Adevěrul Literar şi Artistic, februarie 1923 (Anul 4, nr. 115-118)

1923-02-04 / nr. 115

8 L­ei Exemplarul in țară 6 Lei Ex­ în străinătate SSSIA— III ANUL, IV No. 115 Adeverit lib­erar FONdATORI•< AL. V. BreLdIMAN 188B—1887 CONST. MILLE 1897—1920 Duminică 4 Februarie 1923 JKE'd­Si JC FONDAT Tn 1893 Figuri și timpuri d­epărite) P . P. CAMP de I. Patrovici, profesor universitar Personal l’am cunoscut puțin pe Petre Carp. Două-trei încrucișări la Titu Maiorescu acasă pe vremea când eram student și când sosirea lui Carp însemna sfârșitul intempes­tiv al vizitei mele; trecerea, subită de la starea sufletească a copilului răsfățat la acea a copilului jenat care nu știe cum să dispară mai repede și mai pe nesimțite... Vre-o zece ani după asta am fost împreună cu alți prie­teni din Iași oaspetele său la țară, la Țibănești, unde m’am dus cu bucurie și de unde m’am întors fără nici o nostal­gie. Căci Petre Carp nu era omul care să te pui comod, pare să s’aplece măcar cu o aparență de interes asupra su­fletului tău. Distanța o simțeai de­sigur și cu Maiorescu, dar marginea până la care puteai să ’naintezi nu avea acel caracter implacabil care te încremenea lângă Carp. Olim­pian era și Maiorescu,­­ dar ca zeii olimpului autentic, care se făceau uneori și mai mici și cărora dacă li se ridi­cau temple, probează că-i puteai clinti ca o rugăciune. Pe Carp nu-l abătea nimica de la linia lui nemlădioasă, unde păzea pentru oricine biciul ironiei. Era autoritar și voia să fie, — avea suflet de stăpân. La el acasă apărea ce e dreptul și latura moldoveanului pri­mitor, Iasă strict la limită. Se Îngrijea să fii bine găzduit, dar și aicea dacă pierdea ceva din vedere, nu se m­ai­ repara nimic. Un foarte mărunt incident caracteristic. Când­ mtem urcat în camera care-mi era destinată, condus de unul din fiii lui, acesta, foarte amabil, mi-a arătat între altele unde aveam să mă spăl. De­odată însă rămase pe gânduri obser­vând că lipsea săpunul la lavoar. „Ce e de făcuți“ Îngână dânsul încurcat... „Cheia dela săpun o ține tata și...“ și am înțeles că-i părea exclus să i-o ceară. Carp se scula foarte dimineață și poate de asta se culca foarte devreme. Insă întreaga societate de la Țibănești — în care nu avea mai nimeni vârsta bătrânului castelan — era obligată să treacă la odihnă odată cu el Nu se îngăduia ni­­mănuia să Întârzie de miezul nopții, iar la Țibănești mie­zul nopții era — după cum spunea că o umbră de zâmbet Carp — la nouă și jumătate. Niciodată mu mi-am adus atât aminte de vremea de la internat... La masă — o masă de altminteri foarte îmbelșugată și cu un simpatic colorit de moșie — se auzea țăcănitul furcu­­liților, în tăcerea pe care o creia puținul chef de vorbă al lui Carp și sin­ciunea celorlalți care își cheltuiau nervozita­tea cizelând între feluri gogoloașe de miez de pâne. Ia sfâr­șit când a trebuit să vorbim politică, fiindcă pentru asta venisem — era în vremea războiului balcanic și câți­va ti­neri din Iași rämasera rām singurii soldați ai marelui bă­trân părăsit. — am făcut dem­ersiun ca pentru o Avdieri». La întrebările noastre îngăimate ne-a comunicat câte­va dis­poziții scurte, fără nici un fel de îmboldire. Avea aerul să zică­ treaba voastră, eu nu vă cer nimica fi mu vă îndemn la nimic! Ne-am întors cam contrariați, deși am regăsit de-a doua zi entusiasmul neștirbit! Căci entusiasmul acesta — cel puțin la mine unul — mu răsărise după o zi de ploae, pentru a se usca după una de secetă. El avea rădăcini cu atât mai trainice cu cât nu le puteai urmări bine Începutul, rădăcini hrănite din cele ce spuneau de-a lungul țării lăutarii istoriei nescrise, despre