Adevěrul Literar şi Artistic, ianuarie 1923 (Anul 4, nr. 111-114)

1923-01-07 / nr. 111

„ADEVERUL LITERAR 91 ARTISTIC«« Dumnezeul^ om In deosebire d­e toat­e religiile care au fost și sunt pe lume. In lumea albilor, creștinismul singur sărbătorește, pe lângă zile și date mari din istoria lui, pe lângă idei și credințe, uin om, un nume, pe Isus din Nazaret. Iar săr­bătoritul cel de 1900 de «ani n’a fost nici un Cesar, nici un războinic, nici un plutocrat, nici un filosof obișnuit, n’a fost nimic care să ne amintească de glorie, de artă, de forță, de avere, de rang, ci fiul celui mai umil meseriaș dintr’un ir fim târgușor al unei provincii pierdute în mijlocul pu­stietăților Asiei, o ființă blândă, modestă și obscură care a sfârșit în modul cel mai mizerabil pe crucea infamantă a puternicilor zilei. Și atât el, cât și crucea lui cea de tortură și de moarte, au sfârșit prin a se ridica mai presus de toți și de toate. Să plutească de-asupra oamenilor și a veacurilor, și lor să li se închine până și­­ coborâtorii acelor puternici ai zilei, ucigătorii de altă dată. N’a fost dat nici unui Dumnezeu din ceruri, numească-se el Iehova, Jupiter sap ari cum altfel, să atingă slava lui Isus nici să plece în față­ le mințile tuturor și să înduioșeze inimile cât acest Dumnezeu-om, născut din femee, printre oameni, în ieslele dobitoacelor, trăit, printre semenii lui și răstignit de-ai lui. Și nici una din religiile așa zise ză­mislite din voința creatorilor universului și de stăpânitorii lui fără de margini n’a avut darul să-și întindă puterile și binefacerile asupra unui număr atât de mare de muritori cât această religie d­ulce, blândă, bună și simplă, pe care a întemeiat-o un dulce, un blând, un bun și un simplu. Căci e indiferent dacă îl socotim pe Isus ca pe un Dumnezeu, ca pe fiul Părintelui din ceruri sau numai ca pe o ființă divină inspirată de el, de­oarece și într’un fel, și în altul, se vădește că ceea ce a avut întâetate, ceea ce a convins, atras, subjugat a fost partea cea omenească din divinitate; că până când Dumnezeu nu s’a scoborît la ni­velul și la suferințele omeniri sau până ce nu i-a îngăduit acesteia să se înalțe până la dânsul cu toate durerile și aspi­rațiile ei, credința religioasă nu a putut căpăta pe pământ tăria, adâncimea și universalitatea pe care i le-a dat Cre­știnismul. Ideia religioasă ar fi rămas stearpă și neputincioasă dacă, la un moment dat, la momentul cel mai oportun al des­­voltării ei, nu s’ar fi confundat cu omenirea însăși, dacă ea nu făcea din Dumnezeu un Părinte, un Tată, din oameni fiii lui deci frați între dânșii, dacă Dumnezeu nu năștea, și nu se întrupa și nu pătimea, în totul, ca om între oameni. Aceasta e marea originalitate a lui Iisus din Nazaret, aceasta e sublimitatea concepției lui, pentru care și-a între­buințat toți ani învățăturii lui și, în cele din urmă, a con­sfințit-o cu sângele lui, mai mult decât cu sângele, cu mân­dria lui lăsându-se să fie calomniat, lovit și batjocorit fără a se opune și nici măcar protesta.­­Până la dânsul omenirea n’a cunoscut direct pe Dum­nezeu și nici Dumnezeu pe oameni. E caracteristică, în această privință, bucata următoare din faimoasele plângeri ale lui Iov, în momentele cele mai grele ale chinurilor lui pe gunoiul pe care zăcea: „Mie-i desgust de viață; „Curs liber voi da plângere­ mele; „Voi vorbi în amărăciunea sufletului meu. „Voi spune lui Dumnezeu: nu mă condamna; „Fă-mă să știu pentru ce te cerți cu mine! „Oare-ți place să apeși, „Să disprețuești făptura mîinilor tale, < „Să strălucești în sfaturile celor răi­ de carne? , tu cum vede omul? ! tale ca ale noastre? ,Și anii răi ca zilele omului?