Adevěrul Literar şi Artistic, aprilie 1923 (Anul 4, nr. 123-127)

1923-04-01 / nr. 123

„ADEVERUL LITERAR ȘI ARTISTIC"» ■ară locul zeilor mari dispăruți din amintirea poporului, fu­seseră și ele înlocuite cu timpul, în antichitatea decadentă cu eroii locali. In Grecia, de pildă, adorarea acestor eroi atinsese cul­mea, mulțumită in mare parte intervențiunii oracolului de la Delphi. Pythia, consultată în împrejurări critice, nu se mul­­țumia numai să recomande Grecilor adorarea personagiilor ilu­stre din istoria lor legendară. Ea, de multe ori, ridica la rangul de eroi, cu alte cuvinte canoniza, personagii reale sau contemporane a căror moarte fusese însoțită sau urmată de în­tâmplări extraordinare. S’a comparat cu drept cuvînt, auto­ritatea oracolului de la Delphi cu aceea a papilor, în ce privește cultul. Apollon, reprezentat prin Pythia, crea zei și eroi, după cum papa crea sfinți. Și unul și celălalt erau infailibili. Sub dominațiunea romană, eroizarea devine tot mai deasă, iar decretarea de eroi nu se mai face de autoritatea religioasă, ci de puterea civilă, se vota de către Senat pentru sau contra calității de zeu sau de erou a cutăruia sau cutăruia, după cum, în timpul Revoluției franceze, s-a pus la vot existența sau ne­­existența lui Dumnezeu. Cu intronarea creștinismului, izgonirea eroilor din calendar nu se putea face decât înlocuindu-i cu alte fețe creștine, cu sfinți și martiri. Și atunci încep să se canonizeze de către pă­rinții Biseericii toate personagiile care au suferit sau­ și-au vărsat sângele pentru cauza creștinismului. Dar anul are 365 de zile, și numărul celor canonizați era mereu insuficient. Atunci începe în toată lumea creștină o goană pătimașe pentru găsirea sfinților care trebuiau să înlocuiască pe aceia din eroii păgîni cari nu fuseseră încă alungați din calendar, începe o canonizare de sfinți făcută după nici un criteriu. Se sfințesc personagii care n’au existat niciodată, ceea ce face pe adevărații credincioși să se revolte de ușurința cu care se proceda în a­­ceste împrejurări. Intr’o lucrare foarte documentată, P. Sain­­tyres (Les Saints successors des dieux) citează zeci de exem­ple de sfinți canonizați, a căror neexistență s'a dovedit cu pri­sosință mai tîrziu. Un caz tipic pe care-1 cităm din acest autor: „In timpul papei Urban VIII sosi la Roma o cerere din partea unei biserici din Spania să i se dea indulgența pentru sărbă­torirea Sfîntului Viar, al cărui corp, zicea, că l’ar fi găsit. Noutatea acestui nume surprinse pe papa, înainte de a acorda cele cerute, voi să afle pe ce documente se întemeiază cultul acestui pretins sfînt. Ancheta izbuti să stabilească că toate d dovezile sfințeniei personagiului în chestiune se reduceau la o piatră așezată într-un loc unde se credea că ar fi înmormântat, și pe care se citii clar: S. VIAR. Piatra fu cercetată mai de aproape de către epigrafiști și acești savanți constatară fără multă bătaie de cap că pe această piatră se mai aflau și alte Utere mai șterse, dar care tot se mai puteau citi, și reconsti­­tuiră adevărata inscripție: praefectul. VIARusm, adică intendent al căilor în timpul dominațiunii romane. Cu toate aceste con­statări, Sfîntul Viar continuă să fie cinstit în Spania, ba încă i se atribuia puterea de a tămădui anumite boale . In goana aceasta după sfinți, poporul și-a avut pretutin­deni partea lui de activitate. El nu putea înțelege ca o sărbă­toare să fie închinată altuia decît unui sfînt. El­ nu putea pricepe că o sărbătoare poate comemora altceva decît moartea, nașterea, botezul