Adevěrul Literar şi Artistic, iulie 1923 (Anul 4, nr. 136-140)

1923-07-01 / nr. 136

ȘIRIAI ȘI ANUL VI—No. 1363 Lei Exemplarii­ în țara 6 Lei Ex­ în străinătate Adevărul FONDATORI / AL­ V* BELDIMAN 1888-1897 FONDATORI­­I CONST. MIN­E 1897—1920 Duminica 1 Iulie 1923 L­iterar și Artistic FONDAT în 1893 Q faptă bună, pe cale de îndeplinire de Qala Galaction Când treceți voi, pe lângă chioșcurile de ziare și vedeți, țin­tuite afară, zecimi de broșuri populare, ilustrate și neilustrate, în tarn e vorba de bandiți, de detectivi, de curtezane, de aventurieri, de măscărici — ce sentiment vă coprinde, pentru cititorii acestor publicații? Titluri neghioase sau indecente, ilustrații absurde sau ticăloase, tipăritură de speculă și de mizerie, această hrană sufle­tească este destinată imensei mulțimi a micilor cititori. Aceste crime, aceste aventuri, aceste întâmplări desfrânate sunt citite, pe­­ apucate ori în ore libere, de muncitori, de școlari, de tineretul feminin din fabrici și din ateliere. Există o activitate onorabilă, îndreptată cu gânduri bune spre cartea cinstită populară. Sunt oameni cari scriu pentru popor: învățături practice, rezumate științifice, povești, poezii și multe altele. Dar cărțile lor nu răzbat departe. Le-am văzut și le văd prin bibliotecile neajunse de micul cititor, sau în vitrina librăriilor. ^ Nu-mi aduc aminte să fi văzut vreodată o carte folosioare, ci broșură de știință sau de literatură sănătoasă populară, pusă la loc bun, afară, pe oblonul vreunui chioșc. Cititorul cu câteva clase primare nu cutează să ridice ochii și să cerceteze vitrina unei librării. Pentru el, chioșcul de ziare este expresiunea cea mai înnaltă a posibilității culturale. De aci, își cumpără ziarul favorit și tot de aci, uneori, și broșura colorată și extravagantă, în care va găsi... inimosul, binele și adevărul-Frământătorii noștri de limbă literară au puține căi deschise spre cititorii cu câteva clase primare. Au observat mulți adeseori și vom observa încă multă vreme că scriitorii noștri trăesc și scriu într’o lume și pentru o lume cu totul restrânsă. Literatura noastră mai a tuturora nu merge în jos mai departe de învățătorul de la țară, iar în sus — se oprește în studențime și într o rețea rară și sfâșiată, de amatori de felurite categorii. Cititorii mei și mulți nu citesc lucruri scrise de meșteșugarii noștri. Vina acestui ne­ajuns este, fără multă vorbă, de partea meșteșugarilor. Nu știm ce trebue să scriem ca să cucerim pe micul cititor. Firește, scriind lucruri oneste și clăditoare, nu dibăcii de detec­tivi, nu crime indescifrabile, nu cuplete pentru grădinile de vară. Doi din actualii noștri scriitori s’au întovărășit ca să ne a­­răte calea care duce spre favoarea populară și să ne dăruiască pilda unei literaturi vrednice de imitat. Amicii mei, Sadoveanu și Pătrășcanu — tuturor prea cunoscuți și de repetate ori încununați lu­ stadionul literilor române ■— au început să prelucreze și să ti­părească un vechi material literar care, însă, subt degetele lor dă­ruite, întinerește și strălucește. Sadoveanu și Pătrășcanu au în­ceput să premenească și să adune, într’o viitoare carte măiastră, o parte din Viețile Sfinților. Este îndeobște cunoscut că a­­ceastă literatură specială era deosebit de dragă părinților noștri j și a rămas și azi, în mare cinste, la cei ce păstrează încă legea lor pravoslavnică. Munca fraților Sadoveanu și Pătrășcanu e munca unor oa­meni înțelepți. Sunt încredințat că, la vreme, cartea lor va fi sa­lutată, primită și răspândită cu entusiasm. Astfel de cărți trebuesc neamului nostru, în ceasul de față. In vârtejul noutăților de tot felul, în frigurile inspirației