“ Și iată-1 dar pe Dumnezeu luând ochi, urechi, carne și zile ca ale omului, făcându-ee om, viețuind printre locuitorii pământului, amestecându-se în toate suferințele lor de tot momentul, ascultându-le păsul, cercetându-le sufletul, dând sfaturi, pilde și nădejdi în juru-i ca un simplu muritor. Și au crezut într’îmsul și s’au mântuit. Cel puțin așa și-au închipuit, și când închipuirea e puternică, ea ține adesea loc de realitate, ba câte odată o întrece. Izvorând din Vechiul Testament, care este codul Egali­tății și obârșia cea adevărată a democrației, Noul Testa­ment a adus cu sine ideia sublimă de fraternitate, căci prin mijlocirea și prin cuvântul lui Isus oamenii s-au vă­zut ridicați de­odată la rangul de ființe divine și nemuri­toare. Rob, împărat, bogat, sărac, inteligent, simplu, sănă­tos bolnav, toate categoriile s-au desființat și cu toții au fost declarați de frați ai aceluiași Părinte din ceruri, de­ o potrivă de iubiți de el și răsplătiți nu după ranguri, averi și putere, ci după faptele lor bune siau rele.­­ Este cea mai adâncă răsturnare de lucruri, cea mai mare revoluție pe care a cunoscu­to omenirea până atunci și chiar el atunci încoace. Intre lumea veche și cea nouă Isus a săpat o prăpastie fără fund, mai întâi, și mai pe urma a încercat să înalțe din fundul ei muntele cel mai înalt și cel mai strălucit. Astfel se explică lungile, neobositele și groaznicele persecuții la care a fost supus creștinismul în primele lui veacuri. El a fost „subversiv“ la culme al or­dinal stabilite. „ . .. • Dovada o avem mai ales în aceea că persecutorii cei conștienți și statornici n’au fost atât bestii și monștri ca Neron, Conod, Caligula, Domițian și alții, ci în speca­­l îm­părații cei glorioși și înțelepți ca Traian și Marc Aureliu cari, cu calm, în mod conștient, cu neturburata conștiință și fără un pic de milă au urmărit pe creștini, împărații aceștia știau ce este imperiul roman, îl iubeau, îl venerau, și de­ aceea ei au și înțeles primejdia combatând-o cu grozavă strășnicie. . , .. . . Dar când o idee este în sensul evoluției și e folositoare în cele din urmă omenirei, nimic n’o poate înfrânge sau măcar abate. Ea devine atunci fatalitatea­ însăși «re se impune cu forța legilor naturale. Acesta a fost cazul crești­nismului și de aceea torturatul și ucisul de pe cruce este adorat pretutindeni în rasa noastră albă, ca un Dumnezeu, an cu an și chiar zi cu zi, de către credincioșii care-i ur­mează biserica. Iar asupra numelui lui și a gloriei lui nu încape dis­alele, contestație, șicană." Credincioși ca și necredincioși, toți cei ce simt într’înșii un suflet, o inimă, un ideali, de-o potrivă îl slăvesc, cu singura deoisebire că uni i se închina Și alții îl admiră, neputâmd însă spune care din cele două clasli e mai sincer și mai puternic. . „ Căci pentru cei ce cred în el numai ca în Omul Dumne­zeu, sau numai ca într’o ființă divină, sau ca inta un geniu fără de pereche el sentimentului și al ideei de înfrățire, rămâne încă aceea că învățăturile lui Isus a­u avut darul c­a înalte demnitatea omenească până la absolut, să dea linei din care suntem plăzmuiți glorioasa aureolă a divini­tății, ștergând printre noi deosebirile meschine și înălțân­­du-ne pe toți până la fraternitate, care nu caută la cele ce despart ci numai la cele ce apropie pe oameni. In această ordine de idei nu este nimic mai caracteristic și mai înduioșător decât convenirea, abia după