sau memoria unui martir. Plecînd de la această concep­ți­une eronată, a transformat in sfinți o mulțime de nume de sărbători care nu aveau nimic co­mun cu vreun nume propriu. Astfel sărbătoarea tuturor sfinților, la Toussaint e considerată de poporul francez ca un sfînt care vindecă de tuse. La Trinité este o sfîntă înrudită cu Sfînta Fecioară. La Epiphanie (Bobotează) fu personificată, în Franța,­ în sec. al VI-lea, sub numele de Sainte Tiphaigne sau Sainte Théophanie, și considerată ca mama celor trei regi magi. Se știe că, în Franța se serbează la Bobotează și cei trei regi de la Răsărit cari ti$niră să se închine lui­ Isus. La Italieni, dimpotrivă, Bef­fania sau Beffana (Epifania) e o zînă­­ rău­tăcioasă care sperie copiii la Bobotează. Tot astfel, în credințele noastre, Rusaliile (din slav. Rusaliia, latin. Rosalia, adică săr­bătoarea razelor), sînt niște zîne rele care pocesc pe oameni, credință pe care o regăsim și la Slavi. Joimărița^ e o ființă supranaturală care se arată la Joi­mari, Crăciunul ziua Nașterii Domnului, e Moș Crăciun, care era după credința poporului nostru, stăpînul păstorilor și staulului în care s’a născut Mân­tuitorul, și avea de nevastă pe Crăciuneasa, iar ajunul Crăciunu­lui, Moș Ajunul, a fost baciu, fin slujbă la Moș Crăciun. La rîndul lor, zilele săptămînii sînt personificate de­venind toate sfinte. Avem o sfîntă Duminecă, o sfîntă Luni, o sfîntă Marți, etc., întocmai ca la Slavi, cari au și ei o sveta Nedhela (sfînta Duminecă), o sveta Sm­eda (sfînta Miercuri), o sveta Petka (sfînta Vineri), etc. Tot astfel găsim la Italieni o Santa Venera, care e personificarea zilei de Vineri și în același timp o substituire creștină a zeiței Venus. De altă parte, sfinții a căror autenticitate nu se poate con­testa, capătă în credința poporului atribuțiuni speciale, care di­feră adeseori de la un neam la altul. Rareori numai i se atribue unui sfînt o putere miraculoasă identică la mai multe popoare. In cazul acesta, identitatea credinței se explică printr’o aluzie la meseria pe care o exercitase sfîntul, sau la o întâmplare autentică sau legendară din viața lui. Astfel, Sf. Anton (17 Ian.) este patronul măcelarilor, în Belgia, pentru că exercitase la Roma, meseria de măcelar. La Italieni, e și protectorul porcilor, pentru că, după legendă, diavolul, ca să-l ispitească, i s-a arătat deseori în chip de porc. Sfinții Cint și Ioan (31 ian.) se păzesc la Greci spre a fi feriți de boabe, pentru că acești sfinți exercitaseră medicina. Sfînta Apolonia—Sainte Apolline (9 Febr.) vindecă durerea de măsele, după credința Francezilor, pentru că cei cari o tor­turaseră, la Alexandria, îi sfărîmaseră toți dinții. Tot astfel cred și Venețienii. Sfîntu Iosif (19 Martie) e considerat pretutindeni ca patron al dulgherilor și tîmplarilor, în amintirea meseriei pe care o exercitase sfîntul. Sfîntu Gheorghe (23 April), care fusese soldat și e dese­ori reprezentat călare luptându-se cu un balaur, e patronul răz­boinicilor, în Grecia la Germani, e patronul cailor și al vitelor. Sfîntul Petru (29 Iunie) e patronul pescarilor, în amintirea meseriei pe care o exercitase înainte de a urma pe Isus. Sfîntul Ilie (20 iulie) e păzit la noi, ca și aiurea, spre a fi ferit de trăsnet și de piatră. Se știe că în Sfînta Scriptură, profetul Ilie e înfățișat urcîndu-se la cer într’un car de foc, cu cai de foc, după ce, în viață, se rugase lui Dumnezeu să coboare focul din cer ca să mistuiască pe cei ce-i defăimau. Rolul Sfîntului Ilie în tradiția noastră populară, cu