Adevěrul Literar şi Artistic, septembrie 1922 (Anul 3, nr. 93-96)

1922-09-03 / nr. 93

SERIA III - ANUL III NO. 93!vbs»51 £ SS!Ș-1( FONDATORI: 1 Í AL. V. BELDIMAN 1888-1897 CONST. MILLE 1897—1920 ^rapsilvatü.a 52 Lei E­xemplarul in țara 4 Lei Ex­ in străinătate Drumuri ardelene Jjul și Sătmarul SIMPLE NOTE ȘI OBSERVAȚII — Drumul de la Ora­dea-Mare spre Cluj taie ținuturi care fără îndoială sunt din cele mai frumoase ale minunatului Ar­deal. Chilometri întregi se întinde Bihorul, unde sunt sate solide, frumoase. Dar nu lipsește, până la munții Apuseni și prin defileurile lor, vechiul sătean românesc, stors de tirania „domnilor de pământ“, lăsat cu intenție în cel mai adânc în­­tunerec și menit cu precugetare robiei veșnice. In larga-i grădină cu pomi vechi și zdraveni copaci de pădure, casa feudalului, ura coniac pare să truiește uneori pe la colțuri cu ceva turnuri, nu domină de pe culme, ca un castel renan, ci pândește, din mijlocul pânzei de paiajen a privilegiilor me­dievale, căsuțele de lemn uns cu ceva rar peste suprafața noduroasă a păreților, deasupra cărora se ridică imensul a­­coperiș, de două ori mai mare decât încăperile înseși. Timide tipuri omenești, oacheșe, cu prelunga figură de suferință, trec pe marginea drumului între ogoare care, până la ex­­propriarea de azi, sunt în cea mai mare parte ale altora. In munte ,printre pădurile tradițiilor seculare, oamenii, fiindu-se cu tăiatul lemnelor, cu transporturile, se interesează de îm­părțirea pământului și ar fi gata să se mute, oriunde, și pe hotarul cel nou, care de­sigur trebuie apărat. Aradul e un oraș făcut, Oradea-Mare unul prefăcut, născut e Clujul. Dintr’o luptă lungă, tăcută, burghezimea ungurească a izbutit să absoarbă pe cea săsească, întemeietoarea, dătă­­toarea unui mai vechiu nume, Klausenburg devenind un Ko­lozsvár, lângă care era și o „mănăstire” a Clujului, Mânăștu­­rul de azi, cu greoaiele case de formă orășenească, o su­burbie a marelui centru de administrație care a rămas astfel și după dispariția regimului unguresc. Dar aici a mai fost — și în parte mai este — încă ceva. Nemeșii în Cluj își aveau casele, unde până în zilele noastre se oploșesc urmașii lor, dacă n’au găsit cu cale să-și cedeze cuibul vechii stăpâniri trufașe, vreunui atelier sau restaura­tor. Pe netedele șosele din Apus și din Răsărit, din sus și din jos, vin caratele de modă cam veche, cu încă și mai ve­chea înfățișare a vizitiului cu șnururi pe venghercă și cu că­ciuliță veacului al XVII-lea pe frunte, mânând dârz pe supt nasul sentinelelor „ocupației“ și al sergenților de stradă în uniformă cafenie ca în vechiul regat.­­ Poate că, dacă ara vorba de a se defini printr’o statuie fostul Clujului în viața Ungariei „unite“, această viață care nu e nici comercială, nici culturală, ci aristocratică în sensul provincial, local, foarte pretențios, dar cam meschin, sără­cuț, al cuvântului, vre­un Gheorghe Banffy ar fi fost mai po­trivit. Mândria maghiarismului contemporan a pus în joc sur­perba statuie ecvestră — una din cele mai frumoase de prinți călări care este în lume — a lui Matiaș Corvinul. Cu capul descoperit, cu brațele întinse, el stă în act de înaintare so­lemnă a triumfătorului, sigur de izbânda lui. Războinici străini îi închină steaguri, și pe unul din ele se vede bourul moldo­venesc. O greșeală de bună credință, căci dogma în istorio­grafia maghiară era biruința