Adevěrul Literar şi Artistic, decembrie 1922 (Anul 3, nr. 106-110)

1922-12-03 / nr. 106

seriarrr—AmJt, in no. 100 2 TLel exemplara* in țara *1 Lei Ex* ist străinătate Dummies 5 u&eimKTe TÖ 22 Ei­ter ar E și Artistic FONDAT In 1893 NUVELA — II era tatei verișoare, și ne fălians toți cu ea, căci a­sta femee foarte frumoasă și fusese luată In căsătorie de către un căpitan de roșiori, om acum mai în vârstă, dar­­ K>gBt, care ținea să-i facă viața cât se poate de plăcută. Căpitanul, Înaintat in urmă maior, era mutat mereu, fia de obiceiu militarii, dintr’un oraș în altul, și astfel au trecut mai mulți ani fără ca noi s’o mai fi văzut. Peste j «atva timp a rămas apoi văduvă. Fiind femee încă tânără, răposatul ei soț a rânduit prin testament, ca ea să se bucure de toate veniturile a­­­­verii rămase dela dânsul, numai însă câtă vreme va fi­­ Văduvă, iar după ce dânsa se va fi măritat, averea urma s să treacă la rudele lui. De­oarece testamentul nu prevedea și ce are să se întâmple in­cașul, că dânsa moare fără ca să se fi măritat, unii dintre oamenii de legi erau de păre­rea, că în cazul, că dânsa moare fără ca să se fi măritat, fcâ ‘n casai acesta rudele lui nu moșteniau Deocamdată dânsa trăia In toată lărgimea, ca femee bogată, care poate fiâși facă toate plăcerile, și ne'nchipuiam că se simte foarte fericită. Am rămas deci oare­cum zăpăcit când, după vre-o zece ami, terminâ­ndu-mi studiile, m’am dus la București, ca să-mi caut vre-un rost, și am trecut pe la dânsa. Am găsit’o chiar mai mult decât posomorâtă, sătulă de viața In cel mai adevărat înțeles al cuvântului. Deși tot tânără, nu mai era femeea frumoasă de mai Aainte. Pusese carne, care pe ici pe colo îi strica formele mai nainte desăvârșite. Umerii obrajilor Ii ieșiseră, buzele ii erau prea groase, gâtul, îngroșat și el, părea prea scurt, bustul era prea desvoltat, șoldurile îi crescuseră peste m­ă­­surâ și pe lângă toate aceste pelița de blondină a obrajilor el nu mai era rumenă, ci se veștejise și dedea ’n gălbui; iar ochii albaștri ii păreau spălăciți. Nu-i vorbă, tot mai putea fie pusti în rândul celor frumoase de vârsta ei și multe , ar fi simțit foarte mulțumite dacă ar fi putut să pară ca dânsa; ea insă, care timp îndelungat a fost încântată de trupul ei și avuse un adevărat cult pentru formele lui frumoase, era nemângâiată când vedea starea, în care se află. N’o mărturisia, ce-i drept, aceasta, dar o dedeau de gol multe din vorbele și din gesturile ei, precum și jindul, cu care se uita la femeile, care și la vârstă mai înaintată iși păstrau frumusețea trăsăturilor, mlădierea trupului și grația mișcărilor. Dar aceste erau, la urma urmelor, lucruri, pe care le-ar fi trecut cu vederea, dacă n’ar mai fi fost și altele. Deși era mereu sănătoasă, n’avea destulă poftă de m­­âncare și se făcuse singură, încât n’avea parte de plă­­cerea de a mânca, iar nopțile era lipsită de dulceața som­nului. Avea birjar Învoit cu luna și ieșia regulat la plim­bare, ba umbla și pe jos, dar fără de nici un folos. Ceea ce­­e punea tuturora vârf era, că nu mai avea slăbiciune pentru nimic și toate o plictiseau și-o obosiau. „Eu nu mai am nici un rost în lumea aceasta, — îmi pise într’un rând, — și mă întreb