Adevěrul Literar şi Artistic, iunie 1923 (Anul 4, nr. 132-135)

1923-06-03 / nr. 132

„ADEVĂRUL LITERAR ȘI ARTISTIC« IV .'tot poveștile în noi­ r­­’noi, înstrăinați, murim... Duși de aprigul, șuvoi. S’or găsi în țintirim.­­ PRIN-PINCIO Vreau să arăt cum se înfățișează­­ dragostea la acest poet care, în liricele sale și în proza-i ritmică, n’a plâns cu hohote, —■ abia de-a suspinat, care n’a râs m­elinire și tare, — abia de-a schițat un zâmbet, și căruia dacă i sau ivit vreodată­ sub condei, cuvinte nu vehemente, ori măcar energice, dar unele ce s’ar fi putut interpreta ca atare, dâr­șul a știut imediat să se desmierde, să le ’nvăluie într’o’ serie de cuvinte îndulcitoare. $ * * * Recenzații și necrologiștii ating, și dânșii, chestiunea dra­gostei lui. Discreția lui Pincio a făcut să nu se știe însă niciodată despre cine e vorba, deși opera lui­­ este aproape un jurnal intim al faptelor sale sufletești. După moartea poetului, scria in Adevărul (de la 8 Ianuarie 1895), Jony Bacalbașa: „Lucru curios, pe când în toate poeticile lui se vede cân­­t fală o iubită — cântată, ca și cum ar fi murit — nimeni n’a­m știut vreodată, cine era și unde trăia aceea, care inspira atâta­­ melancolie poetului. Tocmai acum, după moartea lui, am aflat un mic crâmpei de roman, care ține de Vauls ci Virgini?, și de Vierther, ei au copilărit împreună, apoi el a plecat în lume — și s’au iu­bit fără să și-o spună..." Intr’adevăr „Povestea” lui — despre Făt-Frumos din la­crimi, cel îndrăgostit de flori și cel neizbânditor — începe astfel: Se știau de tinereț De pe când erau copii Când visezi în dorul ei Și iubești fără să știi. Și închee cu moartea în taină a poveștilor și cu regăsirea „în țințirim” a povestitorilor. Steuerman în seria de articole „Morții noștri”, în Adevărul Ilustrat din 1896, istorisește o vizită acasă la Păun. Desprind dialogul dintre Pincio și sora lui: >—< Știi, Iancule, m’a întrebat „domnișoara" dac-ai plecat... — Zău?... Și figura lui Pincio ne făcu un zâmbet toată. — Da, și mi-a dat să fac un catalog. Azi m’a pus s’ascuțt fetele la citire germană. Las’ că-ți fac eu catalogul. Și îndată după masă, Iancu d­ă o coală de hârtie albă, o linie frumos, cu răbdare și fluerând: „Las’ dacă nu i-o plăcea domni­șoarei”. Bătrâna (mama lui Păun) zâmbi uitându-se la mine cu înțeles...” Și, mai departe, Steuerman, descriind o raită pe care au dat-o amândoi prin oraș, continuă: „ Unde mă duci? întrebai curios, văzând că are aerul să caute pe cineva. — Să întâlnim pe Izabela. [Izabela Sadoveanu, născută An­d­­re­i] —— era o cunoștință din publicistică. Trebui s’o găsim negreșit la cofetărie. N’am găsit-o. Vizitarăm toate copfetăriile, grădina pu­blică, fără reușită. —' Vroiam cu orice preț să-ți arăt pe cineva. Ai fi încântat, de­sigur. E totdeauna în tovărășia Izabelei, — sau cel puțin aș afla ceva de la dânsa. Am priceput că poetul e aproape înamorat: era pe vremea „Albăstrelelor”. Cât de rău mi-a părut că n’am putut vedea pe aceea, căreia ii suspina blajinul poet.. Iubita mea, stea blândă, pierdută’n depărtări, Tu mă abați din calea pustiilor cărări... După câteva zile primii o cartă de la Pincio. Un amestec de economie și tristețe, de haz și de lacrimi. O recitesc acum: „Mai scrie-mi ceva vesel de pe la voi. Că eu am catalogul cela R’am făcut nici o ispravă.” Dar el însuși se spovedește oarecum, în scrisorile Sale, Instinctiva, sincera lui pornire spre destăinuiri, dar