marelui rege la Baia. Aici e ceva de rectificat într’o inscripție românească pe piedestalul unui monument de care numai o violentă prostie s’ar putea atinge. * * * Un frumos cartier universitar e ce-a fost adaus de ul­tima fașă agresivă a vieții naționale maghiare. In centru, U­­niversitatea însăși și biblioteca ei, bogată și felurită. Ne-am instalat aici și, împotriva criticelor nedrepte ale celor înlo­cuiți, trebuie să spunem că ne-am instalat cu puteri reale, care produc. Nicăiii aiurea profesorii de filologie și de isto­rie, dispunând de oarecare fonduri, nu pot ca aici, în bună înțelegere, să alcătuiască publicații comune care le fac cea mai mare onoare. Oraș oficial înnainte de toate, Clujul se schimbă repede după noua oficialitate. Din timpul de acum doi ani, când asis­tam, iarna, la inaugurarea Universității, cu discursurile mă­gulitoare și pline de îndemn ale delegaților înaltului învăță­mânt european, și când o călduroasă mulțime de studenți um­plea străzile, s’au schimbat multe lucruri. Magazinele româ­nești s’au înmulțit, unele case au fost vândute românilor, nevoile administrative rețin o întreagă populație românească. Cele două gazete dușmane, Patria și înfrățirea, sunt bine re­dactate,— mulțămită și forțelor ce i-au fost date de tineri crescuți­ în naționalsmul din regat Librăria se păstrează sin­gură aproape exclusiv maghiară și Universitatea și-ar putea face un venit, întemeind pentru studenții noștri un nou și mare depozit de cărți. Anume planuri de rezistență politică maghiară, rău ser­vite, n’au reușit. Greșelile conducătorilor au contribuit la a­­ceasta mai mult decât rezistența ce li s’ar fi opus din par­­tea noastră. # * * Prin Dej, peste ținuturi mai sărace, spre părțile someșene de sus. Aici elementul românesc, foarte bine închegat, în sate cu numiri caracteristice, se înfățișează compact. Se se­ceră grâul și, după arhaica datină, ce se întâlnește în tot cu­prinsul teritoriului locuit de rasa noastră, gestul ce se face în calea drumețului e prezintarea spicelor tăiate, pe când mâna stângă ține cosorul ca o armă sfântă a păcii. Dar pre­tutindeni alături de omul nostru e evreul galițian, cu foarte veche înfățișare rituală, până și copii purtând la urechi câte­va fire de păr buclat, și gâștele umplu toată șoseaua. Pe când ea se înfundă supt pomii cari sus își boltesc cru­cile largi. Someșul alb se încolăcește în vale, ca o liniștită o­­glindă de argint, între pajiștile vioru verzi, asupra cărora pică mila celei de întâiu ploi din vara secetoasă. La un punct de oprire, când cineva din mașina noastră vorbește de vremea bună pe care ar dori-o, femeile plecate la lucru, cu o condu­cătoare foarte aprigă în mijlocul lor, își bat joc de noi în vorbe ascuțite ca briciul. Da, da-atunci cum ni se coace cucu­ruzul ? Cu mașina d-voastră ? La Ileanda-Mare am găsit la întors un mic bâlciu. Foarte multă lume sătească din prejur, cumpărând lucruri de între­buințare zilnică, fără a părea că vând ceva. Cârciumele sunt larg deschise și atâția oameni harnici se îndobitocesc în ele. Călătorii din vechiul regat nu sunt primiți cu nicio oră. Frații săteni nu pun la fel de fel de întrebări, mai ales în legătură cu exproprierea, care și pe dânșii îi interesează cu totul deo­sebit. Șomcuța­ Mare (numele vine din ungurește,­ însemnând „cutul“ Someșului) e mai mult o șosea mărginită de case, unele foarte îngrijite. Un restaurant