Adevěrul Literar şi Artistic, mai 1923 (Anul 4, nr. 128-131)

1923-05-06 / nr. 128

„ADEVĂRUL LITERAR ȘI ARTISTIC* STUDII DE FOLKLOF5 Sffântu'Gheorghe de 5. Aurel Candran, profesor universitar Un­­ volum de sute de pagini nu ni-ar ajunge dacă am voi si descriem în mod amănunțit toate datinile și credințele privi­toare la această sărbătoare, în legătură cu ale altor popoare și, în deosebi, cu ale vecinilor noștri. Ne vom mărgini deci, în ca­drul acestui scurt articol, să enunțăm numai elementele de folk­lor mai caracteristice legate de ziua închinată acestui sfânt. In­cepem prin constatarea că­­ toate datinile și credințele de mai jos sunt moșteniri prețioase din timpurile străvechi, pre­mergătoare creștinismului, parte din ele transmise de la Romani și păstrate — fapt curios — numai la noi și la popoarele cu care Românii au venit mai des în atingere. In legătură cu le­gendele creștine privitoare la fața acestui sfânt, atâta numai știe poporul că Sfântul Gheorghe a fost un războinic, că se lupta călare și că a omorît scorpia sau balaurul care mânca lumea. De aci și credința la Bavarezi, și la Silezieni că Sf. Gheorghe e protectorul cailor (P. Drechsler, Sitte, Brauch und Volksglaube I, 106). Originea celorlalte legende, datini și credințe, trebue cău­tată aiurea, ceea ce vom încerca în cele ce turnează: 1. Ziua de Sf. Gheorghe e socotită ca început al primăverii: 1,3­. Gheorghe, când aleargă cu calul său împrejurul pământu­lui, iarba înverzește, codrul înfrunzește, pământul se deschide și primăvara vine” (Voronca, Dat. și cred. 764). Tot astfel socotesc­­ și Huțulii din Bucovina (Kalndl, Die Huzulen, 78) și Slovenii din Carintia (W. Mannhardt, Wetd-und Feldhilts I. 313). _ 2. Fiind întâia a primăverii, această zi a jucat rolul cel­ mai însemnat, în timpurile trecute, la popoarele a căror înde­letnicire de căpetenie era creșterea vitelor mărunte, a acelora care duceau viața păstorească. Era ziua când înceta iematecul, când oile erau scoase din staule și alte adăposturi unde petre­cuseră iarna, spre a fi duse pe câmp său suite la munte. Roma­nii, la început popor alcătuit numai din păstori, au ales ca dată a întemeierii Romei ziua de 21 April și se va vedea mai jos cum sărbătoarea din această zi — Palilia — s’a păstrat în parte la Români în datinele dela 21 și 22 April. Buna stare a turmei fiind grija de căpetenie a păstorului, era firesc lucru ca toate silințele lui să se îndrepteze în această direcțiune, în special în această zi, când vitele, începeau o nouă viață expusă, sub cerul liber, la tot soiul de primejdii. Dușmanii văzuți ai turmelor, lupii, urșii și tîlharii, și dușmanii nevăzuți, strigoaicele, care luau mana laptelui, lipsindu-l pe păstor de fruptul oilor, trebuiau alungați prin toate mijloacele și mii de­ precauțiuni erau luate spre a feri plăpîndele vite de atacurile lor. Foarte multe popoare, care se îndeltetniciau la început exclusiv cu păstoritul, au trecut încetul cu încetul la viața agri­colă. Toate aceste popoare au păstrat datinile străvechi legate de începutul primăverii, dar le-au strămutat într’o altă zi, de mai mare însemnătate pentru agricultori, în ziua de 24 iunie — s­ubtitlul de vară — ziua începutului verii. De aceea vedem că, la Francezi, la Germani, la Italieni, etc., tooate credințele și datinile care, la noi, sunt legate de ziua de Sf. Gheorghe, se­ regăsesc la aceste popoare ca atribuțiuni speciale ale zilei de 24 Iunie ( — Nașterea Sf. Ioan Botezătorul — Sînzienele sau Drăgaica — La Saint Jean — Johannistag — San Giovanni, etc.). Alte ori, datinile de Sf. Gheorghe