și rezerva lui fac să-l ai pe dânsul pe deantregul, să nu cunoști însă decât în chip nehotărît pe acela pe care el se crede dator s’o ferească de curiozitatea lacomă nu numai a lumei cititoare, ci și a lumii intime de prieteni. Povestește dânsul într’un răvaș, că, în clasa II-a de liceu, făcea versuri de dragoste: „mă înebunise o tânără Marie, cu ochi verzi, dulci și totdeauna umeri”. Și într’o altă scrisoare, spune că a devenit „un fel de dascăl de limba latinească”: „Pe Ileana, ori Codreana Sinzieana, o învăț eu latinește... fiu Iancu, — frate cu Budulea Taichii să învăț pe Sinzieana, ce-i mai zice și Maria [tot Maria], socot că e un lucru, ce te poate lăsa pe gânduri... pururea pe gânduri... și de aceea, și eu, stând în fața elevei mele, cad pe gânduri ne’nțelese”1 * * * In poezia de dragoste a lui Păun, găsești întreaga psihologie a timidului. Dau cu gândul de s’ar face Marioara mai încoace S’o privesc,........” ■ își începe poetul „Doina“. Și după ce va fii privit-o­r „S’o privesc cu de-amănuntul Inema să nu mă doară”. Acum însă i se pare poetului că a mers prea departe, că a fost cutezător din cale-afară, cu atât mai mult cu cât își manifestase dorința ca „dintr’odată s’o culeagă ochii toată”. Și el mai dă p­eacă de surdină acestei aspirațiuni a sufle­tului său. .,Pe furi? să cat la ea Să-mi astâmpăr dragostea”. Și apoi? „S’o privesc cu de-amănunt. Și să-mi cânt frumos cuvântul’’ iar când suntem și noi mai surprinși că poetul, fără ate­nuări și ocoluri, face marele act de curaj declarând: „S’o dezmierd, la sân s’o strâng", Și chiar: „S’o sărut pe ochii.." dânsul închee: „5.!..Să plâng ! Să plângă­ Dânsul­­ dorește, dar totuși tremură să nu i ac Opere vieți n­edreptățite de BARBU LAZAREA SU întâmple acest acest accident, — pe care el l’ar socoti ca o nenorocire, dacă s’ar petrece în fața ei. De două zile îs acasă, —■ Ce bucurie pe ai mei ! Doar pe la dânșii n'am fost încă — Și nu mai pot de dorul ei. Un gând neînțeles, o frică Mă tot întârzie să plec; Și cum aș vrea din suflet, Doamne Un ceas sub ochii ei să-mi treci Și am prilej și-o îzi întreagă Să mi-o petrec la ei sub nuc; Și fără pic de bănuială, Anume pentru ce mă duc; Căci mândra mea mai are­ un frate —■ Și eu mă duc la el, când vreu. , Acuma îns’un gând mă doare, — Ce mai copil mai sânt și eul Mi-i teamă, 'n clipa revederii, Mânuia-i când mi-o da să-i strâng, Să nu-mi pot stăpâni iubirea Și’n văzul tuturor să plâng... $ * * Pentru a enunța calitatea distinctivă, caracterul unei ase­menea poezii, trebue să recurgi la terminologia de mult scoasă din uz de prin e­poca îamartiniană a poeziei românești, de pe vremea „rozelor și crinilor” lui Bolintineanu, și când se putea — fără să te copleșească ridicolul — să spui despre o poezie că e candidă, virginală. Mai mult, eu aș face apel la un specimen din cuvintele pentru dgapururi și iremediabil compromise, ca unul ce-a fost cules în dicționarul latinizant, elaborat de Laurian și Maxim. Cuvântul este Verecand. Și el implică­ temerea de-a face ori de-a spune vre-o necuviință, curățenia sufletească, modestia. Și aș zice: lirica lui Păun e nefecundă. Feciorelnică, într’adevăr, uimitor de decență, este ero­tica lui. Ceea ce o salvează de afectare și declamațiune, ceea ce o face să nu fie o variație pe-o temă de dragoste, e că sufletul lui Păun se identifică într’atâta cu ritmul și vocabularul său: un grai simplu, franc, familiar, cu modulări elegiace,­­ lipsite de pompă și cari — de aceea — merg de-a dreptul la inimă. Un simpatic ton de povestire, tremurător de înduioșat ce este, și, traversat de­ un transparent și dulce humor. Eram cândva împreună—și mai era cu noi Fetița cea mai mică, o surioară-a ei. Și nu știu cum, deodată, ne vine 1­ amândoi o lacrimă, —pe­semne visam la flori de tei... Odată mi-a dat mâna, în glumă, s’a sărut, — Țin minte, era toamnă, când mâinile ne-am strâns. Dar cine poate spune, ce bine mi-a părut Și cât am plâns pe urmă —­ și cât mai am de plâns. Timid nu e numai el, ci și ea. . Și sin­ciunea este caracteristica tuturor femeilor cari înfio­rează din opera lui Păun, și caracteristica tuturor în^răsto­­stiților săi: ( Marian și Mărioara rătăcesc o vară ’ntreagă „pe sub tei de pe vale”. Dânsei îi place mult când lui „îi picură pe buze, vorbe calde cât de multe”. Dar să-i spune nu se’ndur­ă. Căci nu-i vine­ așa deodată ln „Albăstrele”, îndrăgostiții sunt așa ’de aproape unul de altul, dar nu-și spun nimic. Și doar ne știm — ba încă cum! —* I-oi spune mâni... halul voinic. Chiar și în poeziile-i sociale, când face o comparație între tânăra frumusețe rustică și cea ^ dela oraș, ^ o­­>ra. Pe cea dintâi, superioară față de femenitatea ^ citadină, prin frăge­zimea sa, prin lipsa-i de fățărnicie, dar și prin sfin­a și blân­dețea sa. In ochii ei ce limpede povestet in ochii ei ce dragoste blajinăt Și ’n vastul poem în proză ” intitulat „Dragoste ai într’o melodioasă alăturare de termeni străvăzători, o desvăluire a acestui sentiment, timiditatea. « „înduioșat ascult ca’n vis, în șoapta ușoară a câmpului și a adierilor mirositoare..­ Poate la gândul că sântem atât de singuri, stăm așa de sfioși. ...Surprind urma unui surâs în colțul gurei mici, — pe obrajii albi, o rumenire ușoară, diafană... Și-i liniște în jurul nostru, o liniște de câmp, cu mii de aiu­ri­ri, ce mângâie sufletul cu nedeslușitul lor farmec"! Așa e toată poezia lui de dragoste: un dialog dulce între două timidități. Uneori un schimb de tăceri care ține locul vorbelor. Sufletele comunică între ele deadreptul, aproape fără intervențiunea cuvintelor. Și atunci nici poezia nu are nevoe de o somptuozitate de vocabular; termeni din aceeași familie, dar delicios și sur­prinzător nuanțați, de­ o armonioasă cadențare ne orânduesc, parcă dela sine în cantilene cu surâzătoare viziuni de noroc. Nimic frenetic. Nimic halucinant. Nici o sensualitate, nici o exaltare-O poezie mai mult evocativă, deși simplu­ povestitoare. Au­tumnală prin decor, primăvăratecă prin emoțiuni. O poezie mai mult de presimțire, decât de sentimente. Intr’o asemenea poezie, dragostea are „graiul­­ înduioșat, de farmec plin”, e ca „șoapta apei line, ce mângâie auzu ’n pacea sării”. Cum se­ urzește dragostea aceasta? In taină. Și multă vreme după despărțire ea este rechemată astfel în aducere-aminte. Când vremea dă în toamnă, îmi picură plângând Senina ’nchipuire a unei dulci văpăi..