cât se poate de primitiv, o curată cofetărie. Câteva mari clădiri administrative moște­nite de la unguri. La ai noștri de pe la margine caut olăria populară, care și aici e puțină și slabă, cum, de altfel, în tot Ardealul ceramica sătească s’a sfârșit de mult. Mai departe apoi, pe drumul Sătmarului. Necontenit _ în margine monumente religioase, ridicate pentru­­ pomenire. Tot mai rar, bisericile cu crucea noastră „valahă“, în loc, semnele calvinismulu­i maghiar. Regiune amestecată care duce la un alt mare centru al învinșilor marelui războiu. * # * Foarte veche așezare, acest Sătmar—poporal așa­ îi zice; nouă ni place însă forma de Satu-Mare, din care e posibil să se fi derivat, singura formă care e în adevărată întrebuințare azi. Odată Szatmár-Némethy, al nemților cari s’au dus de mult, foarte de mult. Maghiarismul are aici o foaie, Szamos, librării mediocre, multe prăvălii și în mijlocul unei pieți stră­lucite o solidă biserică ungurească, ale cărui mândre coloane cojindu-se, arată că sunt făcute din pietre rotunde, puse una peste alta. Zvonul clopotelor de acolo se revarsă asupra­ miilor de case. Această lume comercială. Unguri creștini, cei mai mulți, Evrei maghiarizați, destui evrei neimaghiarizați, păstrând cos­tumul galițian, prosperează prin comerțul cu cehoslovacia a­­propiată. Așezat până acum într’un ținut cam rămas în urmă, cu vecinătatea țărănimii noastre, de caracter arhaic, din Țara Oașului (de la Haves, Munte), Sătmarul n’avea sub regimul unguresc prosperitatea de care se bucură azi. Bursa de la Otelul central e de un neastâmpăr zgomotos, puțin obișnuit.­­ Noi aveam o biserică unită, u­nde azi servește fiul părin­telui V. Luk­aci, care el însuși, într’o situație quasi-vicarială, e reținut în casă de bătrânețe. Nem­iții și-au pregătit o sală de slujbă într’o casă particulară, se adună bani pentru o clădire vrednică, găsindu-se credincioși și prin satele vecine. Se strânge material pentru un muzeu al nostru, și am găsit aici intere­sante manuscripte cu cântece populare de­ acum sute de ani. Cartea românească aproape nu există, dar un ziar­ de pro­pagandă culturală se menține cu cele mai mari greutăți..și sa­crificii. Și,aici, suntem numai la începutul datoriei noastre. N. IORGA de N. IORGA CULESUL VIILOR Toamna ’n coșuri aurii, Împletite din lumină Strânge strugurii din vii Printre frunze de rugină. Rumenii ciorchini de poamă Și-au întins de pe haragi Boabe profirii de fragi, Ca să-și umple coșul Toamna. Struguri negri-rubinii Se îndoaie peste gard Și cum ard Printre frunze arămii, Pe baragi aprinșii struguri Par­că-s inimi de fecioară, Inimi care ard pe ruguri, Pâlpâind cu stropi de pară Pe-un fer­felnic... Lângă vatra de jăratic, Pe jerfelnicul din cramă Ce zorește fluturatic, Stau păgânii preoți, care Storc din strugurii de poamă Ca din inimi de fecioare, Storc din boabe de rubin , Roșul sânge — negrul vin — C­are-l toarnă ’n butii pline, Pentru slujbile divine... Iar apoi turnat în vase, Vinul tămâios de poamă, Va sta cetluit în cramă Pentru sărbători frumoase... Și din vechi mai vechi cu anii, La cucernice litanii, Din potirile cu vin, Cu mărgăritari de spume Se va î mpărtăși o lume, Ca din sângele divin... Ion Buzdugan (Din volumul „Miresme din stepă“ care va apare la toamnă). Literar Duminică 3 Septembrie 1922 și Artistic FONDAT în 1893 .»Limba ce vorbim“ articol scris mai întâiu pentru cei ce se