se regăsesc amestecate cu acelea ale unei alte zile apropiate, socotite și ea ca început al primăverii de unele popoare, ziua de 1 Mai. Oricare ar fi ziua în care regăsim datinile și credințele străvechi ale începu­tului primăverii, s’a păstrat mai pretutindeni amintirea vieții păsto­rești de odinioară, și ziua de 23 April, de 1 Mai, ca și cea din 24 Iunie -sunt socotite ca zile ale păstorilor (Strau­ss, Die Bulga­ren, n. 378; Ch. Beauquier, Les Mois en Franche-Comte, p. 71: Laisnel de la Salle, Le Berry I, 403; P. Drechsler, 0,0. c*t. 106). / 3. Ca zi în care începea o activitate m­ună pentru păstori, Sf. Gheorghe era termenul de la care se tocmiau, din timpurile cele mai vechi, ciobanii în seama cărora erau să fie încredințate turmele. Sorocul lor se împlinia la Sf. Dumitru (26 Octombre). De atunci, Sf. Gheorghe și Sf. Dumitru au rămas cele 2 soroace principale ale anului pentru arendarea moșiilor, închirierea case­lor, etc. Tot dela 23 April se tocmesc ciobanii, argații și slu­gile la Bulgari (Kanitz, Dorm-Bulgarien, I, 63; Strauss, Die Bulgaren, 378. 386), la Sîrbi și la vechii Cehi (Rem­sberg- Düringsfeld, Festkalender, 197). In Italia, la Milanezi, unde s’a mai păstrat o vagă amintire despre importanța de odinioară a acestei zile pentru păstori, Sf. Gheorghe, e patronul lăpta­rilor, și din această zi se încheie contractele între vânzătorii de lapte și patronii laptelui (V. Colombo, Da Gennaio a Dicembre, p. 137—141). 4. Verdeața fiind emblema primăverii, se aduc dela câmp sau din pădure, în ajunul Sfântu­lui Gheorghe, ramuri verzi, în special de răchită, de rug, de fag, de păr sau de leuștean, cu care se împodobesc ușile și ferestrele caselor: stîlpii dela poartă, gardul, staulul, grajdul, pătulele și coșarele, fîntîna, coarnele vitelor și ale plugului, gălețile de muls, etc. Tot astfel obicinuiau și Romanii în ziua de Palilia (21 April), după cum amintește Ovidiu (Fast. 737—8): Pune podoabă de frunze și crăci înverzite la staule. Multe cununi împletite atîrnă la ușile toate... Uneori se aduc brazde verzi dela cîmp, se înfig în ele ra­muri de răchită și se așează dinaintea porții și a ușilor dela casă, dela grajd, etc., toate acestea, după credința poporului, ca să apere vitele de strigoaicele care, în noaptea de 22 spre 23 April, umblă să le ia mana laptelui. Credința că strigoaicele au cea mai mare­ putere asupra vitelor, în această noapte, e foarte răspîndită. Afară de Rom­îni, o au și Bulgarii (Strauss, Die Bulgaren, p. 385), Sîrbii, (Krauss, op. cit. 39—40), Rușii (Mannhardt, op. cit. I, 106), Piemontezii (G. di Giovanni, Usi del Ganave­se, 99), etc. In alte părți, noaptea spre 1 Mai sau aceea spre 24 Iunie e mai de temut din prscina strigoaicelor. De aceea vedem pretutindeni împodobindu-se casa și grajdurile cu verdeață în ajunul uneia sau alteia din aceste zile: la Bulgari (Gerof, Rred­nik I, 212), la Sîrbi (Krauss, op. cit. 39—40), la Muntenegreni (Narodni zivot I, 103), la Ruși și Sloveni ■.Mannhardt, op. cit.­­I, 270, 313—14), la­­ Cehi (Rem­sberg- J ăringsfeld, op. cit. 209), la Huțulii din Bucovina (Kaindl, ap. cit. 78), la Unguri (Strauss, op. cit. 154), la Greci (Geor­­gakis, Le Folklore de Lesbos, 301), la Albanezi (Hahn,­­!' '.­an. Studien, 156), la Francezi (Sébillet, Le Folklore de Iraner. III, 384), la Italieni (Zanazzo, Usi, costumi e pregiudizi, 196—7, 263—4), la Germani (Wuttke, Der deutsche Volksaber­­glaube 78—79), etc. etc. 5. Tot de teama strigoaicelor, oile și vitele mari sunt duse la păscut în noaptea de 22 spre 23 April de către stăpânii înșiși, căutând să le pască pe furiș, prin livezi și chiar prin semănături și veghiind­ toată noaptea asupra lor (Marian, Sărbătorile, III, 206, 233, 268-9, Revista loan Creangă VIII, 175). 