capacitatea și cultura lui Carp, despre caracterul său dârz și cerb­icos, despre replicile sale tăioase și spirituale dintre care unele — realmente — vor fi fost ale lui, dar al­tele poate nici n’au fost. Legenda pusese de multă vreme mâna pe această re­marcabilă figură, având ce e dreptul în unele privințe, foarte puțin de adaos la ceea ce era în adevăr... De mic copil auzisem cântece de slavă în care revenea numele lui Carp și mi se spusese de către acei a căror vor­bă n’o controlam încă cu alte credințe, că tot ce este mai strălucit în țară se grupase în jurul lui Carp. Când am vă­zut apoi că însuș Maiorescu — pentru noi sublimul Maio­rescu — seconda politica lui Carp, primind chiar să se așe­ze lângă dânsul pe­ un scăunel mai mic, se poate înțelege pentru ce imaginația mea și a altora se dilata fără greutate nu numai pentru a adăposti legenda, chiar chiar pentru a-i ajuta să mai crească... Fapt e că de la vârsta de băetan, numele de Carp mă obseda ca o vrajă. Il căutam prin ziare, îl aduceam intențio­nat în conversații din care puteam să aflu amănunte ine­dite. Impărtășam împreună cu atâția alții din generația mea revolta de a vedea că țara nu-1 folosește în­destul și începu­sem să judec valorile politice după cum erau lângă Gaip sau împotriva lui. Când auzeam că a ținut un discurs la Cameră mă năpusteam pe gazete. N­ uram pe Gheorghe Panu care în timpul guvernului Conttacuzino de la 1900 le răspunsese odată cu vervă și cu spirit; îl detestam pe Take Ionescu care era sufletul nuanței conservatoare protivnice lui Carp și care l’a și răsturnat de la putere prin votul din Februarie 1901. Nu știu cum s’a făcut dar mi s’au pus mereu obstacole in cale când era să-l aud la tribună. Cu toată dorința mea arzătoare stem auzit vorbind foarte târziu. Până atunci m’am măr­ginit să-i citesc discursurile cu o regularitate de ri­tual. Și a plecat­­ pe coloanele ziarelor sorbeam și memoram ca să pot reproduce și altora, formulele scânteetoare, defini­țiile ingenioase, ripostele lapidare care alcătuiau substanța întotdeauna concentrată a cuvântărilor lui. Nici o frază ob­scură, nici o vorbă de prisos, întrupa claritatea și căuta con­­cisiunea, îmi amintesc în legătură cu asta de o scenă în vagonul-restaurant al expresului­ Berlin. Mă întorceam din familie la București. Carp venea și dânsul de la Vaslui și cum nici­odată nu renunța la ciaiul de la 5 ore a apărut în vagonul-restaurant așezându-se la o masă vecină de-aceia u­nde mă aflam. Cum l-am văzut nu mi-am mai luat ochii de la el și mă sileam să nu scap nici o vorbă din cele ce spunea D-rului Anghelescu — tovarășul său de masă — pe a­tun­cea, simplu aspirant de minister. Acesta îi lăuda discur­surile pe care le rostea cu autoritate în parlamentul liberal. „Ceea ce admir la D-voastră este claritatea“ îi spuse D-rul Anghelescu. — „Pardon, încă ceva, c omcisiunea“, îi răspunse Carp Dintre toate discursurile cetite acei care pe vremuri îmi u­mpluiesc sufletul cu lumina unei șerpuiri de fulger, a fost superba improvizație din ziua căderii sale — despre care am vorbit mai Înainte — când un complot al unui parla­ment pe care nu-l avea în mână, dar în care se încrezuse cavalerește, i-a dat un vot de blam. Nu puteam să-mi iert că neglijasem să mă duc la cameră și umblam după toți aceia care fuseseră de față. Cele ce am să povestesc acuma dovedesc la evidență cât prestigiu și ce fascinară exercita pe-atunci în tinerime figura lui Petre Carp. Mă loi^b­eac­âtt unul cla­ íifietea. m. Q, Pwm. nmJSk. mea acela student și dânsul, astăzi un șurub însemnat în mașinăria băncii Blanck. Cum mă vede îmi spune: — N’ai fost la cameră! — Nu. — Ce