noastre orășenești și exotice, e odih­nitor să vezi că doi din protagoniștii literaturii românești, se întorc la vrafurile cu literă cirilică și prind a scoate din ele trainice frumuseți. Știu bine că puțini vor înțelege fapta acestor scriitori. Dar fapta lor e profetică! Trebue sufletului românesc, încă odată, pacea și răcoarea simțirilor creștine. Când țările înnaintate europene, când America Utilitară și mercantilă declară că le este sete de mai multă crești­nătate, noi sîntem cei mai puțin îndreptățiți să avem o concepție negativă. .........................­­ Pe drumul inaugurat de cei doi scriitori se vor ivi curând și alți tovarăși. Fiți bine încredințați că Sadoveanu și Pătrășcanu cei mai citiți din scriitorii noștri — nu s’au gândit la succesul de librărie. Au avut destule. E o cugetare mult mai adâncă pe care cred că o întrevăd în hotărîrea lor. Este sigur că au plecat de la aceleași amare observații ca și mine, ca și noi toți, cari puteți și vreți să cântăriți ce însemnează această abjecțiune po­pulară, spânzurată la chioșcuri și zilnic înghițită de cetele orășe­nești și țărănești........................... . • Scriitorii noștri, obicinuiți și ospătați în dmmi-hall-ul lite­raturilor streine, trebue să-și mai lase din apucăturile și din gus­turile lor delicate și să se apropie de popor și de bucătăria lui. Dacă nu e multă vlagă în literatura de azi este, mai ales, din cauza atitudinii noastre de orășeni literari, aiuriți de modele și pe­trufandalele streine. , , . . Un simțământ admirabil conduce pe cei doi colegi în între­prinderea lor cea nouă. Cărți pentru popor! Cărți pentru târgo­veț, cărți pentru țăran. Și anume așa cărți în cari el să regăsească înduioșat, amintiri și asemănări cu ce auzea ; ‘ mic copil in casa părintească și în vechea biserică din sat. Sunt legi de continuitate pretutindeni, în cer, pe pământ și Ai sufletul omenesc. Vom fi cu adevărat fii vrednici ai acestui pipor, când *—1 noi aceștia cari depanăm slove și gânduri rom­ști să biruim stridența ceasului de față și să înțelegem, în pacea conștiinței, care poate fi, pentru noi, această lege de con­­inuitate. O. GALACTION tt>m De ce v’ați dusf De c­e v'ați dus din mijlocul Naturii in care dorm atîtea străluciri? De ce voi singuri v’ați făcut martir­ii sclavi plecați minciunilor și urii? Că doar în sinul Ei se nasc iubiri Din tot ce spun tăcerile pădurii, La șoapta Ei misterele făpturii Pornesc în noi sublime rătăciri Cum? N’ați simțit nimic în contemplarea Unui apus de soare printre brazi. In liniștea ce-o pune în suflet marea? Vă ’ntoarceți iar la Ea. Și pe grumazi, Vă puneți jugul blând al resemnării, i dragostei de oameni, și­ al uitării. T3. Pallady ip» AMn „Povestea vorb­li­ m -------- de ANTON PANN A fost un zgârcit odată care mereu grămădea. Nu putea sa se îndure sa cheltuiască un ban, Zi și noapte, totdeauna, pe bani dormea și ședea. Să mănânce și el bine măcar odată’ntr’un an­, Și de cumplitate multă trăia singur, singurel, Ci trăia tot calicește, mâncări proaste cumpărând cu fine d ’n casă nici slugă, nici pisică, nici cățel, Privind cu jind cele bune ca și un sărac de rând. Iarba­ fiarelor Iată cum se poate găsi iarba fiarelor. Mijloacele sunt destul de numeroase : 1. „Se împiedecă caii cu fiare (câtuși) și li se dă drumul să pască noaptea prin locurile mlăștinoase, pe unde se cam știe că crește iarba fiarelor. Păscând calul, când a dat peste iarba fiarelor, și această iarbă a atins cătușile, se aude deodată splrgjic ! iar calul rămâne des­­pedecat. Din ce pricină ? Pentru că a călcat prin iarba fiarelor care nu rabdă nici-o încuietoare de fier. Atunci să pîndești și când îi auzi plesnitura fiarelor, să dai fuga acolo și s'o cauți pe lângă picioarele calului.