6. tot felul de buruieni descântate sunt puse în gălețile de muls umplute cu apă și sunt lăsate afară peste noapte, ca să cadă rouă pe ele. A doua zi aceste buruieni sunt tăiate mă­runt, se amestecă cu tărîțe și cu sare și se dau vitelor să mă­­rînce (Marian, op. cit. III, 217, 234—5). Sarea, în special, joacă un mare rol pentru alungarea strigoaicelor (Krauss, op. cit. 39; Rem­sberg — Düringsfeld, op. cit. 135; P. Drechsler, op. cit. I, 50; Zacher, Römisches Volksleben, 263—4; Drain. Folklore de Ville-et-Vlaine I, *16, etc.). 7. Se pune la ușa staulului o grapă cu colții în sus, spre a împiedeca strigoaicele să intre (Marian, op. cit­. III, 209, 214; Voronca, op. cit. 579). Aceeași datină o au și Rutenii din Bu­covina (D. Dan, Rutenii, p. 14) și Silezienii (P. Drechsler, op. cit. I, 110). 8. Unul din mijloacele cele mai eficace pentru alungarea duhurilor rele, a vîrcolacilor, a strigoaicelor, etc. e zgomotul infernal. Trebue țipat, sbierat, cîntat din fluier și din tot felul de instrumente mai mult sau mai puțin musicale, trebue lovit în vase de aramă, etc., pentru ca acești dușmani să se sperie și să nu se poată apropia de victimele pe care le pîndesc. Așa, în unele părți ale Munteniei și Moldovei, Romînii „cari au vite, cu deosebire însă flăcăii și băieții, cântă din gură, buciumă din bucium, sau fac sgomot cu țeava de la cazan, anume ca Stri­­goaicele și Vrăjitoarele să nu se poată apropia de vaci și de oi, a vrăji și a lua laptele. Și se zice că numai până unde ajunge și se aude vocea lor, și cu deosebire sunetul buciumului, până acolo ajung și Strigoaicele și vrăjitoarele, cu vrăjile lor. Tine­retul din Transilvania își face în seara de Sfîntul Gheorghe bu­ciume și fluere din coaje de răchită și de alun și cu acelea perindează satul făcând larmă. Românii din Banat, cari au vaci și oi­mulgătoare, scot în 21 Aprilie seara tăvile de aramă din cazan, și peste noapte suflă în ele, sau în buciume mari, astfel că fac un urlet așa de grozav, de răsună satul și câmpul, și după tot urletul zic: — încât se aude sunetul acesta, ba și mai departe, să ră­mână Halele de vitele mele și mana lor!” (Marian, op. cit. III, 210). Aceeaași datină o găsim la Slovenii din Cari i‘in (Mannhardt, op. cit. 211, 219, 308—9), la Silezieni (P. Drech­sler, op. cit. I. 109’, 136—7), la Italieni (Zacher, op. cit. 235, 265—7), etc. Ea ne amintește de altă parte, obiceiul pe care-l aveau Romanii de­ a alunga unele spirite ale morților — Le­­mureș, care se întorceau pe pământ la anumite zile spre a chinui pe cei vii — făcînd un zgomot grozav cu vase de aramă (cf. Juvenal VI, 442; Titu Liviu XXVI, 5; Tacit, Annal. I, 28, etc). 9. In ajunul Sfântului Gheorghe, oamenii se împroură, adică se stropesc unii pe alții, și în același timp staulele și vi­tele, cu apă descîntată sau neîncepută, adusă de la rîu (Marian, op. cit. III, 235, 238—9, 281). Această stropire cu apă, ca mijloc de curățire a tuturor relelor, o găsim la multe popoare și se practica de asemenea de păstorii Romani, exact în aceeași epocă, la Palilia, după cum pomenește Ovidiu. Fast. IV, 735—6. Oile ’n zori le stropește, ciobane, cu apă lustrată. Udă de-asemeni pământul și-l mătură­ apoi cu nuiele... 10. Se afumă vitele și staulele cu tămâie sau cu diferite ierburi (Marian, op. cit. III, 214, 229, 238—9; Novacovici, Colect. folcloristică, 144; Ceaușianu, Superst. 