doi ani de la moartea lui Isus, a unuia din cei mai cruzi și năprasnici persecutori ai primilor creștini, a faimosului Saul din Taos devenit, pe drumul Damascului, ei depitul și apostolul lui "ihrist, sfântul Pavel de mai târziu al biserici Si ce adâncă trebue să fi devenit dintr o dată credința noului uicernic, al fostului d­ușmani de en, daca ^ J* J. jurj sim­plu, un lucrător manual, cele mai frumoase pagini ale Noului Testament, în special acul su­blim Început al scrisoarei I către Corinteni, capitolul 13, pe care nu mă pot împiedeca de a-1 reproduce de fonoavă: „De-aș vorbi în limbile oamenilor și ale îngerilor și iu­bire nu aș avea, m’am făcut ca aramă sunătoare sau ca un chimval răsunător. Și de-aș avea darul de proorocire și de-a ști toate tainele și toată cunoștința, și de-aș avea toată cre­dința, încât să mut și munți, iar iubire nu aș avea, nimic nu furttoȘi de-aș împărți toată avuția mea săracilor și de-aș da trupul meu să-l ardă, iar iubire nu aș avea, nici de-un folos nu-mi este. „Iubirea In­delung rabdă și este binefăcătoare; iubirea nu przmuește; nu se trupește; nu se îngâmf­ea­ză; nu se poartă cu necuviință; nu caută ale sale; nu se întărită; nu găsește răul; nu se bucură de nedrept ci se bucură de adevăr; toate le suferă, toate le crede, toate le speră, toate le rabdă. „Iubirea nici­odată­­ nu va lua sfârșit, chiar de se vor desființa profețiile, chiar de vor înceta limbile, ori chiar de va dispărea cunoștința... Și acum rămân credința, spe­ranța și iubirea, acestea trei; iar cea mai mare dintre acestea este iubirea“. Cele două epitete de glorie ale lui Isus sunt „Mântui­torul“ și „iubitorul de oameni“, care vor forma vecinie au­reola numelui lui. Căci până la dânsul nimeni n’a cugetat și mai cu seamă nimeni n’a îndrăznit să fericea­scă și să cheme la ve­cinică răsplată și la nemurire pe cei săraci cu duhul, pe făcătorii de pace, pe cei drepți, pe cei milostivi și pe cei­­ persecutați, chiar și pe cei păcătoși. Căci văzând fariseii că el stă la masă cu vameșii și cu păcătoșii, au cârtit împotrivă-i, iar el zis­ a ucenicilor lui: „Nu au trebuință de medic cei sănătoși ci cei bolnavi. Mergeți dar de învățați ce înseamnă aceasta. Milă voesc iar nu jertfă, că nu am venit să chem la pocăință pe cei drepți ci pe cei păcătoși“. Și altă dată: „Ce vi se pare? când un om are o sută de oi și s’ar rătăci una dintr’însete au nu, lăsând pe cele nouăzeci și nouă, merge în munți și caută pe cea rătăcită? și de i se va în­tâmpla să o găsească, adevăr zic vouă, că eu, bucură de dânsa mai mult decât de cele nouăzeci și nouă ce nu s’au rătăcit“. Și astfel cât va fi oameni pe pământ, întotdeauna ouh­iul Dumnezeului­ om va trăi în inima Ior, mai vârtos și mai cu dragoste decât dacă Dumnezeu ar fi rămas stingher în splendoarea și puterea lui, căci ceea­ ce simțim și admirăm în Dumnezeire, prin Isus, este partea ei cea omenească. I. TEODORESCU Mărturisiri A suferit — cândva — Mântuitorul și-al crucei chin l-a îndurat ușor. . .. El auria suspinul Mandalenii și o simția — Tul crucii lui picior — cum îi ștergea, cosița-i despletită, fărâmițată carne ’n pătimita! Dar când amarul crâncen îți sfâșie întregul crez, durat atât de greu, când simți cum rup — fâșie cu fâșie­­— din trupu-ți blestemat, de Prometeu, și — auziți sarcastic hohot, cum ’Ljurpue. Datjocărind adânc cele mai scumpe Comori, ce-ai adunat cu prețul trudei și­ amarul năzuințelor deșarte, când , simți cât goi se cască împrejura­ți și, ce-am visat, rămâne ’n veci departe, au câți Hristoși ar fi s’aduni în tine, să