­ Despărțirea se face fără vorbe. „Plecasem — și ’n zarea albastrei dimineți de vară, departe de deal flutura o batistă albă. Așa ne-am luat noi ziua bună. Nici hrana nu ne-am strâns...” Și din depărtare oamenii nu-și scriu. Numai dânsul as­cunde a sertar unele răvașe blajin-dojenitoare: „Mai pieară-mi și tu o slovă, două, Că prea le iași în seama mea pe toate, Și mi s’a rupt surtucul tot în coate, De când tot scriu, că-mi ninge și-mi tot plouă”... Și de-odată, o invitație la cununie: Dar într’o zi — s’o bată bruma ! îmi vine­ o veste cu noroc Cântecul singuratecului Zilele cu fire lungi și mohorât- Ce urzesc în taină degete urâte Curg și se destramă de pe-al vremei sus, Pe la streșini țipă glasuri cobitoare: Ce uriaș cioplește racla­ încăpătoare îngânând prohodul Zilei ce s’a dus? Viața pare-o casă ce-a rămăs pustie Unde prin unghere să se piardă știe jalnic, numai gândul vântului hoinar, Casă ce se surpă cu închise geamuri, Unde toamna’și scrie picurând prin ramuri Cu mărunte lacrimi, tremurat chenar. Zile mohorâte curg și se distramă Ploaia se 'nfășoară ’n umeda-i năframă Și uriașul bate ’n raclă neîncetat — Negre ursitoare cântă la răscruce Și cu mâini de ceară stau pândind s’apuce Călătorii ce pe drum au înserat. Maria Pană Zi ploioasă de primăvară De-as dimineață cerul s’a ’mpretenit, Fâșii de nori răzleți s’au arătat în zare Și­ apoi încet-încet în larg s’au contopit, Țesând pe cer un giulgiu trist de ’nmormântare. Azi soarele nu s’a mai arătat Și toate florile de dorul lui sunt triste, Căci raze mătăsoase ca batiste Nu le-au șters lacrămile, nu le-au mângâiat. Eu cred că norii numai de necaz Se așezară azi în calea soarelui. Fiindcă florile prea mor de dragul lui Ce le ’mpietrește zâmbete ’n extaz. Și-apoi... au vrut și ei prin picături de ploaie Să spele lacrămile florilor ce plâng, Dar lacrămile isbucnesc acum șiroaie Și sub povară florile se frâng... Din liniștita singuratica-mi odaie Privesc cum plânge cerul încontinuu ploaie Și-ascult afară vântul moale cum suspină De jalea florilor ucise prin grădină... George A. Petre îmi scrie mândru că m’așteaptă Să vin la nunta ei să joc» * * ’’Și la acest poet — la care până și pustiul inimei înflorește — cât de străbătătoare este, t­e astă dată, melancolia depăr­tării, a singurătății neclintite de vr’un grai de om ori de vr’o slovă feminină. Pastelul său cel mai trist, poartă titlul Vae soli. Pe ro­mânește: Vai de cel singur, M’am dus pe șesu ’ntins și vânăt Prin luncile de pe Șiret, Un val de apă argintie Și alintat de-un plâns încet. Eram atât de trist și singuri In preajma mea și înapoi Cădeau, în golul din pădure, Din sălcii, gălbenele foi. Eram cu singura vieață Și ’n liniștea din jurul meu, In trista măreție­ a morții, Părea că mă cufund și eus * * * Un om care n’a știut să puc ordine în propria lui viață, s’a apucat de curând să aranjeze — retrospectiv — traiul sim­paticilor săi dispăruți. Dânsul găsește că Păun ar fi putut să fie un excelent „om al vetrei” și poet al unei tăcute și norocoase căsnicii. Pe Ion Păun îl apăsa — într’adevăr — starea de holteu­. Intr’o scrisoare se ’ntreabă cum „să scape de urât”, și se tânguie: „M’aș însura, — dar cui să trebuiască o sărăcie de bftet fără un surtucel ca oamenii pe el?” Și într’o scrisoare, datată 29 Septembrie 1892: „Trăesc ca burlacii, singur... N’am unde mă duce, n’am cu cine schimba o vorbă”..­ * * * Că el ar fi dat pilda unui destoinic conducător d­e menaj, o mărturisește Dimitrie Anghel, cu prilejul portretului­ pe care-l face lui Gheorghe din Moldova, în ziua înmormântării acestuia. La Roma, într’o zi de primăvară, au pornit-o , plini de voie­ bună, tustrei, Pincio, Gheorghe din Moldova și Anghel, transportați de ideea deschiderii unei ferm­e-model la Bucu­rești. „Eu" — spune Dimitrie Anghel — „aveam să pun fondurile,­­căci eram capitalist, pe atunci, el (Gheorghe din Moldova), ex­periența pe care își închipuia