adese­ori, de ce m’am bâscut și de ce mai trăiesc. Stând acasă, zilele’mi par cprav de lungi și ostăneala de a trăi îmi este grea. Dacă es la plimbare fie în trăsură, fie pe jos, în curând mă simt obosită. Mai vârtos obosesc când mă duc să văd pe vre­una dintre cunoștințele mele, să iau ceaiul ori masa la alții, ba chiar să primesc pe alții la mine. Mă duc la teatru ori la vre­un concert. Nu pot să zic, că nu-mi place, dar în cu­rând mă simt obosita. Am­ încercat să joc cărți, încorda­rea, pe care trebue s’o fac spre a combina jocul, e pentru mine prea obositoare. Nimic, dar nimic în lumea aceasta nu are pentru mine farmec dăinuitor, fericesc pe cei ce sunt nevoiți să-și încordeze puterile spre a’și agonisi hrana de toate zilele și mereu mă ispitește gândul, că moartea e scăpare. Mi-e silă să-mi taîu cupoanele și să încasez chiliile și arenda moșiei. E pare ca am fost blestemată de el să nu mai pot avea zi bună și să mă gân­desc mereu la silințele, pe care și se dedea dânsul, ca să-mi facă viața plăcută, și la silințele ce-mi dedeam eu, ca să-l încrdințez despre dorința mea de a-i răsplăti bunăvoința. Una din slăbiciunile lui era să mă vadă gătită și-mi cumpăra mereu haine și mai ales scule prețioase. Lu am și azi, dar nu-mi mai face nici o plăcere să mă gătesc cu lie”. Ascultam cu încordată luare a­minte mărturisirile făcute de dânsa, căci ele se potriviau cu vederile mele despre desfășurarea vieții omenești. Nu odată am fost nevoit să mă încredințez, că omul cade într’un fel de lâncezeală sufletească și e oare­cum Bătut de viață când trece de la tinerețe la maturitate și mai d­es de la maturitate la bătrânețe. E un fel de desnădăjdu­­ire, care-1 cuprinde când simte, că-și perde avântul, că-i îcad puterile și că viața are pentru dânsul din ce în ce mai puțin farmec, că nu mai e în stare să stoarcă din sine însu­și ceea ce a putut mai nainte. Copleșiți de simțămân­tul acesta mulți își doresc moartea. Numai de tot puțini își păstrează vânjoșia sufletească până la adânci bătrânețe și abia în ajunul morții sunt striviți dându-și seamă, că li-au făcat puterile. Țara Melania era încă departe de starea aceasta și nu avea decât să caute cu tot dinadinsul pentru­ ca să gă­sească ceea ce poate să-i dea farmec vieții. „De! — îi zisei dar, — dacă nu-ți mai face plăcere să te porți, dăruiește-le celor ce se gătesc bucuros cu ele și-o să ai mulțumirea de a te bucura văzând bucuria lor“. „Maimuțărie! — răspunse ea zâmbind.— Ce fel de mul­țumire ași putea să am văzând bucuria acelora­, de care pu­țin îmi pasă, întâlnesc în fiecare zi mai ici, mai colo fe­mei, care fac parte din comitete de binefacere pentru ca să facă zgomot împrejurul lor și lumea să le laude. Mie pu­țin îmi pasă, ce va zice și ce nu va zice despre mine o bune, care îmi este cu desăvârșire indiferentă. Nenoroci­rea mea e tocmai, că nu mai am nici o slăbiciune. Nu-mi face, precum îți spusei, nici o plăcere să port sculele ace­lea, și n’a-și da niciodată bani pentru ele, dar îmi place să le am și nu-mi bat capul cu gândul, ce are să se aleagă de ele după ce voi fi murit „Care va să zică, tot ai și tu o slăbiciune“, — zisei în gândul meu. Drept dovadă, cât are în adevăr slăbiciunea, m’a dus apoi să-mi