“ (Rev.­­ Creangă II, 239). „Iarba fiarelor se găsește pe locuri mo­cirloase. Vita ce o mănîncă se umflă și piere. Caii cari pasc prin acele locuri, dacă sunt împiedicați cu piedici. I de fier, se despiedică și se slobod ; cei potcoviți rămîn fără potcoave... In Spătărești, sat de lângă Fălticeni, la locul numit „la Rîpi“, se spunea că este iarba fierului, căci mai totdeauna caii ce pășteau acolo se despiedicau, și multe vite ce pășteau în acel loc ar fi murit.“ (Șezătoa­rea, XV, p. 45). Iată și încredințarea dată de Vasile Albu, din comu­na Adîncata (Dolj) : „Eu.... aveam islaz de cai la Rovină Noaptea băgăm caii în fiare, căci ne era team­a de hoți, și seara noi cu mîinile încuiam fiarele bine și, pînă dimi­neața, din 20—30 de cai băgați în fiare, mai găsiam 5—6 cu fiarele. Ceilalți le pierdeau pe poiană“ (Ibid. V, 15). Dacă însă, atunci cînd s’au despiedecat caii, e întu­­nerec și n’o poți găsi, „încui iar fiarele cu un lacăt; pe urmă, iei iarba fir cu fir și atingi cu ea rând pe rând la­cătul încuiat; îndată ce lacătul s’a descuiat, să iei acel fir cu care ai atins lacătul, căci ăla e fir de iarba fiarelor (ibid. II, 239). 2. „Luînd un lacăt încuiat, și legîndu-l cu ată să-l tragi după tine prin ierburi, unde crezi că ar crește plan­ta; căci, cum ajunge lacătul de ea, se deschide și astfel o poți afla“. (S. Mangiuca, în Familia, X, 256), „Leagă de o frânghie mai multe lacăte încuiate și umblă cu ele tîrîș prin iarbă. Când a auzit străncăitura vre-unui lacăt care s’a descuiat, se oprește pe loc și o caută. (Rev. I. Creangă II, 239). 3. Strîngi iarba din locul unde crezi că se găsește ea și o pui într’o covată cu apă ; iarba ordinară plutește, iar iarba fiarelor, fiind mai grea, cade la fund“. (Șeză­toarea, XV, 45). L­4. „Cînd se rupe coasa în iarbă, fără nici o pricină, e semn că ai dat cu coasa în iarba fierului, sau a tîlharilor. (Voronca, loc. cit.) Iată ce povestește un bătrîn în acea­stă privință: „Pe la Sînt-Ilie, pe când se face fînul, m’am dus la cosit, începând a cosi, coasa merse câteva obraze și odată sări din toporîște cu o mare putere. O împănez din nou și, începând din nou a cosi, iarăși sări și așa, de câteva ori. M’am gândit că nu poate fi altă pricină decit că coasa mea s’a lovit de iarba fierului. Astfel am fost silit a lăsa cîțiva pași necosiți, am trecut înainte, după care coasa n'a mai sărit“ (Șezătoarea, I, 85). Dacă ți se întâmplă să dai de un astfel de loc, „să iei și să arunci buruienile pe apă și, care va merge în susul apei, aceea e“ (Voronca, loc. cit.). „Dacă ai un fînaț cosit, fără nici­ un mușuroiu, fără nici­ un ciot, și dacă acolo ți se rupe coasa, să știi că pe acolo crește iarba tâlharului. Deci, taie toată brazda aceea, în care ți s’a rupt coasa, dela un capăt până la altul, ridic’o și du-o la o apă curgătoare, cum ar fi Prutul, bunăoară, și d­ă-i drumul pe apă. Ai să vezi dumneata, om bun, minunăție, că o parte din iarbă apucă la vale, iar o parte se întoarce și merge în contra a pe L Asta care merge împo STUDII DE FOLKLOF de I. Aurel Când­rea Moapte de pri ¥ liel, Singuraticele uliți Dorm sub a­lte luminișuri, Luna­, frânge fine suliți Peste negre coperișuri... Și când pasul meu străbate Colbul adormit pe drum, La fereastra cu mușcate Nimeni nu s’arat­ acum, O! De mult, în vreme bună, Când treceam pe-aici alt-dată, Se ivea la geam, sub lună, Cel mai blând profil de fată... Azi nu-i nimeni... Și’n popasul Nopței pline de senin, Nimeni nu cunoaște pasul Călătorului strein. Nici o mână delicată De la geam nu trage storul Nici un cap bălai de fată Nu ’nflorește­ acum pridvorul. Evocând tristeți străbune Turla vechei catedrale Pune umbre de cărbune Peste colbul de pe cale, Și trezind prelung, sub lună, Șoapte ca din alt tărâm, Tot mai trist în noapte sună Pasul meu pe caldarâm! Mitreea Rădulescu triva apei, să știi dumneata, că-i iarba tîlharului sau iarba fiarelor" (T. Pamfile, op. cit. 61—62). 