20). Datina a­­ceasta străveche o regăsim și aiurea (cf. Rem­sberg-Düringsfeld, op. cit. 309), dar la noi trebue să fie iarăși o rămășiță de la Romani, cari în ziua de Parilia obicinuiau în același mod să afume turmele de oi. Flăcări albastre să iasă atunci din pucioasa aprinsă. Fumul ce scoate să ajungă la oi, să le facă să sbiere. Arde măslin și făclii rășinoase și ierburi sabine. Laurul de-asemeni să pălpăe-arzându-1 în mijlocul verii... (Ovidiu, Fast. IV. 739-742). 11. Se unge ugerul vacilor cu o unsoare, în special cu muș­­deiu (Marian, op. cit. III, 212, 232). Se face untură descântată pe pragul ușii sau pe dosul unui scaun, amestecată cu untură de porc, diî leuștean și pelin. Cu această untură, se ung oile și vacile între coarne și la uger, în forma crucii. Untura se li­pește și de baierul găleții de muls și de aci nu se deslipește până când se isprăvește, ungând din ea țâțele de câte ori se mulge (Novacovici, op. cit. 143—4). Se face o unsoare de us­­turoiu, găinaț de găină și păcură cu care se ung în formă de cruce ferestrele, ușorii, pragurile ușilor de la staule, ca să nu se apropie strigoii și strigoaicele de oameni și de vite. Tot cu a­­ceastă unsoare se face semnul crucii pe șalele dinapoi, pe ge­nunchi și pe crucile vitelor. (Marian, op. cit. III, 214). Să ungi roata spre Sf. Gheorghe cu tămâie neagră și s’o pui în ușe, dacă­­ vei să prinzi strigoaicele (Voronca, op. cit. 785) 12. Se face foc viu. Asupra acestei datini, moștenite din primele timpuri ale omenirii, vom reveni într’un articol viitor. Deocamdată vom relata numai în mod sumar cele pomenite de Marian (Sărbătorile, III, 226—28) cu privire la acest obiceiu: „In ajunul Sfântului Gheorghe se freacă două lemne uscate una de altul atâta, până ce, înfierbântându-se, se aprind și încep a arde... Aprind apoi cu dânsul grămada de lemne pe care au strâns-o puțin înainte de aceasta; iar când lemnele au început a arde cum se cade și para focului a se înălța, atunci încep și tei a juca, împrejurul focului și a sări peste dânsul... Săturându-se de jucat și de sărit, așteaptă până ce focul începe a se stinge, iar după aceea, luând fiecare puțin jăratec și câte un tăciune, se întorc acasă și afumă vitele, mai ales însă mielușeii, cu tăciunii din focul viu... in părțile muntoase ale Bucovinei se face focul viu de regulă când scot oile prima oară la munte... Fac un foc mare, prin fumul căruia petrec toate oile... spre a fi ferite în decursul verii de orice primejdie...” Datina de a aprinde focul în felul acesta primitiv, de a juca apoi împrejurul lui, de a sări peste el și de a trece vitele prin mijlocul lui, o regăsim nu numai la vecinii noștri, dar la mai toate popoarele din Europa. Mai multe amănunte vom da în articolul special despre focul vin. Vom aminti numai aci că, în afară de Români, numai Huțulii din Bucovina și păsto­rii din Croația Narodni zivoi I, 140), — cari au împrumutat-o probabil de la păstorii noștri— mai au datina de a aprinde acest foc și de a sări în junii lui în ajunul Sfântului Gheorghe, pe când celelalte popoare obicinuesc a face aceste focuri mai adesea la 24 Iunie, alte­ori la Bobotează, în ajunul Postului mare, în ajunul Paștilor, sau în seara spre 1 Mai, la înălțare, la Crăciun, etc.. Numai la Bulgari­a sa obicinuește încă, fără însă a se face sor vin, să se aprindă grămezi de fân în ajutur Sfântului Gheorghe (Strauss, op. cit. 353, 355). Tot astfel, în unele localități din Provența, se aprind, focuri de veselie, pe munți, în ziua de 24 April, în amintirea biruinței — zice legenda — a generalului roman Marius asupra Cimbrilor (Sé­billot, Le Folklore de France, IV, 