atributele lui Helios și Jupiter, deoparte, și ale lui Vulcan, de altă parte, îl vom analiza mai pe larg cu alt prilej. Sfînta Ana (26 Iulie), care fusese doica Sfintei Fecioare, e patroana doicilor la Francezi. La Venețieni, e invocată de lăuze, după Sfînta Roc — San Roco (16 August) păzește de ciumă, credința Venețienilor, pentru că sfîntul se molipsise de ciumă îngrijind pe bolnavi. Sfîntu Bartolomeu (24 August) e serbat de măcelarii ita­lieni, pentru că fusese jupuit de viu. San Marino (4 Sept.) e patronul zidarilor italieni, pentru că și-a clădit singur o chilie pe muntele Titano, lîngă Rimini. Sfîntul Mateiu (21 Sept.) e patronul zarafilor la Italieni, pentru că fusese perceptor la Romani. Sfinții Cosma și Damian (27 Sept.), cari au fost medici, se serbează, ca patroni, de către bărbierii, băieșii și chirurgii italieni. Grecii îi serbează la 1 Noembrie spre a fi feriți de boale. Sfînta Tereza (16 Oct.) e serbată la Venețieni spre a-i feri de lecturile vătămătoare minții, pentru că sfînta a sens o mulțime de lucrări minunate pe care Bossuet le-a calificat de „doctrină cerească“. . Sfînta Luca (18 Oct.), care învățase, medicina și pictura, e patronul zugravilor la Italieni și la Germani. Sfînta Crispin — Saint Crépin (25 Oct.), care fusese cizmar la Soissons, subt împăratul Maximin, e patronul ciz­marilor. Sfînta Cecilia (22 Noemvrie) e sărbătorită de muzicanți, pentru că se crede că ar fi inventat orga. Sfînta Andrei (30 Noemvrie), care a fost pescar, e pa­tronul pescarilor la italieni. Sfîntu Elegiu — Salut Eloi — Sant Eliggio (1 Decembre), care a fost argintat, e patronul giuvaergiilor, fierarilor și al tuturor meseriașilor cari lucrează cu ciocanul. Pro­fetul­ Daniil (17 Dec.),­ care a fost nevoit să­ stea într’un cuptor aprins, e serbat de Bulgari spre a fi feriți de foc și de arsuri, etc. Partea cea mai caracteristică insă, și cu o lătură comică, a cultului poporului pentru anumiți sfinți, o prezintă interpre­tarea pe care o dă numelui unora din acești sfinți. Poporul caută­­ să stabilească o legătură între numele sfîntului și darul pe care! au de a vindecă sau de a ocroti pe oameni in a­­numite împrejurări. „Poporul, zice Bréal, este un filolog care vrea să-și dea seama de numele pe care le aude, și care, grație imaginațiunii lui, găsește ușor o poveste care să-i ex­plice un nume propriu’ (Melanges de mythólogie, p. 16). Cu chipul acesta îl vedem răstălmăcind numele­­ sfîntului și a­­tribuindu-i unele daruri care n au mai în clin nici în mânecă cu­ vreun eveniment din viața lui. Astfel, Sfîntu Grigore Teologul (25 Ian.), e serbat de poporul român de frica d­ogelui. Martirul Chiril — numit de popor Ciurica (15 Iulie) — e serbat de Romîni ca să nu fie ciuruiți de bătăi. Adormirea Sfintei Ana (25 Iulie) e serbată de femei ca să nu adoarmă pe veci. Martirul Foca (22 Sept.): e rău de foc. — La Greci, unde Foki însemnează „focă, animal marin“, e serbat de mari­nari, ca să nu se înnece. Sîm-Pietra (29 Iunie) e rău de piatră. Sfîntu Vărtolomeei (11 Iunie) e serbat de Bulgari ca să nu se învârtească norii și să aducă piatră.­­ La noi se crede că în această zi se ’nvârtește frunza ’n teiu și că se face întoarcerea făpturilor. Sfîntu Procopie (8 Iulie) e serbat de Bulgari ca să se procopsească. Apostolul Luca (18 Oct.) e ziua în care Huțulii din Bucovina seamănă usturoiul, pentru că, în limba lor, luk în­semnează usturoiu. Sfînta Vlasie (24 Febr.) e păzit de aceeași Huțuli, pen­tru ca nevăstuicile să nu muște vitele sau să le sugă laptele, căci, în limba lor, lașița însemnează „nevăstuică". Martirul Lupu (23 Aug.) e serbat cu nelucrare, pentru ca lupul să nu prăpădească turmele. Sfînta Therapon tămăduește, la Greci, orice boală, pentru că therapeva însemnează „vindec”. Sfînta Maria (3 Mai) e păzită de femeile din Atena ca să nu pătimească de bubat sau de vărsat, pentru că marrais însemnează „vărsat". Sfînta Agata (4 Febr.