păcat!.. Ce păcat!.. Eu am fost. N’ai auzit nimica dacă nu l’ai auzit pe Carp. Un prodigiu, o minune! — Dar Take Ionescu. — Slab, lamentabil. Și începu să-mi zugrăvească cu detalii precise peripe­țiile memorabilii ședințe în care învinsul de la urnă fusese învingătorul duelului oratoric, sdrobind moralicește pe ad­versar. Mă despart de Pamco și dau de alt prieten, de D. Cara­­costea, actual profesor, — «artist până în măduva oaselor în aceea perioadă. Și încep a-i desfășura la rându-mi inci­dentele ședinței și impresia fantastică pe care­ o produsese Carp, repetân­du-i povestirea pe care mi-o făcuse Paniico, însă prezentându-i-o — ca o mândrie și poate pentru a-l mișca mai tare — ca și cum aș fi fost și eu acolo. — Ce fericit ești, îmi spuse pătimaș Caracostea, și ce rău îmi pare că eu n’am fostt­.. M’a pus ca să-i mai istorisesc odată și îmi cerea și alte amănunte pe care am fost nevoit să le inventez, întâia dată când l-am revăzut pe Pamco i-am spus in ce mod m’am slujit de mărturiile sale oculare, făcându-l să creadă pe Garacostea că fusesem și eu prezent. Văd­i pe Panico, că nu-și poate ține râsul. — Ce este? — Apoi drept să-ți spun... nici­ eu n’am fost d­e față... și mie mi-a povestit un altul... Acum Dumnezeu știe dacă și acest ,altul“ fusese la șe­dință cu adevărat! Dar toți concepeam ca o glorie să fi văzut cu ochii a ceea ce socoteam că fusese un triumf al idolului nostru! Talentul parlamentar al lui Petre Carp nu numai că a rămas întreg până la urmă, dar către sfârșit, la adânci bă­trânețe, a produs poate cele mai frumoase jerbe literare. Amintească­ și oricine rare două discursuri, ale „fierului roșu“ precum și discursul din vremea neutralității când fără a convinge parlamentul de justețea directivei sale a ui­mit însă pe toată lumea prin unele formulări aforistice su­perbe. Puțini oratori pot rivaliza cu Petre Carp în posibili­tatea de­ a li se extrage din discursuri atâtea cugetări înalte, în forme pe care literatura, să le revendice măgulită. Nu a­­celaș lucru l’ași putea s pune despre Titu Maiorescu ale că­rui discursuri sunt mult mai diluate, ale cărui elegante fraze sunt mult mai comune și unde ceiace impresionează e ordonanța întregului, nu valoarea intrinsecă a părților. In tot cazul o antologie se poate hrăni mult mai bine cu ex­tracte din Carp, decât cu citate din discursurile lui Maiore­scu. Aș face între exprimarea acestor doi oameni aceiași pa­ra ÎAfcjl Ele^jrLui Eiim­pida, — tragieii elenteroțJjilu. La primul grandoare simplă, formulare tăiată în granit; la celalalt dialogul se destinde, dialecticul năpădește, arta e mai relaxată. Și­ totuș Garro n’a avut niciodată reputația de orator de care se bucura Maiorescu și eu însumi când am parvenit în fine să-l ascult n’opi resimțit nici pe departe farmecul cu care mă obișnuise acesta din urmă. Și lucrul nu e greu de explicat: Carp nu poseda arta­­ rostirii. Lăsând la o parte gla­sul despre care Vasile Pogor spusese că-i amintește o spar­gere de geamuri, dar vorba nu îi curgea destul de repede și mai avea o pronunție dialectală care deservește unui ora­tor. Maiorescu însă­­ „juca“, discursurile, întovărășind va­stele perioade de muzica unei voci melodioase și de­ o mi­mică minunat de expresivă, în sfârșit își debita cuvântarea cu un ansamblu de acompaniamente artistice care îți îmbro­bodeau simțirea duh­âniidu-te adesea până la hotarul dintre uman și divin... . Cuvântările lui Gaip câștigă imens la cetire pe când ale lui Maiorescu pierd neînchipuit... ■ Și i pentru că am­ început paralela s’o continui mai­­ de­parte. Dacă Maiorescu era, profesorul de logică, Petre Carp era logicianul la