323). Ceea ce e însă extra­ordinar, e faptul că singuri Românii, au păstrat amin­tirea acestei datini — facerea focului viu, sărirea peste el și trecerea vitelor prin mijlocul lui —"în același fel cum o prac­ticau în ziua de Palilia, exact în aceeași epocă (di­ferența e numai de o zi), păstorii Romani de acum 2000 de ani. Poetul Ovidiu, ne povestește amănunțit, această datină păs­torească, precum și rugăciunea pe care o adresau cu această ocaziune zeiței Palos, pentru ca să le apere turmele: Rogu-te turma mi-o apără și pe stăpânii de­ oițe. Orice-ar putea să le strice din staulele mele alungă... Boala gonește-o și dă sănătate la oameni și vite, Câinii să-mi fie toți sdraveni, că-s paznicii vrednici ai­­ turmii. Fă să vin iarăși la stână, cu câte-am pornit dimineața, j Fără să gem că din cârciu-mi răpitu-mi-a lupul o oaie, Foamea cumplit’o­ alungă, belșug dă de iarbă și frunze. Apă să fie de-ajuns pentru sete și trupul să spele, Ugere pline să storc eu, și brânza cu preț să pot vinde Prin strecătoarea cea rară să văd eu cum picură zarul. Buni de prăsilă să fie berbecii, s’am oi fătătoare Staulele ’ntr’una ticsite și pline de miei fără număr. Facă-se luna lor moale, cu drag să mi-o poarte fecioare, Mâini cât de frage de fis, să nu li se pară că-i aspră. Ruga ’istplinește-ne-o astăzi, și’n dar hărăzi-vom toți anii, Turte sfințite lui Pales, zeița ciobanilor scumpă. Astfel se ’mpacă zeița, cu fața spre soare-răsare. Ruga de trei ori rostește și mâna cu rouă ți-o spală. Cade-se-apoi dintr’o cupă, ce ține-acum loc de crateră Laptele alb ca zăpada să bei și vin roș ca profirul. Trupul tău sdravăn petrece-l prin flăcări și sar cu piciorul iute prin focul ce pălpă e-aprins din grămada de paie... Alții iar cred că ciobanii ciocnind cănd­ Va piatră de piatră. Fără de Veste din ele scântei luminoase țâșniră. Una se stinse, dar alta pe­ paie căzând se aprinse. Astfel socot că se explica și flacăra de la Pasilii... Mai de crezut e și alta: când Romei temeiul se puse Dat-au poruncă în noua lor vatră pe Lari să-i aducă. Focului pradă dădură acei ce-și schimbară sălașul Caselor celor ce-acuma urmau părăsite să fie. Turme săriră și oameni săriră atuncea prin flăcări. Iată ce și-astăzi se face în ziua fundării cetății.. Fast. IV. 747-806). Alți poeți pomenesc de-asemeni această datină: „Cioba­nul, după ce-a băut, va aprinde grămezi de paie și va sări peste flăcările sacre (Tibullus II, 5,88). Proporțiu (IV, 4,74) vor­bește și el de „ciobanii beți cari săltau cu picioarele lor nespă­late peste grămezile d­e fân aprinse . Numai viața exclusiv păstorească pe care au dus-o veacuri îndelungate Romînii în timpurile trecute poate explica^ păstrarea nealterată la noi după două mii de ani­­ a acestei datini păstorilor români. * * Sfîntu-Gheorghe nu e numai o zi însem­nată^ pentru pro­prietarii de vite, cum s’a văzut din obiceiurile de mai sus, dar are și o importanță deosebită pentru sănătatea oamenilor. Multe datini practicate în această zi au în vedere anume prezer­varea omului de boale, sau sunt în legătură cu buna lui stare în general. Dintre aceste datini, foarte numeroase, vom aminti nu­mai cele mai de seamă. 13. Scăldatul. — Pînă nu răsare soarele, oamenii se scaldă în această zi, pentru întîia oară, într’o apă curgătoare, spre a fi sănătoși tot anul și pentru spălarea tuturor relelor. Fetele se scaldă în apă neîncepută (Marian, op. cit. 279-80; Gorovei, Credinți, 1400). Aceeași datină o au Bulgarii și Sîrbii. Alte popoare, pentru păstraarea sănătății, se scaldă în zorii zilei de 24 Iunie. 