arate mica ei comoară, care ’n ochii multora era mare. Intr’o cutie de fer avea aruncate una peste alta, lanțuri, brățare, broșe, inele, copcii, ace de cap, câteva IB***1 auține d­ietee K&vags, J?frânga de IOAN SLAVICI aceste câteva Sute de moneda de aur, galbeni cu zimți, napoleoni, imperiali, Hre otomane, tot bani noui aleși cu multă îngrijire, ca să încânte vederea: „îmi sunt nesuferite sculele ascunse a cutii, — zise, — încât nu poți să le vezi decât una câte una: frumusețea e să le cuprinzi deodată cu ochii și să le simți trecând cu degetele printre ele. Uite, — adăugă luând un pumn, dar nu de scule, ci de galbeni, pe care și-i revărsă printre de­gete. Nu e lucru de mirare, că mulți oameni prind slăbiciu­ne, care încetul cu încetul ajunge să fie patimă. „Se vede, — zisei, — că au dreptate cei ce spun, că la unii dintre oameni aurul e un fel de talisman, a cărui a­­tingere are înrâurire binefăcătoare asupra stării trupești“. „Cu putință e“, — grăi dânsa luând iar un pumn de galbeni, și’n ochii ei se dedea pe față simțământul, că el Îndeosebi îi este destul și numai să știe, că-i are. * Lu trecut ani de zile, pe care i-am trăit căutâ­ndu-mi prin Moldova de treburi. Când am venit iar pe la Bucu­rești, nu am mai găsit-o pe Țara Melania unde o lăsasem. Inchiriase casa, în care-și reservase numai două iatacuri pentru ca să se adăpostească dacă vine din când in când pe la București De­oarece plimbările in trăsură o obosiau, a început să nu-și mai fie birjar învoit cu luna și să pună la o parte banii ce cheltuind mai nainte cu aceasta Teatrul și concertele îi erau și ele obositoare, era ces­­tiune de bun simț să nu mai cheltuiască nici cu ele. Încă mai obositoare erau pentru dânsa vizitele, pe care le făcea, și mai ales acelea, pe cari le primia. Mai avea apoi cheltuili cu îmbrăcămintea și cu slugile. încetul cu încetul a luat deci deprinderea de a nu se mai duce să-și vadă cunoștințele și de a nu fi acasă când alții veniau să o vadă. Ar fi fost lipsită de bun simț, dacă ar fi ținut casa cea mare. S’a bucurat dar când unul din datornicii ei, ne­­fiind in stare să plătească, a rugat-o să cumpere o mică gospodărie, pe care o avea la Colentina, din jos de Plum­buita, câteva pogoane vie, pomet, grădină de zarzavaturi, o baltă, în care putea să facă prăsilă de pește, și o căsuță cu trei încăperi. O încânta gândul, că acolo ar putea să tră­iască nesupărată de nimeni și cu puțină cheltuială, ba să mai aibă pe deasupra și oare­care câștiguri nu numai din vie, din pomet și din grădina de legume, ci și prăsind găini, rațe și gâște, ba chiar și îngrășând câte un purcel, și-a dat deci casa cu chirie reservându-și cele două iata­curi numai pentru ca să-și păstreze un­ele lucrurile mai de preț, pe care nu-i dădea mâna să le ducă la Colentina. Ducându mă să o văd, am găsit-o păr­ că luai b­ine de cum o lăsasem, dar nu-mi părea de joc cuprinsa de bucuria de a mă vedea. Pentru­ ca nu cumva să-mi fac idei greșite în ceea ce pri­vește economiile ei, a î nceput să mi se plângă, că arenda moșiei și chiriile caselor au scăzut, în­cât abia ies din ele impositele și taxele de tot felul, care s-au sporit nebunește. „Nu mi-a rămas de­cât să vin aici, — îmi zise, — unde o duc mai