­), numită la Dehi Hata, e serbată de aceștia ca să nu-i muște șerpii, pentru că, în limba lor, hady însemnează „șarpe”. La Francezi găsim apropieri și mai ciudate, întemeiate pe o falsă interpretare a numelui sfîntului. Astfel: Saint Eutrope (pronunțat de popor utrop) tămăduește pe idropici. Saint-Aignan (pron. sen­tenian) vindecă rîioșii­ (teigneux). Sainte-Claire vindecă pe cei ce nu văd. Aceeași atribuțiune o are, la Italieni, Santa Lucia (pentru că luce însemnează „lu­mină"). Saint-Ouen vindecă boalele de urechi (oaie — aur). Saint Boniface vindecă boalele de pe față. Saint Genou vindecă de podagră (genou — genunchiu). Sfîntul Roc — Saint Roch e patronul pietrarilor (roc — stâncă, piatră). Saint Cloud vindecă coșii sau bubulițele de pe obraz (clou — furuncul). Saint Vincent e patronul vierilor (vin), înălțarea — Ascension — e serbată de dulgherii și de ti­nichigii cari lucrează pe acoperiș, pentru că stau sus. San Peregrin — Sanctus Peregrinus (16 Mai) — e serbat de Venețieni pentru că vindecă durerea de picioare (căci pelerinii umblînd mult pe jos, trebue să sufere de picioare). San Severo e, după credința acelorași, patronul celor arestați, pentru că scoate în iveală dacă e adevărat (s’é Vero) ceea ce li se impută, etc. etc. Mai sunt și alți sfinți, cari, în datinele și credințele po­porului, nu mai amintesc nimic din viața lor, n’au atribuțiuni în legătură cu numele lor, ci au moștenit pur și simplu atribuțiunile divinităților păgîne serbate în zilele în care­ au fost așezați­ în calendar. De aceștia ne vom ocupa cu alt prilej. In rezumat, legea creștină s-a suprapus peste credințele pă­gîne sau, mai bine zis, creștinismul a fost altoit pe trunchiul păgînismului. Credințele și datinele păgîne au putut cu greu și numai în parte fi dezrădăcinate. In peninsula balcanică, unde creștinismul e în mare parte ulterior veacului al IV-lea, esența credinței­­ occidentală, restul e păgînism autohton. Romînii, ca și celelalte popoare balcanice, au dat unora din sfinți atribuțiuni păgîne cu totul necunoscute Occidentului: Sfîntu Gheorgh­e Sfîntu Ilie, Sfîntu Dumitru, Sfîntu Andrei, Sf. Niculae sunt sfinți esen­țial balcanici prin atribuțiunile și legendele lor, prin cultul deo­sebit ce li se dă, prin datinele ce se leagă de zilele consa­crate lor. I. AUREL CANBREA aBBMMBMBIBtt IKHBOa» ímm,, 3ES^I7\23k. de Ril­rcea Rădulescu înfășurată ’n scumpe blănuri rare de animale nordice, tu 'mi pari Cea mai decorativă arătare Visată de nostalgicii barbari. Tu răspândești arome tari de plantă Crescută din pământul primitiv Și îmi evoci întâia elegantă Ce-avea acelaș fast decorativ. Tu faci să se propage 'n atmosferă Fluide calde care dau fiori; Tu mergi cu mlădiere de panteră Și cu mister în ochii visători... In iritarea blondă de lumină se tremură sub cerul glaciar Se întrevede o flacără divină în ochii tăi frumoși de animal. Ca fulgerul prin noaptea de cărbune, Ei luminează sufletu­ ț­ complex Și ’n ei disting instinctele străbune Din epoci lungi de fier și de silex... O! Da! Te recunosc eternă Evă Ce m’ai vrăjit de secole întregi, Tu porți în trupul tău acelaș sevă Acelaș suflet vag, aceleași legi... In sânul