14. Rouă. — Lumea se spală dimineața pe față cu rouă sau se tăvălește, înainte de răsărirea soarelui, prin rouă de pe cîmp, spre a se tămădui de orice boală. Se strînge rouă într un vas și se păstrează spre a fi întrebuințată peste an la diferite boale (Marian, op. cit. 277; Gorovei, op. cit. 3375-6; Codin- Mihalache, Sărbăt. 63). Aceeași datină o găsim la Sîrbi, la Croați, la Bulgari și la Ruteni. Alte popoare fac exact același lucru și în același scop în dimineața zilei de 1 Mai sau de 24 Iunie. La Romani, de asemenea, în ziua de Pastini, oamenii, cari luau parte la sărbătoare, își spălau mîinile cu rouă. 15. Culegerea buruienilor de leac. — Se adună de pe cîmp tot felul de burueni de leac, care se păstrează peste an. (Gorovei, op. cit. 438; Codin-Mihalache, Sărbăt. 63). Tot astfel la Bul­gari și la Huțuli. Mai adesea însă buruienile de leac se culeg la 1 Mai și la 24 Iunie.­­ 16. Urzicarea. — Copiii se urzică unii pe alții. Cei cari se scoală mai de dimineață în ziua aceasta iau urzici și urzică pe cei ce dorm. Prin casă, prin curte, prin grădină, copiii fug, go­­nindu-se unul pe altul, ca să se urzice. Cel mai sprinten, mai harnic și mai îndemînatec la lucru poate fi numai acela care se urzică în ziua de Sf. Gheorghe (Marian, op. cit.­­.83­4). Același lucru se face la Bulgari, în aceeași zi (M­ Arnandoff, Die bulgar. Festbräuche, 45), pe cînd la Greci femeile se urzică, în ajunul zilei de 1 Mai, ca să le crească părul (Geor­­gakis, op. cit. 301). La Muntenegreni, în dimineața de Sf. Gheorghe, mamele biciuesc copiii, cînd sînt încă culcați în pat, cu crengi de plop, ca să crească înalți ca plopul (Narodni zivot, I, 103). .. . . 17. Cîntăritul. — Oamenii se cîntăresc ca să fie sănătoși tot anul și ca să nu se lipească farmecele de ei (Marian, op. cit. 268; Gorovei, op. cit. 1274). Tot astfel fac Romînii din Macedonia și Bulgarii (Arnaudoff, op. cit. 46; Gerol, Rred­nik , 212; Sbornik XII, 137). 18. Dormitul. — In ziua de Sf. Gheorghe sau în ajun, nu e bine să dormi, căci iei somnul mieilor și vei fi somnoros tot anul (Marian, op. cit. III, 267; Gorovei, op. cit. 3521; Revista Ioan Creangă IV, 47, etc.). Aceeași credință o găsim la Bul­gari (Strauss, op. cit. 337), la Muntenegreni (Narodni zivot I, 130) și la Sîrbi (Ami Boué II, 511). 19. Comorile. — In toate locurile unde sînt comori îngro­pate în pămînt, se vede cîte o flacără arzînd în noaptea­ spre Sf. Gheorghe, după cum arde și în ajunul altor zile mari, ca Sf. Vasile, Paștile, înălțarea, etc. (Marian, op. cit. 241 258). La alte popoare, comorile ard în noaptea spre 24 Iunie. Ne oprim aci. Am omis încă multe, foarte multe datini și credințe legate de ziua de Sf. Gheorghe, și chiar acelea pe cari le-am amintit, am fost nevoiți, din lipsă de spațiu, să le con­densăm în puține rânduri. Din cele spuse își poate însă oricine face o idee clară de mulțimea reminiscențelor din veacurile de copilărie ale omenirii care s’au păstrat în datinele și credințele poporului nostru și ale altora care serbează în felul acesta ziua de Sf. Gheorghe, nu ca un praznic creștinesc, ci ca o sărbă­toare păgînă in toată puterea cuvîntului. I. AUREL CANDREA­NU—JI» »CEB—............. APUS PE MARE E marea ca lacul blajină și ’n ea Se 'neacă ’mpăratul căldurii,­ In teslele, bolții se naște o stea Și noaptea lărgește ru inimă rea Mor­mântul naturii... O singură nava culcată pe zări, Adoarme în brațe cu largul — Visând poate drumul ce’­­ bate pe mări Și câte păți-va ’n adânci depărtări, Frângându-și catargul... In noapte apusul abia dacă­ a fost, Nici slavă din cartea luminii .. Tăcerea pe apă e