Adevěrul Literar şi Artistic, martie 1923 (Anul 4, nr. 119-122)

1923-03-04 / nr. 119

FIGURI ȘI TIMPURI DISPĂRUTE Dimitrie Greceanu de I. Potrovlcl, profesor universitar Dimitrie Greceanu a fost o figură a lașului. Nu zic­a lașului cultural, dar a așului supțire, a lașului de rasă, amenințat de mult ca să dispară — ca atâtea alte centre înecate — sub valurile tulburi ale parvenitismului, îmi apropii genele și-l văd coborând pe ulițile ora­șului, sprinten și svelt, asvârlind cel d­ intâiu paltonul la aproprierea primăverii, împingând până departe cursele sale pe jos, pe care le socotea o întregire a numeroaselor sporturi, menite să-i întreție frăgezimea tinereții. De alt­fel la șaizeci de ani — când a căzut victimă atentatului — nici nu părea să aibă mai mult de patruzeci și cinci. Dimitrie Greceanu descindea dintr o familie boerească, care-i transmisese atâta ambițiune ca să nu se mulțu­mească a sta degeaba și să caute a juca un rol. Și-a ales cariera politicei unde munca e mai intermitentă, sforțările iau totdeauna forma de luptă, iar numele lui de familie — acum câțiva ani în urmă — era un aport inițial. A câștigat destul de repede­ cele mai mari galoane și aflându-se pe treapta celei mai înalte situații, dăunăzi a căzut ca un soldat. Un vlăstar al unei vechi familii atunci când nu-i un exemplar degenerat și chiar dacă nu are cine știe ce stră­lucire personală, posedă de cele mai multe ori ca moște­nire a sufletului o cută de distincțiune, cu cel puțin două trăsături esențiale: un curaj cavaleresc și un spirit de fi­­neță care îl descurcă în învălmășeala lucrurilor. Lui Di­mitrie Greceanu nu-i lipsea nici una din aceste două. Ca fruntaș politic și ca proprietar de gazetă își lua totdeauna răspunderea actelor care se săvârșeau sub­ egida lui,­­ deși adesea nu avusese nici o știință de ele — și era gata să iasă pe teren acoperind pe cine știe ce redactor anonim care se adăpostea într’un ungher sau tremura subt o masă de redacție. Dar orice alte exemple de cavalerism se întu­necă față de gestul pe care l-a făcut la începutul războiu­lui, când deși era ocrotit de vârsta sa înaintată și de man­datul său de deputat, a îmbrăcat o haină de ostaș fără grad și s'a dus pe linia frontului, căutând locurile cele mai expuse. Totdeauna cu o frumoasă ținută morală, Greceanu nu era de desprețuit nici ca intelect. Era dânsul o inteligență deosebită? Asta poate că nu, dar avea în orice caz o înțe­lepciune. Niciodată n’am simțit atâta trebuință ca față de cazul lui, să fac distincțiune între inteligența care pătrun­de fulgerător, scoțând din adâncuri adevăruri nebănuite și între înțelepciunea care nemerește nota justă, păstrează echilibrul antitezelor, procedează cu dibăcie și cu tact. Această cumințenie solidă care de multe ori conduce mai sigur la țintă decât spiritul cel mai incandescent, Di­mitrie Greceanu o avea ca puțini. Personalitatea lui îți lăsa impresia unei case bătrânești, fără multe etaje și fără ornamente dar cu ziduri trainice și sănătoase, pe care nu le prea întâlnești la casele moderne înălțate în prijmă pentru speculă și raport. De altfel o altă superioritate e că-și dădea limpede seama de limitele puterilor lui. Nu-1 vedeai avântându-se niciodată în subiecte pentru care îi lipsea pregătirea și nu avea scăpărarea suficientă. Chiar pro­blemele politice le prezenta cu măsură și cu prudență. Vorbea rar în public, nu era un debater, și dacă’mi aduc aminte bine în parlament nu s’a produs decât numai ca ministru, când trebuia să răspundă. A rostit totuși la în­truniri și festivități expozeuri politice studiate, care își aveau rostul lor, într’o formă corectă și clară, ba chiar reușind pe ici pe colo să pronunțe câte un epitet original și sugestiv, sau câte o formulă, fericită. Atât la tribună, — unde am spus că nu se îmbulzea — cât și în raporturile private era un om rece, fără a fi și mândru. Și cum era una fără de alta, mă întreb dacă nu cumva răceala lui, nu decurgea din aceiași prudență, din aceiași moderațiune circumspectă, în care inima radiază totdeauna cu o ba­rieră . Temperamentul, tradiția și poate situația lui de mare proprietar l’au dus în partidul conservator. Aci fidelitatea și sentimentul său de disciplină au fost puse la grele în­cercări, întrucât în partidul acesta răsăreau veșnice disi­dențe, așa că erai silit