tău acelaș ritm tresaltă, Acelaș sânge cald, exuberant, Și ’n regi te-a modelat aceiaș daltă Din mincinoase blocuri de’ neant! M­ircea Rădulescu La tine lacule••• La tine lacule cu flori de nufăr, Când seara-și cerne umbra pe coline, La tine gându-mi sboară și eu sufăr, Căci am plecat demult de lângă tine. Ingândura e în liniștea de sară, Bechemi plângând prin unde repetate Copilul tău nebun de-odinioara Pierdut acum ~pe drumuri depărtate. S’a înoptat de mult... suspinu­ți încă Prin foșnete de trestii se alungă Oglinda ți-o sărută vreme lungă . Până se pierde trist în noapte-adâncă.­­ Bătrâni tăcuți cu visur­ile stinse Purtând în spate-a anilor povară Privindu-și chipu ’n apă se 'nsioară Cei doi sal­ami cu brațele întinse. Ți-and chemarea sfântă de departe Și-aș vrea să vin cu­ acelaș dor de viață Dar anii trec și vremea ne desparte Mă simt bătrân cu sufletul de ghiață. George Nikita Dacă câinele ar avea bani­i s’ar tace, Domnule Câine. Proverb arab Revoluțiile sînt crezute cu nepu­tință mai cu seamă în ajunul lor. JULES SIMON Avem istoria veche, aceia a evului mediu și cea modernă. Aceasta va dura până când proverbul arab mai sus tipărit nu va mai fi de nimeni înțeles decât doar de specialiștii în istoria trecutului. De atunci numai va începe o epocă nouă cu totul distinctă, de atunci va data și ființa omenirea viitorului. Iar citatul din Jules Simon Tarn făcut spre a nu des­curaja prea mult pe cei ce doresc și cred într’o apropiată schimbare a soartei și a directivei lumei, printre cari mărtu­risesc a mă număra. Darul proorocirei nu-i dat omului, din fericire pentru dânsul poate, decât într’o măsură foarte generală și în cazuri excesiv de excepționale și rari. De aceia se și vorbește mult mai des de „prooroci minciunoși” decât de cei veridici. De aceia toți câți au încercat să prezică viitorul omenirei, fie chiar pe perioade scurte, de­ o sută sau două de ani, ori au rătăcit pe căi absurde ori au fost repede și cu prisosință întrecuți de vreme în pre­vederile lor, când li s’a întâmplat să le nimerească nițel. Asta nu ne împiedică însă de-a ne încumeta mereu să facem proorociri, după cum deșărtăciunea viselor nu ne împiedică să visăm necontenit a te întreba dar care poate să fie viitorul omenirei este­­ ea mai vană dar și una din cele mai plăcute preocupări ale spiritului nostru. Prin urmare să nu ne rușinăm nici să ne descurajăm de-a ne-o pune mereu, în­totdeauna, căci „viitorul e un miraj care se îndepărtează pe măsură ce noi înaintăm și pare ne atrage astfel încetul cu încetul până la capătul vieții” după cum zice un autor necunoscut dar pe care-1 citez exact ființjci-l găsesc și un citat de altul. * * * Cum ar putea să fie fizicește ooamenii viitorului? Mulți Își închipue că, în primul rând pleșuvi și fonfi, adică fără alt și fără dinți. Nu-mi vizai să cred. Pierderea pliului , a dinților poate să fie numai un accident trecător. O mai bună igienă, un trai mai la aer libe­r și o hrană potrivită ar fi în stare să locuiască aceste accidente. De altmintie și boalele ca­pilare și dentare, foarte vechi, de când lumea istorică am putea zice, și-ar fi făcut deja efectul în mare parte dacă ele ar fi însemnat una din legile fatale și inexorabile ale evoluției la care e supus genul uman. Dar asta nu s’a întâmplat. Dintre aceste legi cărora suntem orbește supuși, fără pu­tință, cel puțin până în prezent, de­ a ne sustrage lor, cele care s’au stabilit că influențează în mod sigur, prin măsurătoarea a zeci de mii de cadavre din toate timpurile, cele ce lucrează în mod