5. „Să pleci, cum fac unele babe, în răsăritul soarelui, la cîmp, cînd rouă este încă nescuturată și, dacă cunoști iarba fierului, după felul cum strălucește rouă, întinzi pînă la acel fir de iarbă capătul unei trestii sau al unei vergi lungi, după care apoi o poți rupe“, (ib. ibid. p. 61). — „Cînd o afli, trebue cu o nuia de alun de un stînjen de lungă, pe furiș aplecat, să te apropii de ea și, dând cu nu­iaua, să-i tai vîrful, căci astfel tăiat, nu mai poate fugi și peri dinaintea omului.“ (Familia, X, 526). 6. „Cel ce voește numai­decît să aibă iarba fiarelor, acea iarbă misterioasă despre care se crede că are putere de-a descuia orice încuietoare, se duce și bate împrejurul cuibului ciocănitorii (Picus martius) cuie de fier. Ciocănitoarea, ca să poată intra în cuib, se duce și nu se întoarce înapoi pînă ce nu află iarba fiarelor, iar după ce o află și o aduce, cum o atinge de cuib, cuiele îndată pică jos, și atunci, cel ce-i trebue iarba ,o poate foarte lesne căpăta, dacă pune și (ine cumva pe ascuns un vas dede­­subtul cuibului,­căci ea pică dimpreună cu cuiele“. (S­ F. Marian, Ornitologia I, 75—76). 7. Cel mai cunoscut și mai sigur mijloc e însă urmă­torul : „Caută un cuib de ariciu cu pui vii și, după c­e-1 găsești, faci p’a colea p’aproape de cuib un cotecior mic, îngrădit cu nuiele și învelit bine de tot. Pui cotețului o uscioară prinsă în balamale și la ușe pui verigă cu lacăt bun sau broască de încuiat. Ies apoi puii de arici, îi bagi­­ un coteț și-i încui acolo. Puii n’au pe unde eși decât pe ușe, dar ușa e încuiată. Cînd vine ariciul (aricioaica), mu­ma puilor, la cuib, și nu găsește puii, începe a-i căuta și nu se astîmpără pînă nu dă de coteț. Dar cum să scoată puii dacă sunt încuiați? Lesne de tot... El cunoaște iarba fiarelor și știe unde s-o găsească. Se duce în­ grabă, ia un fir, două, în gură și vine la coteț. Uitasem să vă spun că de jur împrejurul cotețului, și mai ales la ușa lui, pă­­mîntul trebue să fie netezit și măturat bine. Cum se apro­pie ariciul cu botul de ușa cotețului, ușa se descuie sin­gură, iar ariciul scuipă iarba, își ia puii și fuge cu ei. Atunci te duci și dumneata lîngă coteț sau la ușa cote­țului, găsești iarba lepădată de ariciu și o­iei“. (Rev. I. Creangă, V, 16, după o comunicare din jud. Dolj). Tot astfel se povestește în Muscel (ibid. II, 240), in Moldova și Transilvania (Șezătoarea, I, 84, 153; XV, 45; Qorovei, Cred. 120 ; Hașdeu, Etymol 1645), în Bucovina (Voronca, loc. cit.) și în Banat (S. Mangiuca, în Familia, loc. cit.) Această credință populară foarte răspândită o găsim versificată, încă la sfîrșitul veacului al XVIII-lea, de Ioh­năchiță Văcărescu (Poezii, p. 337): „Am să v’arăt o minune... — Ce este minunea? spune — Vă rog să n’o luați drept glumă! Trei oriceî fără mumă I-am Închis cu îngrijire, Să n’aibă loc de ieșire... Numai prin ușe se poate și d’acolo a se scoate. Lacătul nu se descuie, Nici cu cheie, nici cu cuie. Aricioaica mâniată A fiarelor iarbă cată. In tot felul se muncește Până’n sfârșit o găsește. Buruiana e micșoară, Ca rabinul roșioară. Deschide, cum o aduce, își ia puii și se duce... După alții, în loc de a închide puii într’o colivie de fier „să se prindă un puiu de arici, să se bage subt o troacă să se pună o piatră mare ; atunci vine mama azi­(Citiți continuarea în pagina ll-a)

Next