exces. Pentru dânsul logica nu era numai instrumentul de organizare al realității, față de care insă ră­mâne întotdeauna un ideal,­­­ ci realitatea se confunda cu logica. De aci tendința de a simplifica enorm realitatea, de­ a neglija nenumăratele ei nuanțe care se sustrag formulelor raționale, de-a micșora bogăția ei concretă în schema rigidă a unui sistem. De aci atâtea profeții foarte logice, dar care au rămas neîmplinite, de aci o veșnică inadaptare la îm­prejurări. Această mentalitate, de-o netăgăduiită măreție nu era fără legătură nici cu intransigența caracterului lui Carp, nici cu vestita lui însușire de­ a fi om dintr’o bucată. Oscila­țiile atitudinei sunt de multe ori determinate de luarea în considerație a împrejurărilor schimbătoare care te silesc la mai multă elasticitate. O tipică simplificare a realității unită cu o schematizare excesivă avem printre altele în modul în care Carp vedea războiul european și de aicea rolul care după dânsul urma să-l aibă România. Toate trebuiau să se înlănț­re și să se desfășoare după câteva raporturi unilate­rale pe care le pusese de mult în formulă și î n conformitate cu care țara noastră încheiase odată tratat cu puterile cen­trale. Ii scăpase cu totul enorma complicare a evenimentelor, înmulțirea neprevăzută a factorilor și chiar unele resorturi din acelea care își au cuvântul la hotărîrea unui popor. Așa se explică tenacitatea cu care a susținut­ participarea Româ­niei alături de Germania și indignarea că nu aplicăm trata­tul de alianță, recoltând foloasele sale. Căci după cum spu­nea dânsul unor prieteni era o nebunie „să ari și să sameni, iar pe urmă să renunți a strânge roadele“. Aceiași manie a formulelor ’Stringente dar anemniante a­u avut-o — pentru a trece de la una la alta—și’n scurte sa acti­ J! siste Warm «ri«# Se tânguesc Tălăngi pe căi, Și neguri cresc Din negre văi, Plutind pe munți La făgădău, La Vadul-Rău, Sus, Ia răscruci, Vin trei haiduci Pe cai mărunți» Trăesc încet» Un scurt popas — Și spre brădet Pornesc la pas Cei trei călări» Sus, peste plaiu Tăcutul craiu Al nopții reci, Umbrind poteci, Se’nalțâ ’n zări. Și neguri cresc, S’anină ’n crăngi, Se tânguesc Și plâng tălăngi Pe căi pustii» Se ductilități Cei trei cărtați, Săltând în șa, Plutind așa, Ca trei stafii… Desen de POPA Dar când ajung La cotituri, Un chiot lung Din mii de guri Dărâmă stâncL Haiducii mei Doinesc toți trei. Și clocotesc Și hohotesc Păduri adânci.» Sf. O fostf­­­tează pe care a făcut-o dramei „Răsvan și Vidra“ a lui Haș­­­deu. Pornind de la o definiție abstractă — care era justă dar­­ incomplectă — a osândit cu cruzime această lucrare, ce are desigur defecte esențiale, dar este plină de un suflu puter­­­nic și de un admirabil colorit. Mai­or­escu ținea mai mult socoibeiailä de contingențile rea­lității. Uneori acestea fe făceau de-o prudență care-i parali­zau inițiativa. Carp, ca om politic, era cu mult mai curajos. Maiorescu înțelegea, să aștepte evenimentele, Carp să le creieze. Legați politicește o viață până l. punctul de­ a constitui un nou exemplu de prietenie legendară, s-au separat cu zgo­­mot în timpul războiului balcanic — osebit de unele motive de politică internă — de­oarece Carp preconiza o interven­ție hotărîtă în timp ce Maiorescu spera de la noroc. Tot așa față de războiul cel mare liniile lor au fost deosebite, Carp susținând neobosit o acțiune pentru recucerirea Basarabiei, realizân­du-se, cu aceasta, partea răsăriteană a idealului nostru, Maiorescu mergând cu circumspecția până la a re­fuza să se pronunțe, taxând orice fel de intervențiune drept o politică de aventură. Ia sfârșit, să mai relev că amândoi