că o are, vizitând toate lăptăriile din Roma, iar Păun, poetul bucolic și cuminte, destoinicia lui de om așezat’’. * * * Căsnicia lui ar fi fost — de bună seamă — o duioasă și delicată întrecere între două devotamente; în felul căsniciilor pe cari „în dar de vorbe bune și calde” le ura prietenilor săi: „Să te uiți la dânsa galeș. Ea privind în ochii tăi, — toată mintea să ți-o fure și — pierzându-vă în oftarea unui dulce înțe­les, — să luptați de apururi tineri, spre­­ împlinirea unui vis măreț și sfânt"... Și, într’un alt răvășel: „In casa lor fie pururi­pită și sare, — iar în inimă dragoste și voie bună, spor și rodnicie”. Dar groparii cari, la 2 Ianuar 1895, — în noapte, în frig, în umezeală, în pâclă, și la fumegânda lumină tremurătoare a unor torțe, — i-au săpat mormântul, au acoperit în groapa cea din Valea plângerii și visul acesta al unei căsnicii și cellalt mare vis al său. Un vis ce își revarsă, iubirea in popoare. BARBU LAS5ARBANU Momentul oportu Diaconescu — avocatul — era foarte supărat în dimineața aceea, pe când se plimba de colo-colo, prin larga sală a pa­șilor pierduți. Se îngrămădiseră multe­ clientela mergea prost, acasă, nevasta îl cicălise că „de ce nu ești și tu, măi omule, ca alții, -r- fă ca ei, ce? ai să moștenești pământul cu cinstea ta? , — în adunarea politică de aseară avusese iarăși o întâlnire cu „nenorocitul acela de Popescu, care, drept îți spun­­e un scan­dal, — în dimineața aceea apoi, un confrate îi luase o afacere pe care el o aștepta cu gura căscată, — toate acestea laolaltă, făceau ca mintea d-lui avocat Diaconescu să fie foarte tulbu­rată. Se gândea. — „De mâine am să fac și eu ca Ionescu și Pârjolescu... Am să jupui pe client de trei piei și am să-l țin, colo­­ la distanță... Are dreptate nevasta!.. Hm?!.. Cred și eu... Dumneaei atâta știe: rochii și iar rochii... și când îi spun: „soro, mai lasă cele rochii” ea, de colo: „după ce port o rochie pâri ce se face sdreanță, tot tu mă i’ai cu gura?.. Hm!.. Cum naiba rr.i-a luat afacerea Pârjolescu?.. Mare j­apan!.. Ce meserie, Doamna Doamne!­.” Cam acestea erau, în trăsături largi, gândurile tumultoase din mintea d-lui Diaconescu, pe când­ mergea, în neștire, aceiași dungă neagră de mozaic din sala pașilor pierduți. Cum mergea așa, un curier îi dădu un plic, zicând: — „Pentru d-voastră”. — „De unde?..” — „De la banca „Fericirea obștească”... — „Da?” — „Da... zice să semnați de primire..." Diaconescu în neștire, iscăli, gândindu-se plictisit la ce mai putea fi. Știa că are acolo un gir dat lui Istrătescu, func­ționar la C. F. R., prieten de copilărie cu el. Desfăcu plicul... Banca îl soma ca „de îndată” să achite suma girată, de­oa­rece Istrătescu plecase din oraș, fiind mutat la o gară înde­părtată, spre Sighetul Marmației... Rămase de lemn... O clipă, toate gândurile i­ se opriră pe loc, — apoi, ca într’o revărsare îmbielșugată, isbucni gândul și mai tumultos: „așa-mi trebue, dobitoc!.. Mai ajută pe om P­iiuL fir’ar...” și d-l Diaconescu, în gând, scuipă din toată inima... Tocmai în clipa aceea, se apropia de el, colegul Mircescu, — elegantul și spiritualul coleg de avocatură. Totdeauna avea un zâmbet pe buze și o glumă gata, cu care descrețea frun­țile prietenilor. El zicea totdeauna: — „Nu vreau să știu de nimic, — viața e un fleac (alte ori spunea altfel)... Ergo, bibamus... (înțelegea prin bibamus, să trăim)...” Și te lua, te învârtea, — îți aruncă o glumă, mai