simțitor, sânt privitoare numai la cavitatea craniană, la talie și longevitate. Aceasta din urmă e constatată cu date destul de certe. Omul viitorului va fi deci mai nalt decât noi, în mijlociu, cu capul mai mare și va trăi mai mult. Dacă însă talia nu va merge strict în raport cu mărirea cavității craniane și deci cu îngreuiarea creerului, se poate ca, din pricină slăbirei bazei, a disproporției dintre basm­ și cap, numărul șchiopilor din născare să se înmulțească necontenit. De asemeni pare că măduva spinării la om se atrofiază pe nesimțite tot în favoarea creerului. Mai mult decât atât e greu de prevăzut după știința de astăzi. Să vedem la ce fantezii bizuite pe oarecari realități ne putem* deda în domeniul social, economic și... pur fantezist. * * * Nu mai încape îndoială că ceia ce împiedică progresul moral și cultural așa după cum îi am dori este preocuparea prea absorbantă a jomului pentru hrană și toate celelalte trebuinți materiale, lupta grosolană pentru existența animalică, lupta de clase și a individului contra individului, care formează pe puțin 90 la sută din urzeala și din bătătura vieții. In­­ ziua când toate trebuințele acestea vor putea fi satisfăcute cu pri­sosință fără prea multă muncă, când omenirea va fi scăpată de specula și asuprirea economică, când se va produce tot pe e materialmente necesar traiului tuturor nu ca marfă ci numai ca material de consumație, în de­ajuns ca să rămâne și să mai întreacă pentru fiecare, în ziua aceia numai propășirea morală, culturală și artistică vor lua un sbor falnic, neîntrerupt și fără de sfârșit. Va fi cu adevărat o epocă nouă, epoca viitorului ce-i visăm câte o dată. Izbânda aceasta e de așteptat, cred, în deosebi de la pro­gresele științiilor fizico-chimice, mai mult, incomparabil mai mult decât dela lupte politice și economice. Căci câtă vreme producția nu va întrece nevoile tuturor, în­totdeauna va exista o clasă exploatatoare și una exploatată, ori ce vom face și ori cum le vom numi după ori­care prefacere, fie pe căile zise legale, fie pe căile revoluționare. Și soluția deplină a chestiei sociale ne va da-o numai știința. Ea este acela care a însoțit productivitatea muncii și ne-a adus la starea actuală cu mult superioară celor din trecut, și tot ea va fi acela care înfiind, înmisionând această productivitate, scoțând din piața seacă, cu sforțări minime și prin procedee simple și sigure, tot ce ne va trebui materialmente, așa că nici o nevoe, nici chiar o ra­țională fantezie să nu rămâe complect satisfăcută, va rezolva în sine chestia economică și cea socială. Să se liniștească cei care-și închipue că omenirea scă­pată de imboldul trebuințelor materiale va degenera. Mai întâi fiindcă nici un caz cu temei în sensul acesta nu se poate desluși serios din întreaga istorie a omenirei de până astăzi, ci mai curând degenerarea a fost provocată de lipsuri și nu de plusuri, cum ușor se poate dovedi tocmai prin cele mai celebre pilde ca ale Atenei vechi ale imperiullui roman, bizantin, ale Veneției, etc., și al doilea fiindcă omenirei i-ar rămâne ne­sfârșit de lucru în alte direcții după ce va fi isprăvit cu pro­blema pântecului. In adevăr, să ne presupunem peste o sută sau zece mii de ani, într’o epocă când fizica și chimia vor fi rezolvat chestia pâinei, a îmbrăcămintei, a locuinței și a altora la fel. Rămân, cum am spus mai sus, problemele morale, culturale și artistice, și încă problema care am atins-o în foiletonul trecut, a evoluției genului uman și a mijloacelor de-a influența în bine această