poți muri — atunci — fără suspine ? Să poți muri cu zâmbetul pe buze și împăcat — în sufletul zdrobit — că toată îndurarea ta amară și tot ce-ai plâns, și tot ce-ai pătimit e-o jertfă­ a năzuinții, care-o semeni. Ești om . . Și-or cât în tine s’ar răsfrânge atomul rătăcit al unui rău, te înspăimântă goala neființă spre care se îndrumă pasul tău. . . . Ce lași în urmă vezi și știi. — dar, oare, ce e în dăinuirea viitoare ? Tu singur pleci ... și totul e în urmă, chiar suferința — și are — pe pământ — un farme sfânt, înnăscător de bine, din neștiutul gol, te înspăimântă singurătăți, pe care viața nu-i în stare să le deie nimănui. O clipă să întârzii! . . Poate vine din neștiut și răsplătirea ta, — pe-un ceas de mângâieri, întreg amarul vieții tale triste-l poți uita! . . Tremurătoare mâna se întinde și-ai vrea pământul ntreg să-l poți cuprinde. Să-i mai mângâi odată suferința, să sângeri sub cununa cea de spini. . . ... Un strop de sânge-i „viața” e nădejdea că din îndemnul ce te face să suspini — va isvorî un nimb de mângâieri, răsplătitor durerilor de ieri. ..................................................... Aș vrea să ’ndur . . . chiar singur dar să pot să-mi bucur cât mai îndelung simțirea din soarele, din floarea, .... din durerea pe care n’o s’o aflu nicăierea dincolo de mormânt! . . . O, viață sfântă, tremurător tot sufletu-mi te cântă ! Mă sfâșie, de vrei și mă adapă cu tot potopul tău de-amărăciuni; străpunge-mi inima cu mii de cuie, din spinii tăi îmi fă mii de cununi, dar — pentru atâta jertfă ’ndurătoare — îngăduie-mi lumina unui soare! Evo. Boureanul Relativitatea universala Știința, și morala de L. FLORI hi „Lupul va trăi la un loc cu mielul „Și leopardul se va odihni împreună cu eolul. „Vițelul se va întovărăși cu puiul leului „Și cu vitele îngrășate, „Iar un copil mic le va mâna; „Și vaca și ursul vor merge la pășune, „Puii lor vor dormi împreună, „Și leul va mânca fân ca boul. „Pruncul se va juca la gaura viperei, „Nu se va face nicăieri vreo stricăciune, „Căci plin va fi Pământul de ȘTIINȚA ..Precum apa umple fundul mării". ISAIA (Cap. XI, 6—10), VII. Patru biblii mi-au servit pentru a putea tălmăci viziu­nea măreață a proorocului Isaia de acum 3000 de ani, contemporanul lui Homer). Traducerea noastră palidă e departe de frumusețea neimitabilă a originalului. M’am călăuzit de versiunea română (ediția Societății biblice din Londra), de versiunea germană a lui Martin Luther, de o traducere franceză din 1800 și de originalul ebraic. Și acum mulțumindu-ne cu traducerea aproximativă, pusă drept „motto“, să facem un mic comentar, ca un Bași modern, care ar trăi in veacul nostru. *) Isaia reprezintă zenitul optimismului și utopiei ome­nești, care nădăjduiește că odată și odată lumea aceasta nenorocită a lui Dumnezeu va deveni o lume ideală, o lume fericită a binelui suprem. Isaia a trăit pe vremea lui Sargon, regele Perșilor, care la anul 721 în. de Hr. a des­ființat statul lui Israel, pe atunci în plin putregai. Roboam, urmașul înțeleptului Solomon, nu voi să ușureze jugul poporului, nu asculta de bătrânii înțelepți și se purtă ca un tiran. Poporul făcu revoluție, ba izbucniră și cumplite războaie civile. Urmă apoi la domnie un rege Ieroboam, care a avut 18 femei și 60 concubine, care i-au născut 28 de fii și 60 de fete. Poporul o ducea din rău nu mai rău. Și când domnia crudul Ahab, trăia marele profet Ilie, care prevăzu prăbușirea tronului regesc, Benhadab, regele Siriei, întreprinse o groaznică expedi­te în fruntea a 32 de regi și a unei armate imense