totdeauna reușită, — și pleca mai departe și iar spunea vreunui grefier posomorât din prismă că nu avea lemne acasă și nici bani în buzunar: „nu sta așa, măi dragă, — vita breva est... Ergo, bibamus, — cum zice turcul...” și-l lua pe bietul om și-l învârtea și-i aruncă o glumă, mai totdeauna reușită, — așa în­cât, acesta, ca să scape, frunzărea un surâs în silă, de parcă s’ar fi încruntat de durere... Diaconescu, tocmai ajunsese la gândul că bunătatea este o prostie și prietenia o idioție, — când Mircescu i-se opri în față, — „Ce-i cu tine, măi?.. Ce stai așa?...” Peste fire de amărât, Diaconescu îi răspunse: — „Lasă-mă, bre, în pace...” .„ Mircescu nu­ se lăsă, — găsise momentul oportun să-și desvolte actvita­tea-i pacificatoare și consolatrice. Zise: — „Ei, ce dracu, măi?!.. Ce-i mutra asta lungă de trei stânjeni, măsurați în palme de pe vremea lui Dabija-Vodă?..” și dădu să surâdă lui Diaconescu... Acesta, îi întoarse o privire și rugătoare, dar și adânc plictisită, gândindu-se: „cina îl mai trimese și pe idiotul ăsta?.. Auzi, domnule, să plătesc eu polița?.. Asta nu!.. Hotărât nu!.. Am să le spun că.„” Mircescu voia însă, cu orice chip, să-l facă pe Diaconescu să surâdă, — deci insistă din nou: — „Sau poate, dragă, nu-ți merge în amor?.. E! el» ștrengarul ei.” Diaconescu, apăsat: —­ „Du-te, mă, și lasă-mă în pace!..” Mircescu: — zâmbitor: — „Mă dragă, vita breva est...“ Diaconescu pierzând măsura: — „Mai întâi ești idiot, nu breva, ci brevis... Brevis­breve... Brevis este și pentru masculin și pentru sc­.cab.­șî al doilea ești un... un...” Mircescu părând a rămâne nepăsător: —­ „E!­e­ hotărât că n’ai avut­ noroc în amor­astări.­uple..«’’ Diaconescu răstit: —• „...un... un tâmpit că nu lași oamenii în pace...” Mircescu, puțin atins, schimbă: — „Ai putea să-ți mai i­ai seama la vorbă, căci de ** nu­— „Ce „căci”?.. Ești un.. — „Te rog­ te rog...” — „...un caraghios... ’ !— „Și tu un mitocan...” — „Maimunțoiule L” ’ — „Idiotule L” Două palme răsunată pe obrazul lui Mircescu, ca doua pocnituri de pistol și ca o chemare grabnică pentru cei de pa Sala pașilor pierduți. Intr’o clipă, se făcu un strugure de lume în jurul luptătorilor* ca și cum un magnet ar fi atras în juru-i tot ce era vietate în preajmă. Ușile grefelor de deschiseră și invadară în sală toți funcționarii. Până și copistul Grigoraș* cel cu picioarele moi, se ivi sprijinit în cârje și holbând ochii* întrebă în gol: „ce s’a întâmplat?..." •­­. . • • • » » Târziu, după ce procesele se isprăviră, doi colegi, Ionescu cu Pârjolescu, mergeau pe bulevard spre club­ și vorbeau despre această întâmplare. — „Și doar erau prieteni...” zicea Ionescu. — „Vorbă să fie...” răspunse Pârjolescu cu subânțelesuri:« Ionescu, pricepând, zâmbi: — „Oare?..” — „Ce? te mai îndoiști?.. — „Nu zic... Nu mai garantez nici de (era să zică „di mine”)... nici de frate-meu... — „Se zice că l’a cam prins pe amicu’ Mircescu făcând ochi dulci...” — ....nevesti-sa...” — „ ...exact...” — „Ce-ți spun eu?.. Nu mai poți garanta de nimic... Cine ar fi putut zice de femeea aceea?.. — „Femeea?.. Hm!..­Femeea, dragă?­..” zâmbi filosofic d-l Pârjolescu... Apoi urmă:­­ „Femeea este, pot zice, tot ce poate fi mai... hm!.. tnici, cum să zic?..” și negăsind cuvântul, făcu câteva rotogoale vagi prin aer, ca și cum ar fi vânturat ceva... Și amândoi prietenii, mergând pe sub castani, se simțeau, foarte voioși... AL. IASCAROV-MQLDQVANC

Next