lui Psychodor ca și corpurile jalnice ale Salahorilor. Și ele erau alcătuite din mii de tulburări, chinuite de mii de nevoi și de m­ii de treburi, risipite în mii de mâini înfrigurate. Dar sufle­tul lui Socrate ori sufletul lui Diogene se înălța armonios ca o frumoasă statue tihnită, cu gândul senin al Athenei sau ca surâsul lesne biruitor al Afroditei.

Next