ușor, ce-i drept, dar tot pe gâflite. Am dat o mulțime de parale, ca să cumpăr pustietatea aceasta, și să nu crezi, că trag vre-un folos din ca, că pot să pun ce­va la o parte. Via suferă de mana, în­cât strugurii se scutură ori nu se coc, pomii înfloresc, dar nu leagă, dacă leagă, poa­mele sunt stricate de vermi și se scutură necoapte, iar dacă mai rămâne ceva, precupeții ar vrea să le dai de pomană. De legume nu mai zic nimic. Țin găini, câte­va, ca să ciu­gulească pe ici pe colo iarbă și burueni și să stârpească vermi și gângănii, căci altfel nu sunt de­cât pagubă la casă. Mai țin gâște și rațe, ca să se hrănească pe baltă. Am câți­va porci, ca să utilizez rămășițele de la bucătărie și buru­iana din grădină. Am în sfârșit, o vâcșoară pentru iarba din pomet, de pe la marginea viei și de pe­resoarele grădinii. Iți închipuești, câtă bătae de cap trebue să am cu toate aceste. Ca să nu mai am și cheltueli, am dat gospodăria în parte unui grădinar, jumătate din câștig mie și jumătate lui. Grădinarul are nevastă și un copil, mai ține și un cal, precum și un om de ajutor. Mai am și doi dulăi pentru paza casei. Toți aceștia și toate aceste mă­nâncă. Dă-ți seama, mănâncă păsările, mănâncă porcii și vaca, mănâncă și calul, și câni, și grădinarul cu nevasta, cu copilul și cu ajutorul lui. Mie ce-mi mai rămâne ! T Dar nu e,o urmă, — nici atâta destul. Umblu toată ziua de ici până colo, nopțile nu pot sa dorm liniștită și sunt nevoită să mă scol cu noaptea'n cap, căci altfel mă fură luând pen­tru dânșii cei mai frumoși struguri, cele mai parfumate fructe, cele mai bune legume, cele mai mari dintre oiăle de prin cuibare, cei mai grași pui ori boboci, smântână de pe lapte și cele mai bine afumite dintre costițele de purcel“. „Dacă e așa, — îi zisei, — nu mai poți să te plângi, că ți se urăște“. „Nu, asta nu î­i mă ‘ncredință dânsa.—­Dar ce-mi ră­mâne ? — Ce mai poate să-mi rămân ! ?“. M’am mai întâlnit în urmă cu dînsa în câteva rân­duri, și tot­deauna mi s‘a plâns că nu-i rămâne ca să pună la o parte pentru zilele bătrânețelor și că-și ruinează ochii cârpindu-și ciorapii, albiturile și hainele vechi. Le și cârpia, căci n‘o ierta firea să le poarte pe cele închise în dulapurile din iatacurile de la București. Prea era mare bucuria de a le vedea așezate’n bună rânduială par’c’ar fi zestrea unei mirese. Mai mică nu-i era plăcerea nici când se ducea la casa de depuneri, unde se aflau cele­lalte. Cu toate acestea, de câte ori se ducea la București, ca să-și caute de treburi, ea se plângea, că s-a sperit plătind birja. IOAN SLAVICI ........ ■ ■ Fărâme Oamenii cari gonesc toată viața după foloase mate­riale, spun că preocupările lucrative sunt degradante. E hipocrizie ? Ori experiență ? Bogați ori săraci, toți ajungem la cimitir. Dar vezi că pentru cel bogat, drumul până la cimitir e pavat și plantat. * Tinerii vor să renoveze totul; ei și Soarele pe Cer l-ar schimba, fiindcă e bătrân-Senec« # Voevodul dreptății sui VICTOR EFTIMIU­ A fost odată intr’o țară Sub cer albastru, minunat. In țara Soarelui odată A fost un tânăr Împărat. Era frumos, viteaz și falnic, De toți supușii săi iubit... Dar împăratul din poveste Simțea că nu e fericit. El sta cu ochii duși in zare