să fii cu unii în contra altora, care erau gata să te socoată felon. In mijlocul acestor fră­mântări, Greceanu rămânea întotdeauna acolo unde era șeful și grosul partidului. Cu toate că era foarte legat de Nicu Filipescu, n’a voit să-l întovărășească atuncea când acesta s’a lipit în 1901 de Carp și de junimiști. Tot așa mai târziu când nu l-a însoțit pe Take Ionescu în înjghe­barea sa conservator-democrată. După războiul balcanic, cu toate înclinările sale personale pentru Carp, a ajutat la proclamarea șefiei lui Titu Maiorescu, către care gravitau a­­tuncea massele conservatoare, și care avea de fapt, de un an de zile, conducerea partidului. Numai către sfârșit pare a fi făcut o excepțiune, când s’a separat de Alexandru Mar­ghiloman, rămânând în fracțiunea conservatoare care ce­rea intrarea în acțiune. Dar de data aceasta erau convin­gerile sale adânci pentru o politică alături de Antantă. O acțiune pentru cucerirea Ardealului și Bucovinei, era cre­zul său în această epocă și atunci când i se vorbea de inte­resele Moldovei sale care urma să folosească mai mult din alipirea Basarabiei, a acelei Basarabii pe care dânsul o privea zilnic din castelul său de pe Prut, Greceanu răs­pundea cu hotărâre: „Nu înțeleg iredentism călăuzit de interese provinciale. Din punctul acesta de vedere dacă Moldovei îi convine Basarabia, Olteniei poate îi convine Banatul și așa mai departe. Pe mine și pe toți trebue să ne preocupe interesele generale ale României!". , Felul de a fi a lui Greceanu și întreaga sa linie de con­duită în decursul activității sale publice, l-au făcut pe ge­neralul Averescu atunci când a constituit guvernul din 1920 și­ a decis să introducă în minister unele personalități străine de partidul său, să apeleze și la dânsul, pe lângă Take Ionescu și N. Titulescu. Alături de capacitatea și ta­lentul strălucit al acestora din urmă, a prețuit să aibă și nota de cumințenie temeinică care se recunoștea de toată lumea lui Greceanu. ,Deși mare proprietar, rău văzut ca atare de mentalitatea vremii — din cauza aceasta averescanii din Iași îl și ru­gaserăm să nu se amestece în campania electorală, rănin­­du-i fără voie mândria sa de vechiu elector — deși făcea parte dintr’o clasă momentan la carantină, totuși el inspira atâta stimă tuturora, încât nici­odată în Cameră adversa­rii nu ne-au atacat pe tema lui... Aflându-se în acest guvern, ministru pentru a treia oară, și aducând ca, ’ntotdeauna, aportul sfatului său în­țelept și devotamentul său loial, a fost lovit de mizera­bila bombă în ziua nenorocită, — pe când era de serviciu la Senat... Deprins o viață să plătească în locul altora, a primit cu seninătate și această plată supremă. Transportat la spi­tal în sfâșieri sălbatice de durere și cu presimțirea sfâr­șitului fatal, n’a găsit un singur cuvânt de revoltă și de ură, mărginindu-se să spue acelor care-l insinguiau: „Ce vreți ? Acestea sunt riscurile profesiunii Toate îngrijirile au fost zadarnice pentru a înlătura o moarte care a mai întârziat două zile, numai grație or­­­ganismului său vânjos, pe care veșnicii­ exerciții i-l păs­traseră ca în tinerețe. Cu dispariția lui s’a subțiat și mai tare rubrica sufletelor alese, care, în mediul nostru sunt așa de puține, chiar mai puține decât inteligențele mari. Cu Dimitrie Greceanu am avut raporturi corecte care n’au ajuns însă la cordialitate. In orice caz persoana lui nu mă interesase niciodată într’atâtta, ca să-i rotunjesc în mintea mea imaginea, așa cum obișnuiam la alții. Când a sosit la Cameră vestea încetării sale din viață și s’a între­rupt discuția în curs, pentru a lăsa tribuna orațiunilor fu­nebre, am fost nespus de tulburat. Mai întâiu a fost știrea în sine, pe care tot speram s-o conjure o minune, dar a mai fost și faptul că urcând treptele tribunii — și trebuia să le urc pentru mai multe considerații — nu știam bine ce voi spune despre el. Totuși în partea subterană a sufle­tului pare că se condensaseră toate imtret­ • icoana lui era gata făcută fără a mea știință, căci a fost destul să rostesc întrele cuvinte pentru ca restul să curgă ca din carte. Și n’am spus nimica în această schiță, care, negreșit cu fraze mai de circumstanță, să n’o fi spus și’n acea îm­prejurare, în aprobarea adunării emoționate. Căci, se vede, sunt oameni pe care îi porți în suflet, fără să-ți dai socoteală! X. PETROVICI ...........................................Aci se ferb și osele Și liliecii nopților «Hei! cine să calce în negrele-mi locuri, In peștera Carpaților in vase aurite, Ce au aicea locul Se ’ntreabă bătrâna:« aici nechemați?