de bar­bari. Din fericire lupta se dădu în munți, unde cavaleria siriană nu putu să manevreze. Profeții strânseră un­ nu­măr de 250 tineri voinici și 6000 soldați din popor cari mă­celăriră hoardele siriene; la retragerea în câmpie mica oștire ucise 100.000 de pedeștri într’o singură zi. Și când Benhadab împresură Samaria fu o foamete atât de gro­zavă "încât femeile ferbiau copiii și-i mâncau, cum de alt­fel s’a întâmplat în 1921 în ținuturile dintre Saratov și Sa­mara. Cei 70 de fii ai lui Ahab nu se puteau înțelege, con­­,­urația lui Jesui stârpi toată casa lui Ahab, avu loc apoi uzurparea Ataliei (subiect luat de Racine pentru una din cele mai puternice tragedii ale sale). Tiranii sunt tirani și plebea­u plebe. Profeții, acești u­­riași ai lumii, au strigat în pustiu, dar strigătul lor a în­fruntat mileniile. Nici regii, nici poporul nu-l puteau în­țelege pe Isaia și 100 ani după moartea lui, Nabucodonsor dărâmă Ierusalimul și duse 1 milion de oameni în robie. Și după atâtea veacuri viziunea lui Isaia rămâne tot o simplă amăgire. Trec generații după generații, omul urmărește perfec­țiunea, dar instinctele nu pot să spjțrge decât doar în exem­­cum au fost Caracterele întrupate în Isaia, profeta­ iinîânz, Isus, Biogene, Spinoza și alții. PROFITUL SUFLETESC Pentru a putea privi din înălțimea senină a Științei morala omenească și curioasa relativitate a variației ei în spațiu și timp, e bine să ne fixăm mi­tea asupra scopu­lui suprem al științei. Să nu creadă curma cititorul cu sco­pul științei e pur și simplu tendința spre fericirea practică a omenirii. _ „înțelegem bine, spun profanii materialiști, aplica­țiile minunate ale științei, precum mașina io aburi, tele­graful, lampa electrică, vaccinul, etc., dar nu pricepem la ce folosesc descoperirile astronomice, studiu peștilor din fundul mării, ascensiunea muntelui Himaiia, analiza spectrală a stelelor, etc. a­ __ „La ce folosesc teoriile lui Einstein ? , m’au în­trebat unii „prieteni“ negustori! ! Intr’un veac când toată lumea caută numai pofit ma­terial e foarte mic numărul acelora cari să caute proofituri ideale. . ... . Dacă Scott ar fi căutat profituri materiale, pare foarte bine să-și deschidă la Londra un magazin de gulere;f­ace de cravată în loc să umble după profituri științific în țara pinguinilor și să moară de foame la Polul Sud. Purp ficat de ger (­■ 60 grade) împreună cu tovarășii săi, pe când își scria în carnet ultimele note științifice. 1 . Sau săracu Galileo putea foarte bine să se înscrie s­pr’un club politic de pe vremea lui și să nu mai afirme : „Pământul se învârtește“, contrar dogmelor sfinte și sfin­telor interese bisericești, ceia ce l’ar fi scutit de a fi băgat în temniță la vârsta de 75 ani și să rămână orb pe urma încarcerării într’o celulă unde nu pătrundea rază de soare Firește nu scoți nici­ un profit când citești „Clopotul lui Schiller, „Demonul“ lui Lermontov sau „Luceafărul lui Eminescu. Și nici valva nu se mărește când știi că există în spațiu aproape 1 milion de universuri (după ul­timele cercetări astronomice) sau că s­a descoperit ier și heliu în spectrul unor stele. Există totuși și oameni cari socot că rostul vieții e o viață omenească și viața omenească e superioară vieții unei vite, al cărei orizont se reduce la țarcul de fan și nu cunoaște profituri mai înalte ca ale tubului digestiv. Pentru cei puțini sunt clar rândurile noastre. Și cuit afara de câțiva profesori universitari, cari urmăresc cu multă dragoste seria acestor cronici, e marele public­ de muncitori și intelectuali