evoluție. Și fiindcă, atunci când e vorba de viitor tot așa de puțin ne costă să sărim cu o sută, cu zece mii sau cu un milion de ani peste zilele de față, este o problemă pe care putem cu înlesnire, aș zice chiar cu siguranță, să ne-o închipuim că va fi în mod viu și grav pusă la ordinea zilei când oamenii vor fi dus la bun capăt toate cele despre care am amintit: — e problema înrăutățirei fatale a condițiilor vieții pe pământ. Cu neliniște la început, cu înfrigurare și cu groază vor fi preocupați, la un moment dat, oamenii viitorului de această chestie, care va veni fatalmente pe tapet, căci la vremea lor toate vin ori­cât de extraordinar de îndepărtate ni s’ar părea. Pământul nostru, favorabil până acum nu numai desfășurării dar propășirei vieții, va atinge apogeul în această privință­ ,nu știm când, și apoi își va începe declinul. Și lucrul va fi cut atât mai vațios simțit cu cât atunci omenirea va fi ajunsă la un­ extraordinar grad de desvoltare intelectuală și materială prin urmare și la un mare grad de fericire. Ii va fi deci greu să primească sfârșitul speciei cu ușurință, fără lupte aprigi, fără încercări disperate de­ a prelungi viața speciei și de­ a îndepărta finala peste generală. Dar lupta aceasta va avea un capăt ori­câte mijloace ar întrebuința omul viitorului și ori­câte descoperiri ar face. Răcirea treptată a pământului, chiar dacă soarele și-ar păstra destulă căldură și lumină ca viața, să nu sufere iremediabil, scorojirea lui neconteniți, împuținarea apei și a aerului, sco­­birea năuntrică prin uscarea, contractarea și răcirea centrului azi fierbinte, astea și altele pe care nu le putem prevedea, voi duce la decadență, la degradarea planetei, care vor atrage după sine decadența și degradarea genului uman. Evident că ne este cu neputință să ne închipuim cum se va pune problema pentru oamenii de atunci, și cu atât mai puțin ce mijloace vor avea ei ca s-o rezolve, presupunând că va fi rezolvabilă, dar cu mintea și cu cunoștințele noastre de astăzi ea nu ne apare decât în două moduri: a reface o planetă nouă sau a descoperi alta potrivită în care omenirea să se mute și să-și continue viața în condițiuni favorabile. In stadiul în care se află știința contimporană ne este foarte lesne să dovedim absurditatea desăvârșită a ambelor concepții. Omul fiind un produs nemijlocit al mediu­lui în­conjurător, un fiu al pământului, el nu poate nici modifica mediul ambiant nici crea unul nou. Da, astăzi, când leul e la 7 centime, mizeria sufocantă, cartea părăsită, lumea sângerândă de efectele războiului, omenirea în toiul luptelor de clasă, știința în fașe, mai exact de-abia în germene. Dar în ziua când oamenii vor fi lăsat hăt în urmă chestiile sociale și eco­nomice confundate și uitate cu faptele din caverne, când cul­tura va fi luat o desfășurare neînchipuită și știința ajunsă la un apogeu pe care nici nu-l putem măcar bănui. Atunci ceia ce nouă ni se pare absurd lor li se va părea numai greu, posibili de realizat în orice caz. Fantezia noastră nu poate merge prea departe pe această cale care se măsoară, probabil, cu milioanele de ani, în vreme ce toată viața noa­stră istorică e numai de vre-o zece mii. Ne vom permite o singură îndrăzneală. In nădejdea că aceste rânduri vor ajunge sub ochii omenirei viitoare prin cine știe ce rară și bizară întâmplare: să ne învieze și pe noi, măcar o zi, o săp­tămână, un an, un veac, cât va voi, ca să ne bucurăm și ory de bucuriile de-atunc­­ i TEODORESCU Fantezii reali­ze O­menirea viitoare­­------ de I. Teodor­esc­u

Next