Mereu pe gânduri, abătut. Cu sufletul cuprins de dorul Unui liman necunoscut. I se făcuse dor de ducă In al­te țări. pe alte mări. Pluteau corăbii încărcate In visul tainicei chemări... în dorul său, creșteau întinse c­etăți cuprinși de­ păgâni ! Și el le desrobea pe toate. In lut uscat, săpa fântâni... Dura biserici strălucite Și ridica­­m de grădini, De cântece umplea văzduhul Și -n besnă semăna lumini. Simțea, că dincolo de ape s­ chiamă dorul neîmplinit... In țara fericirei sale El se simțea nefericiți — De ce ești trist, spuneau părinții Ce gând îți frânge inima?... — Mi-e sufletul aiurea, mamă Și tot mereu mă va chemui.. „Mi-e inima împovărată De-o grijă mare, de-un avânt, Aș vrea să plec în lumea largă Bătut de ploi, gonit de rând­ „Aș vrea să rătăcesc în zdrențe, Să fac un fapt înălțători... In fericirea mea de-acasă înăbușit, eu simt că mort nu plină lumea, mamă, plină De mari și multe nedreptăți, Mă duc să fac dreptate, mamă, E ceasul marei judecății...49 •• ^ Veniră ’babele și vracii, li descântară de urât, Cântau voios copii de casă Dar dânsul sta tot mohorâți... Au încercat apoi părinții Să mi-l însoare, da ’n zadar ! Căci gândul lui era departe de apele fără hotărî... Intr'un amurg, el puse capăt Visărilor fără de rost. Pe-o grea corabie, voinicul S’a fost urcat — și dus a sosit n Ia haină lungă de călugăr Cu spadă grea la coapsa lui Plecă de-acasă împăratul Pe limpezimea valului. Cu zece inși pleca în lume Tot unul și­ unul, neam de Smith Flăcăi cu inimile inalte Cu suflet drept și brațul greu. Plecau să ’nfrângă nedreptatea înstăpânită pe pământ, Plecau să mântuie credința Și tot ce-i mare, bun și sfânt ! In urma lor, pierea pământul pe umbra nopții înghițit. Erau acum in largul mării Sub cer albastru liniștit. Și ’n liniștea nețărmurită Un vaet lung se auzi Și vaetul ținu o noapte Și până ’n roșii zori de zi. —­ Ce fuse vaetul acesta ? Pe mare, cine va fi plâns? Vorbi Voendul, iar cei zece In jurul lui mirați s’au strâns. Și cum sporbem așa, deodată Văzură toți în răsărit O pânză ruptă, aplecată, * Catarte ce s'au năruit, Și, mai departe, ei văzură o barcă mare ce fugea... Mâna'ă iute intr'acolo Și se opriră lângă ea; — la stați se loc! strigă Impăratul Acelor ce fugeau grăbiți, Căci dacă nu, izbim în barcă Și ’n fundul mării vă treziții? Opri corabia fugară... Cei unsprezece inși, mirați, Pe barca ce se răsturnase Văzură oameni agățați. — Sântem pescarii strigară dânșii Scăpați-ne, căci ne-au prădați In barca hoților de mare Sări viteazul împărat. Fusese luptă îndârjită Pescarii numai cinci erau. Tâlharii toți erau vre-o nouă Și mările înspăimântau. Legați de coate stau acuma Cei nouă meșteri­ mari-tâlhari Corabia lor, încărcata Fu dată celor cinci pescari, n — Iți mulțumim, Mărite Doamne Că ne-ai eșit cu spor în drum Spuneau pescarii scoși din valuri Și cari plecau bogați acum. Iar hoții se uitau cum sboară Norocul care-i ispiti Și se gândeau, cum spune Turcul „Haram gheldi, har­am ghitit“ .­­Acel ce ia cu nedreptate In vânt va da, ce-a câștigat!... Se duce banul smuls cu sila, Tâlharu-i veșnic blestemat!...­ In noaptea­ aceia, Voivodul Dormi un somn voios, ușor. O faptă bună el făcuse, i se împlinea întâiul dor, Victor Eftimiu

Next