autodidacți cari se interesează de aceste chestiuni pur științifice, pentru singurul profit­­ a sufletului, voi încerca să expun ansamblul materialului de idei în­tr’un mod așa fel pentru a fi în adevăr pe înțeleșii Vom începe în primul rând cu câteva reflecții ale lu Poincaré. (A nu se confunda genialul matematician Henri Poincaré, mort în 1912, cu ministrul actual Poincaré; nu ocupăm numai de savanți, nu de politiciani). ȘTIINȚA PENTRU ȘTIINȚA Există o vorbă „Artă pentru artă“. Cutare autor a scris o piesă proastă care a fos­tluerată . „E artă pentru artă“ spun amicii lui; proștii n’c Cutare alienat scrie versuri futuriste, dadaiste, etc. Nu le pricepi nici mort. . — „E artă pentru artă“, spun autorii lor. Nu e nevoit *­ RAȘI (Rabi Șaloma Izhak din Troyes), comentatorii Bibliei, a trăit «om pe la anul 1000 după Hristos, să pricepeți, sunteți proști. Oamenii din anul 2000 ne vor înțelege.“ Vom vorbi noi despre aceste chestiuni în capitolul „Relativitatea artistică“. Deocamdată să ne ținem numai de partea serioasă a tezei „Artă pentru artă“. O fabulă e scrisă pentru a ne amuza și a trage o mo­rală. Fabulă fără „morală“ nici că ar putea exista. La fel unele poezii, romane, piese de teatru, etc. sunt făcute pentru a trage o morală oarecare. Există însă „arta pentru artă“. Definiții nu sunt nece­s­­sare, știe bine oricine ce înseamnă aceste vorbe. La fel există și „Știință pentru știință“. Cea mai fru­­moasă definiție o dă Poincaré într’un capitol întitulat ( „La science pour la science“ din volumul său „La Valeur de la science" *). Reproduc definiția marelui maestru al științelor : „Nu putem cunoaște toate faptele și trebuie să alegem acele care sunt demne a fi cunoscute Dacă ne-am lua după Tolstoi, savanții ar face această alegere la întâm­plare, în loc de a o face, după cum s’ar cuveni, pentru a­­plicațiuni practice. Savanții, din contra, cred că unele fapte sunt mai interesante ca altele, pentru că ne fac să preve­dem un mare număr de alte fapte. Dacă s’ar teme ca a­­ceastă ierarhie de fapte, postulate implicit, nu e decât o amăgire zadarnică, n'ar mai fi știință pentru știință și prin urmare n'ar exista nici știință. Cât despre mine, cred că au dreptate și am arătat că valoarea faptelor astrono­mice nu constă în aplicațiile lor cât în învățămintele lor. Civilizațiile se evaluează prin știință și artă. Că mulți se miră de formula știință pentru știință nu e supărare , și totuși aceasta e ca și viața pentru viață, chiar dacă viața nu e decât mizerie, sau fericirea pentru fericire, dacă nu credem că toate plăcerile sunt de aceiași calitate, dacă nu voim să admitem că rostul civilizației ar fi doar furni­zarea alcoolului amatorilor de băutură. Orice acțiune trebuie să aibă un rost. Trebuie să su­ferim, trebuie să muncim, trebuie să plătim locul nostru la spectacol, dar pentru a vedea, sau cel puțin pentru cai alții să vadă odată și odată. Tot ce nu este cugetare e haos curat, nu putem cu­geta că gândirea și toate cuvintele de care ne folosim în vorbire exprimă numai cugetări; a spune clar că e și alt­ceva decât gândirea, e­a face o afirmare lipsită de înțeleși Și totuși — stranie contrazicere pentru cei cari cred, în timp (Poincaré, ca și Einstein mai târziu, credea în spa­­țiutimp, timpul fiind considerat ca a 4-a dimensiune a spațiului), istoria geologică ne arată că viața nu e decât un mic episod între două vecini și­ ale morții, și că, chiar­ în acest episod, gândirea conștientă n’a durat și nu va dura decât o clipă. Gândirea nu e decât un­ fulger în m­ijj­locul