și-au închinat viața publică politicei conservatoare, având aceiași aversiune pentru fraza deșartă și declamația sumară a liberalismului decăzut. Dar dacă te scorbori mai adânc în sufletul lor ai să vezi că la Maiorescu conservatismul aveai la temelie înrftș prudența și teama de risc, înfigându-se în ideia că progresul se face încet și că nu trebue pripite. La Carp conservatismul era grefat pe desprețul de vulg și de turmă și să’nchega în aforisme neînduplecate ca’n tabla superbului Zarathustra... N’am să închei c’o noutate spunând că Petre Carp­in* , și-a înrâurit prea mult epoca. A interesat-o dar nu a câr­­­­m­uit-o; a împodobit-o, dar mi & modelato. Forță moralis­t imensă, cu mult de-asupra societății în care a trăit, a năzuit s’o regenereze fără a se face și dânsul om. La o întrunire pu­blică din Iași, Barbu Delavrancea l-a definit pe Carp „cea­ mai eloquentă prefață a timpurilor viitoare“, făcându-și pro­babil prea mari iluzii de­ aceste vrmuri. O fire transcendențis­la a lui Petre Carp mai în­totdeauna strălucește fără a însu­fleți, afară doar de câteva capete răslețe care să’nfierbântă de o rază. Desprețuind o popularitate pe care nici n’a avut-o decât ca un exemplar de o fosforescență curioasă, lipsit de orice spirit practic, Carp a guvernat rar și a plecat repede de la cârmă împedecânidu-se uneori de cioturi ce altuia i-ar fi fost lesne să le codească. Iar ursita i-a dat atâtea zile ca la sfârșit să cunoască o supremă amărăciune, nu numai ca țara târâș să nu-i asculte sfaturile, dar ca evenimentele să-i arate că dacă l’ar fi ascultat, n’ar fi făcut bine. A fost desigur ceva tragic și’n viața și’n sfârșitul acestui om. De asta — acum că nu mai este — liniile lui severe, parcă se îndulcesc în trăsături de durere, — ale omului veșnic răpus. Icoana lui postumă începe chiar a înduioșa. Și aci soarta lui Petre Carp «pare^paradoxală: pe alții, mai dotași la suflet, posteritatea li perpetuiază în bronz, iordan* lui a­ic?» omul de bronz pe care generațiile viitoare au să-l pernevieze sub­ forma unei imagini duioase... I­PETRGVÎGS Poezii de Victor Eftimiu Pastel cu corbi Calmă, bună, seara lunecă domol Pe culmi de ulmi, în parc, subt cerul de cenușe In fire de zăpadă licurici in stol Aleargă ’n alb de­ argint cu focuri jucăușe. Alai de doliu s'a lăsat pe legănarea culmilor. Vin stoluri negre ’n noaptea visătoare ca un jind Și fluturând în falnic fâlfâit în vârful ulmilor Se turbă corbii și se rup în rânduri, croncănind. Vântului O, tu ce ’ndemni pădurile să cânte In ritmul epopeelor bătrâne, —­­Tu vara treci șăgalnic, fără frâne Și cântecul îl faci să ți s'avânte. Când norii vin și codrul gol rămâne In glasul tău pornesc să se frământe Preludii vagi ce mor încet, înfrânte Dar le domini. Abia de pot să ’ngâne. Acum e frig. Dă-ți drumul. Te coboară! Hai, vino printre brazi ce ’ncep să sune! M'ai ascultat. Pădurea se ’nfioară Acorduri lungi, sălbatice, nebune Se rup din crengi ca dintr'o liră, sboarâ, Iar tu îmi pari Homer cântând pe strune!.. Noaptea pe Sena Ce sumbră și largă tristeță se ’ntinde Când picură ploaia pe ape 'n surdină Când picură ploaia pe apele negre pătate, departe, cu stropi de lumină... S’așterne atuncea imensă tristeță Din nopțile toamnei răsfrânte în mare, Tristeță ce doarme în inimi cernite In vieți risipite pe-a crimei călare. Letargic adoarme orașul în ploaie Și turlele ’n noapte răsună sonore. Pierzându-și ecoul pe ape, departe, Oftează ’n turnuri târziile ore... S’ascund vagabonzii sub vechile pod­uri Și bolta se umple de sgomote stranii; Ii mârâie câinii ascunși în unghere Și-aleargă, speriați de lumină, guzganii... Victor Eftimiu

Next