singurul rost, Iar marca inven­tä cu negru-adă­postt Și-adoarme delfinii!... Stan Palanka Povestea Hanului • de George Baicultecu Doarme daruri ’năbușit Intr’o liniște de­­ chit — Lângă drum salcâmi în floare Tamâiază întreaga boare, Ce deșteaptă, când și când, Frunzări șirn des al viței Care urcă tărîtoare Cum se ’nalță ’n slăvi ușoare Rugile mironosiței De pe trepte de altare. — Graiul nopților, plăpând. Mișună spre căi umbrite Prin ulucile ’nnegrite ; Iar în colțul odăiței, Candela cu ochi de­ orfană. Desvălește sub icoană Cuibul tinerei hangițe, îp resăr­at cu romănițe. Luna, coborând pe-un ram, intră — nesimțit — prin geam. Să privească, luminând Sticlele de aur pline ; Și cum raza ei, curând, Să le mistue s’aține, Aprinzându-le de-a rândul — Hanul își arată­ acum Patima ce fură gândul Trecătorilor, din drum, Când luceafărul nestins Licăre din gene roșii, Și când satu ’ntreg e prins Intr’un « chiu» ce-l fac cocoși* —* Peste o clipă — bat-o vina! Poarta care e vecina Crengilor cu mere coapte, Scurții prelung în noapte. Iar prin umbre-un chip răsare, Tae drumul de-a cărare Și se ’nfundă’n neguriș, — Pe când geamul cu zăbrele își ridică pe furiș, Margina unei perdele... George Baiculescu I... M , II—I&MII —— ■" — Dintr’o luna de toamnă...­­ ■ , c . ’ %­ C t1 i V ...întru în locantă trudit, reumatic... Și plouă fără sfârșit Pe mese zac muște strivite, grăsimile sfârâe, câțiva venetici mănâncă încet. Și locanta e ca toate locantele evreești din toate colțurile planetei unde au fost semănați de vânturi fiii lui Israel. O mamă își plânge copilul mort, toacă mușchii sângeroși și-și șterge nasul cu peștelca, tatăl glumește și mângâe, dar înalță mereu din umeri. Acela? chelner, numai în cămașă și cu pateștii slobozi. — Ce luați? — Borș cu sfeclă! !. Se învârte ca un vârtej și-mi aduce o strachină cu sânge. S’a oprit și mă privește. Bănuesc. Un chelner când se uiți cum mănâncă mușteriul, înseamnă că vrea să-i povestească ceva. — Ce e Ferdinand? (Și-mi pare ciudat că nu poartă un nume de harap). — Ați văzut cum au trecut ucigașii Ieși? — Ce ucigași ? — Cari l-au spintecat pe baron și pe nepotu său. — Ei și?... — Așa sunt toți leșii, ce naște din leah’, ucigaș și ticălos rămâne.­­ ■ — Adică? — Așa e...­­ — Ai vreo teorie nouă asupra ucigașilor. ’Ajungi din chelner birtaș sau profesor universitar. Și ai să poți scrie cărți cu po­vești și poze. Dacă nu știi scrie, chemi un simbriu? și-ți scrie. Nai nevoie decât să iscălești sau să pui degetul... — De ce mă luați așa peste urechi? Eu știu până și­­ dactilografia, pentru că sunt de meserie tipograf. — Da?... Ciudat! De aceia te chiama Ferdinand și ești evrei... — Eu am fost în legiunea vealtă din Italia și pe frontul francez. Pe urmă m’au trimes împotriva bolșevicilor. Ne -*• prisem într’un sat... — Spui povestea ?­­— Care poveste? — Cu morții... — V am mai spus-o vreodată? — Nu! dar într’o poveste trebuie să rămână un mort. — ...Dinspre jităria satului ieșia o căruță, mânată de ci­neva bărbos, care se înțelege de ce neam era. Câțiva ostași d­e-ai noștri. Ieși, s-au apropiat de căruță. — Ce ai moșule? Moșneagul plângea. Desfăcură fânul, o raclă. Ai ascuns banii în raclă și vrei să-i treci dincolo la muscali ? — Nu, ferească Dumnezeu! E feciorul meu pe care l-au mâncat păduchii exantematicului... Ostașii noștri au deschis atunci racla și dând de obrazul vânăt al unui bou­, l-au scuipat, ca să nu-1 depad­e... Eu am plecat și am fugit aici, în Moldova... ION CALUGARU Adeverul literar și Artistic Preful abolia­ nealtelor: Pe 12 luni 150 lei 6 „ 75 3 „ 40 fi ff 99

Next