unei nopți lungi. Dar acest fulger e totul." O pagina mai senină de gândire omenească nici că ne poate și cei dornici de imagini poetice pot găsi în paginele lui Poincaré mai multă poezie reală cât în zeci de kilo­grame de versuri publicate în cărți și jurnale de poeți mediocri. SAVANTUL ȘI ȘTIINȚA Cei vechi înțelegeau prin „savant“ sau „filozof“ un ora cel puțin pe jumătate nebun, cu o barbă cât toate zilele da mare, slab și prăpădit să-i numeri coastele, neglijent mur­­ib­­inej"TMdtrn+ d­oar cu însușiri negative. Se pot m­alsfigi astazi tipuri clasice de astfel de savanți, cari nu renunță la nici­ unul din caracterele după care se putea recunoaște odată astrologul sau alchimistul medieval. Bineînțeles savantul de azi e un om mai mult sau mai puțin modern; știința nu-l împiedică să se ocupe cu dan­sul, politica, sporturile și chiar cu literatura. Charles Ri»­chel scrie piese de teatru. Flammart­m a scris versuri până la 40 de ani, Einstein cântă la piano și savanții americani joacă foot-ball . Pentru că ne ocupăm de știință și morală, firește va trebui să ne ocupăm de savanți și morală. Poincaré în volumul întitulat „Science et Méthode1” analizează teoria lui Tolstoi asupra științei pentru știință, Tolstoi nu a prea fost un mare prieten al științei, de­oarece îi plăcea mai mult misticismul religios. Henri Poin­caré, deși cel mai mare matematician al veacului nostru era un mare admirator al lui Tolstoi. Poți găsi literali cari să fie cu­ desăvârșire profani în ale științei, dar nu vei găsi om de știință cu adevărat (nu vorbim de unilaterali),­­ori să nu cunoască literatura universală. „Tolstoi, ne spune Poincaré, explică întru­câtva de ce „Știința pentru știință“ e în ochii săi o concepție absurdă. Nu putem cunoaște toate faptele, pentru că numărul lor e practic infinit. Trebuie să alegem. Putem oare regula a­­ceastă alegere după simplul capriciu al curiozității noa­stre; nu e oare mai bine să ne lăsăm călăuziți de utilitate, de trebuințele noastre practice și în­deosebi morale; n’a­­vem­ ceva mai bun de făcut decât să numărăm număru­l coccinelelor, care există pe planeta noastră ? Este evident că vorba „utilitate“ n’are pentru Tol1,fel sensul înțeles de oamenii de afaceri și (îndărătul lor) de l­a mai mare parte a contemporanilor noștri. Pentru Tol­­i utilul e tot ce poate face pe om mai bun și de aceia Ii pe ea aplicațiile industriei, minunile electricității etc. ca I “ ’"Tei ale progresului moral. *­ *■ • asua?1 continua în cronica viitoare să urmărim discuția i­do­­ea ființei și moralei. Din analiza ideilor și documen­­­tea i­u bogat material de fapte și observațiuni vom n­um­i­te concluziuni pentru teza finală a supremei r’a­? 2, TV în­ florin 1 1922 — București cronicelespre tragem atențiunea cititorilor, cari n’au urmărit 3 steii. Sunt a?nte căi nu ne ocupăm aci de teoriile lui Ei­­ 1 cât e de ajuns Profani majoritatea intelectualilor noștri în­­e că e vorba ne?9<,s undeva cuvântul „relativ“ pentru a crede e Literar“ anul tftt de... Einstein Am publicat in „Adevărul 1 și voi publica mâ­nj*te articole asupra teoriilor lui Einstein e revistă Dacamde ziu­ale articole einsteiniene tot in această 1 cruri simple de su­f. ?fie cititorul că ne ocupăm aci cu la­­suprema rațiune și?"«, sociologie, morală, etc., analizate prin r­e­lativ Nu de Einsteinert îi firește vom arăta că totul e­ra­­­­orba dar aci. *) H. POINCARE „ , VIII : La science pour1*® Valeur de la science" (cap. *) H. POINCARE: „Science, pag. 274). faits). e ©t méthode (Cap. I, Le choix des I

Next