ocupă cu difizi­unea limbii noastre — și apoi pentru publicul cel mare de PAUL I. PAPADOPOL Discuțiunile privitoare la limbă — și faptul e îndeo­sebi de îmbucurător — au căpătat din nou o culminație: presa obicinuită și în special ziarul „Adevărul literar și artistic“, oferă toată ospitalitatea, uneori chiar prea mul­tă, articolelor, adesea contradictorii, privitoare la această chestiune. In felul acesta, dacă într’adevăr atât de mult așteptații specialiști nu s’au arătat încă și nu și-au pre­zentat, în niciun chip, fireasca lămurire, se poate susține, nu fără destulă dreptate, că însăși aceste discuțiuni au dat naștere unui însemnat număr de competențe linguistice, în conformitate cu dictonul „funcțiea creiază organul“ Și astfel, în fiecare săptămână, odată și chiar de mai multe seri, ochii cetitorului sunt făcuți atenți de aceste active organe filologice asupra cutărui sau cutărui cu­sur pe care limba scrisă sau vorbită le conține. Se va zice , cu atât mai bine — din discuțiune ese lumină-Așa ar fi dacă, toate aceste articole, chiar scrise în timpul lipsei de acasă a specialiștilor, ar avea un punct de reazem — o largă înțelegere reciprocă, o voință bună în primirea părerilor celorlalți, o renunțare comodă la păreri greșite și o mărturisire a păcatului. Ei bine, în a­­proape toate aceste discuțiuni — tocmai lipsa acestor condițiuni am remarcat-o. Nimeni nu vrea să renunțe în părerile care i s-au dovedit greșite — dar fiecare, um­flat în penele propriilor sale opinii, de cele mai multe ori neautorizate și lipsite de temeiu, persiflează și zefle­­misește ce bruma de personalitate linguistică găsește la ceilalți­ însuși părintele Arehimandrit I. Scriban, cel atât A*- ’s«»’bt. h'.­ 3-«V­ă, a pornit-o vertiginos pe calea polemi­cei și-și păstrează, cu evlavie, păreri (ca de ex. aceia pri­vitoare la denumirea Sărbătorii învierii Mântuitorului) pe care, cea mai elementară înțelegere a sensului limbii noastre, le reprobează­­ de la sine înțeles că, în felul acesta, nu se poate a­­junge la nimic precis și mare, cetitorul, sau le urmăreș­te pe toate și, neavând un criteriu propriu de alegere, își încarcă mintea cu fel de fel de soluțiuni privitoare la una și aceiaș chestiune, sau nu se interesează de ele și rămâne în starea lui specifică de nepricepere și nepă­sare linguistică, sau — și această se ’ntâmplă de cele mai multe ori —, le urmărește cu oarecare stăruință până la o vreme, în cele din urmă însă, plictisit de atâtea păreri ale tot atâtor oameni învățați, se mulțăme­ște să treacă mai departe, notându-și abia titlurile și autorii. Fără în­doială că, în niciunul­­ din cazuri, cronicarul linguistic n’a adus niciun folos real, nicio lumină naturală, în slujba graiului și — prin ea, a celor mulți-Așa­dar ceiace­ am mai spus, toate aceste discuțiuni, așa cum se întreprind, cu neglijarea totală s­ au parțială numai a condițiunilor menționate mai sus — nu pot, prin forța lucrurilor, duce la niciun rezultat și ele constituesc, fără să ținem socoteala de timpul pe care scrierea și tipă­rirea lor îl cer, mai de­grabă un motiv de rătăcire. Esen­țialul este altul, o coordonare de păreri și o renunțare binevoitoare. Vreți să tămăduiți un rău? Ințelegeți-vă mai înnainte asupra originii și naturii lui, asupra cauzelor și factorilor cari îl întrețin. A discuta în public chestiuni privitoare la limba scri­să sau vorbită e mai puțin lesnicios