«» O bră și mai bine Aci s-adun frumosele Ascunși in bârca morților, £a Și ’n umbră un om se arată Vezi templul Pacinatilor când nu mai sunt dorite Umblau să stin­ă focul Cu ochii de sânge, cu fruntea uscată, Ce cade in ruine.­­ Teribil ca locul in care intra. «Bătrână, el zise, îți fă datoria! Aci se fac misterele O flacără misterică O babă ce orarele Și vorba-i cum geme în zid vijelia De babe blestemate Dă palidă lumină. Uscaseră în lume Din colțuri în colțuri grozav răsuna. Ce scot la morți arterele iar stâlpii în biserică Totre scolea vulvoarele, ............................................................................ . Și bârcile uscate. Păreau că se înclină. Șoptind încet un nume. d. Bolintineanu Sonetul „Veneția” al lui Eminescu — Studiu critic In privința sonetului Veneția, pictateje Alexandru Grama în cartea-pamflet, publicata de către dânsul sub masca ano­nimatului împotriva lui Eminescu în anul 1891, susține că­­ marele nostru poet a plagiat pe Flaten 2). Falsitatea acestei afirmări s’a constatat chiar de atunci, de către toți cei cari au citit cele 14 sonete ale lui Halem­, consacrate Veneției. Cu mult mai târziu și anume în anul 1914, regretatul Doc­tor în litere I. Grămadă, mort pe câmpul de luptă pentru dez­robirea neamului, se ocupă și dânsul de acest sonet al lui Eminescu, într’o interesantă broșură din care extragem ur­mătoarea parte, care ne privește personal: „Cu toată afirmația dlui Rădulescu-Pogomeanuu, — ce-i drept cam nesigură, de­oarece d-sa nu cunoaște izvorul de inspirație — că sonetul lui Eminescu este o imitație și nu o creațiune originală, totuși se mai menține și azi, chiar și de cei mai noi și mai precauți biografi ai lui Eminescu, cum este de pildă d. N- Zaharia, acest neadevăr literar că sonetul Ve­neția este al lui Eminescu( 3). Mai înainte de a ne ocupa despre acest caz special, este de trebuință să precizăm ce înțelegem printr’o traducere și ce printr’o imitație.­­ O traducere trebuie să fie oglinda fidelă a originalului­ Oi că ar fi literală, ori că ar fi literară — ea trebuie să ne redea exact conținutul, păstrând cât mai mult posibil, chiar forma originalului. Prin această ultimă parte imitația se deosibește de tra­ducere, căci în imitație poți reda conținutul brut , și atâta tot ca să constați gradul de exactitate al unei traduceri, mi­nti ușor de joc. Nu vei reuși aproape nici odată, când cei de N. Zaharia fi citit originalul înaintea traducerii; căci cunoscându-i con­ținutul mai dinainte, nu mai ești în măsură să discerni ca precizie dacă a fost sau nu rediat complect în traducerea, de care te ocupi. Multe mici neajunsuri ale ei în ceea ce privește redarea amănunțită a cooțintui îți scapă adesea întru­cât tu cunoști de mai înainte toate amănuntele originalului-Citind traducerea înainte, iar în urmă originalul, ești mai în măsură să constați deosebirea dintre amândouă. Rămânem nestrămutați în convingerea, că sonetul Ve­neția nu este nici traducere, nici o imitație-Este adevărat că în Manuscrisele Academiei, No. 2262, se mai află și o altă variantă a acestui sonet, deasupra căreia Eminescu a scris în paranteze ,,Imitație“. Adevărul e, că ea se aseamănă mai mult cu sonetul lui Gerri de­cât cealaltă deasupra căruia el a scris „După Cerb­". Singurul care nu se aseamănă aproape de loc sau — mai bine zis — care se a­­seamănă numai într’un singur punct, este sonetul așa cum s’a publicat în colecția de poezii a lui Eminescu, după ce mai întâiu fusese publicat în „Convorbiri Literare“ din Ia­nuarie 1884. Și cu drept cuvânt nu s’a scris deasupra lui, că este imitație după Cerri, de­oarece s’ar fi spus un neadevăr. Adevărul cel mai probabil în privința genezei acestui so­net nu poate fi decât, că creația lui i-a fost sugerată lui Emi­nescu în urma citirii sonetului lui Cerri. a Sunt numeroase cazurile, în cari un incident, o mică întâmplare din viață sau chiar un cuvânt sau o frază să sugereze cuiva crearea unei poezii sau scrierea unui studiu oarecare. Astfel de pildă cunoaștem cazul unuia, căruia exclamația (Citiți continuarea in pagina a II-a)

Next