de cum se crede. Două mari dificultăți ne întâmpină din primul moment: 1) Trebue să ținem socoteală de caracterul intim și specific al limbii pe care o discutăm — ceva mai mult: chiar de caracterul deosebitor al fiecărei categorii de fone­me sau cuvinte. In acest sens, limba noastră nu e desigur din cele mai la îndemâna amatorilor de asemenea pro­bleme: noutatea ei firească și prin aceasta — nestabilita­­tea ei fonetică, morfologică și lonică, absența vorbirilor dialectale și de aici, considerarea ca atare a acelora strâns legate de o regiune sau alta­, caracterul eterogen — ca o­­rigine — și neunitar ca extensiune geografică — al neo­logismelor — iată câteva din motivele care determină pri­ma dificultate. Că trebue să se țină cont de toate acestea — e neîndo­ios, astfel cădem în greșelile celor ce ne-au precedat și dintre care cităm pe aceia „pumnistă“ a păr. archim­ Scriban: Intruadevăr, la fel cu autorul vestitului „L­epturariu” care supunea aceleiaș? evoluții, acelorași principii evolu­tive — toate formele asemănătoare ale limbii noastre, in­diferent epoca în care au intrat — și pe considerarea nu­mai a acestei analogii formale, ajungea la forme ca „nă­­ciune“, „tăciune“, după rugăciune, închinăciune, și d-sa, pornind de la formele vechi românești: breaz-breji, viteaz­­viteji, treaz-treji, mânz-mânji, propune o denumire ana­­loagă și numelor de popoare terminate în aceiaș consoa­nă la singular:­­­: Francez, Englez, Chinez, Olandez, Da­nez etc. In felul acesta, în locul formelor normale și firești: Francezi, Englezi, Chinezi, Olandezi, Danezi etc. — de­ sa ne recomandă altele analogice și barbare: Franceji, En­­gleji, Chineji, Olandeji, Daneji etc. Nu vin să contest nici știința, nici priceperea nimă­nui, doresc numai să insinuez ideea că — după cum în atâtea discipline sunt hotare în fața cărora oricine trebue să se oprească respectuos — tot așa și în aceia care for­mează — momentan — obiectul reocupărilor d-nealor, sunt considerațiuni de neînlăturat, la stabilirea cărora a muncit o pleiadă întreagă de învățați. Pe toate acestea tre­bue să le luăm de bine și — orice-am discuta — să­ ne confruntăm totdeauna rezultatele cu aceste arătări defini­tive, rămâne ceva în picioare în urm­a acestei raportări? E binevenit — poate fi dat în public, cade ceva alături? Să fie respins de chiar autorul cercetărilor. Pentru aceasta — oricât de puțină competență am fi porniți să cerem de la susținătorii acestor discuțiuni, cu­noașterea sinceră și „fără carte“ a tuturor acestor rezulta­te — puncte de pornire — trebue să țină locul de frunte în acest puțin. Altfel ne vom îndeletnici cu problemele lin­­guistice cu acelaș succes cu care am mânui meșteșugul potcovăriei sau al auto-bucătăriei — cu singura deosebire că acestea din urmă constituesc atentate la averea și per­soana ta, pe câtă­ vreme cealaltă — la cea mai de seamă și permanentă bogăție a unui neam de aproape 20 mii.: „limba vechilor Cazanii”. 2) A două dificultate: nevoia de a te ține — în cursul discuțiunii — la nivelul celor mulți­ Și de aici: dacă a discută aceste chestiuni fără cunoașterea prealabilă a noțiunilor linguistice — este o greșeală — în acelaș păcat cad aceia cari apelează — pentru clarificarea lor — la specialiști. Nu e vorba aici de filologie înnaltă, nu e vorba de aprofundarea temeinică și metodică a legilor linguistice — nici de cercetări noui în legătură cu aceiaș disciplină­ — ci numai de lămurirea, pe înțelesul celor mulți, a co­munei vorbiri, de purificarea limbii, desigur nu în sensul latiniștilor, dar în acela al eliminării tuturor expresiuni­­lor, formelor și cuvintelor care-i întunecă spiritul și în special a celor mai periculoase. Pentru asta nu-i nevoe de specialiști, ci mai mult de vulgarizatori științifici și de adnotatori linguistici. S’ar crede — prin urmare — că lucrul nu e tocmai greu, nu specialiști, dar vulgarizatori — deși aceștia din urmă­, au și o răspundere mai mare și sunt mai greu de găsit. Acești specialiști — vulgarizatori trebue însă să pornim­,­că dela realități și dela realitățile imediate. Nu­ înțeleg de ce se evită unul din cele mai periculoase domenii: firmele, la confecționarea­ cărora își au partea lor de vină și cei ce le plătesc și cei ce le excută. Nu mă gândesc la nouile provincii: aici lipsește cu desăvârșire o dreaptă cunoaștere a limbii românești din partea acestora, pentru că stăpânul de până mai eri, se svârcolește încă în disperarea inferiorizării sale, vorbesc de marile orașe — București, Iași, Galați, Botoșani, Ploești, Constanța, Câmpina — ale României mari — din care am extras citatele încriminate. Iată câteva din greșelile pe care le-am găsit în a­­cestea: a) Neglijarea acordului dintre subiect și predicat: „Se primește ori și ce reparațiuni metalice”; „Aici se primește comenzi"; „Se primește învelitori de case“; „Se vinde stofe—­1 etc. b) Greșeli de topică: „Croitoria de dame parisiană". c) Greșeli de sens: „Atelier de mecanic român“; „La cei trei naționali^ .... croială admirabilă"; „..unic și neîntrecut"; „Bazarul splendid"; „Fabrica de cafe pisat”; „La lumina pământiu­lui" etc­d) Lipsa acordului dintre substantiv și adjectiv: „Atelier de cafe pisat". e) Pleonasme : „Vizitați hotelul... renovat și reparat din nou"; sat „din nou renovat". f) Greșeli de ortografie — și anume: Neglijarea semnelor: „Poliirca orașului"; „Măcelărie", etc.; înlocuiri de consonante sau de vocale: „Joan Jonesen“; „Bererie și beuturi spirtoase"; „Lapterie saurd“; „„ pajera persană“ ; * „Porcelanuri", „La Ploișteana“, etc.; adăugări de sunete : „Magazie de gază" etc. Suprimări de sunete:­­ „Se primește comenz“ etc. și celebra, clasica suprimare pe care o întâlnim cel puțin de 10—15 ori peste tot: „Roch­i și confecțiuni”; despărțiri greșite de cuvinte: „Tot deauna bine asortat“; „oi și ce comenz“; ortografieri greșite ale expresiil­or streine ca­: „Taior de Dame“; „Droguozia"; „Depozit de angro și detail“; etc­; întrebuințarea fără sens a majusculelor: „Taior de Dame“; „...bine Asortat"; „Mașini de Cusut" etc .) Greșeli de punctuație: „La Im­en mielul alb"; „Mașini de cusut gramofonna biciclete" éte­l­) modificări în forma cuvintelor: „Aci se găsesc săpoane“. Mă opresc aici cu citatele. Se ’nțelege de la sine că­ n’am urmărit să dau un cata­log, sau chiar un indicator complet a firmelor de această categorie. Am cules câteva exemple dintre cele mai fre­qvente și — în urma clasificării lor — am dat semnul uneia­ din luptele cele mai sigure pentru câștigarea stăpânii , pe care, în țara românească, o are limba românească. Important nu e aceasta: chestiunea e ca acest semnal să fie rodnic: cetitorii să fie atenți la firmele pe care le întâlnesc și, pe căi blânde, să îndemne pe cei în drept, la respectarea limbii strămoșilor noștri. 1 PAULL PAPADOPOL 7

Next