Adevěrul Literar şi Artistic, august 1923 (Anul 4, nr. 141-144)

1923-08-05 / nr. 141

SERIA III ANUL IV— No. 141 Adeverit­ 3 Lei Exemplarul în țară 6 Lei Ex. în străinătate literar Duminică 5 August 1923 FONDATORI­­ / Al. V. BILUIMAN 1888—188V *UK1­­ CONST. WILLE 1897-1920 și Artistic FONDAT în 1893 Agonie Ilie Cumpănă, sleit de bolire, își ascute pentru nu știu a câta oară, auzul, degeaba... niciun duet nu se deslușește. Toaca de leturghie, s’a destrămat de mult pe valea Carașului și Mărina tot nu se ivește. Setea-i frige cerul gurii, și-i tăbă­cește gâtlejul, țurloaiele scorojite și umflate buz­e de coptură învârtoșate, nu le mai simte; inimi*. i se hurducă e tot mai fără putere; sudoarea-i scaldă ceafa și spetele sporit de tăcere; simte lămurit, din ce în ce mai lămurit, cum se răpește de la genunchi în sus. De as’ noapte, de când cu visul, gândul morții îl scurmă fărăl hodmă. Se făcea par­ că pe’nserate și'n toiu de iarnă, lunecat de sus, de pe zâmu­l Runcului, se rostogolea mototul spre vă­găuna Vracului, de unde duhnește vară și iarnă, zi și noapte, o boare­ încinsă și puturoasă. — „Mărino ... fă Mărino să h. dormi ?” Femeia tresare toată. — Ce-i Ilie ? Ți-i sete, ori visași ceva ? — Mărino, să știi că mor... iar mi s’a făcut semn ! — „Ima­bre române bre, d’a nu te mai gândi la moarte,, pentru D-zeu !” și femeia-și scuipă’n sân, înfiripând pe-ascuns semnul crucii. — Ascultă-să!!... (geme, întinde trosnind piciorul drept, și după un răgaz trăgându-și sufletul­, mâne-i sfânta Dumi­nică... hm? — Duminecă, Ilie ! — Atunci, ia tu, fă, după slujbă pe părintele Lică, și du­­ceți-vă la taica... rugați-l să mă ierte și să vina’ncoa să-l mai văz odată... nu știu de-oi apuca sfințitul soarelui ! De-alături, din chiler, s’aude cotcodăcit înfundat. Zăpușn­a din bătătură, străjuită de salcâm, se prefiră pe la țâțânele ușii și prin ochiul de geam lipit cu hârtie. Ilie Cumpănă, sleit de așteptare, își torce agale întâmplările vieții. Copilărie silnică și'ntunecată, de plod firav, tinereță tot așijderea de’ntunecată, zile și nopți tot una de lungi, tot una de pustii... apoi războiul... Moldova cea depărtată, cu muscali, cu foamete, cu nămeți cât^ casa... apoi iureșul din miere de noapte de la Cașin, țur­loaiele fărâmate de schijă... zăcerea... reforma... Ilie Cumpănă oftează și se’ntreabă : „De ce nu mai vine muerea ? Oare nu iartă taica ?” Două boabe limpezi, răsar, sporesc, lunecă agale pe lu­ciul ochilor, și-și fac apoi vad pe la rădăcina nasului; altele tot mari și calde, se’mbulzesc acum de zor. — Lică !.. Lică taică !! Tăcere Băietul, de teamă să nu rămână singur cu bolnavul, s’a ținut scai de peștelca maică-sa. Tușea îi smuncește ca din praștie capul și umerii. Amintirile se deapănă mai departe. Din tot satul Herăști, numai Marinei, vădana lui lacomi, ți s’a făcut milă de Ilie Cumpănă. S-a’ngrijit cu drag și răbdare, împărțind cu dânsul, fără fereală de ochii lumii, și blidul cu fiertură, și lavița cea nouă cu mindir. Și’n sufletul lui Ilie, s’a ’mpletit pe’ndelete cele două fire albe: al dragostei, și­ al re­cunoștinței. Iar din noaptea ceia de Făurar, când a vă­zut cu ochii lui și chinurile muerii, și asemănarea plodului, s’a legat cu jurământ greu s’o aducă odată și odată în casă, acasă la dânșii, în Goicea Mehedințului, și s’a ținut de cuvânt. Ilie Cumpănă gâfâe întețit; inima-i bate pripit și cu poticneli; în pânza gândurilor se ivesc ochiuri, ochiuri. Unchiașul, nu s’a lăsat în ruptul capului; străină, vădană și mai cu seamă săracă lipită, una ca asta, inima lui de tata și gospodar coprins, nu putea­­ îngădui. Și certurile s’au ținut lanț, preț de două săptămâni, până’n Dumineca de lăsata secului, când tată și fecior, s’au încăerat și bușit în bătătură, ca doi dușmani de moarte. De trei luni, bătrânul stă la fie­ sa, în Măldărfăști, iar Ilie, stăpânește sin­gur casele bătrânești. „Și Mărina care nu mai vine !” — Lică ! Lică, mă ! Ce­ are să se facă muerea „Când o’nchide dânsul ochii ? Dar băiatul ? Lacrimile și sughițul îl podidise din nou. Soarele a scăpătat dincolo de chica salcâmului. Scroafa râmă pragul chilerului. O muscă mare, pătată cu verde, bâzâe înciudată. Colbul gros de pe șosea, suge tânjala unei căruțe neunse. Toacă’n lemn, de la schitul cel nou din Cărbunești, se’ntețește. Lui Ilie Cumpănă, vederea și urzeala gândurilor, I se’ncețoșează din ce in ce. Broboanele de sudoare prind a se slei; mai întâi pe la tâmple, apoi pe greabănul cefei, apoi­­ pe spete... Limba-i spânzură moale, horcăiala i se mistue în coșul pieptului, ca’n niște foaie desfundate. ...... Și’n vreme ce Ilie Cumpănă se topește pe încetul, cu su­fletul greu de păcat și de afurisenia unchiașului, Mărina pă­­șește’n neștire în stânga părintelui Lică, cu plodul ghemuit în brațe. ( „Oare îl vor putea minți ? Dacă simte cumva din glasul și căutătura lor, că bătrânul n’a vrut să-l ierte ?” Când aceleași întrebări câiăresc și părintele Sică, și Marina lui Ilie Cum­pănă. De dincolo de piscul Runcului, nori vineți se răresc cu capul înnodând din petice zăbranic pentru fața soarelui. Sub umbrarul crâșmei, se vântulește domol hora. Vântul o ține tot pe ulița satului, vânturând colbul încropit. Toaca de la schit se stinge, tăcerea sporește treptat, treptat........................................ Musca cea mare, pătată cu verde spălăcit, cotrobăește acum în toată voia, prin nările și prin gura invalidului Ilie Cumpănă, din Goicea Mehedințului. ION DANGAROZI XME jak. XMC JSL. Din vârsta fericirii fără minte Icoane dragi mi-apar mereu naintej De lume răzlețită și sfioasă, In ramă de salcâm zăresc casa, Și -n casă ’ntr’un colț întunecat Văd un copil, de mama lui certat... El mâinile și’ntinde spre iertare — Dar ea-i tăcută și ne’ndurătoare. Din toti câți trec, nu-i nimeni să-l aline! Și plânge­­ năbușit copilul — Ș’adoarme în suspine... Dar peste noapte — o biruește dorul — Din somnu-i sare mama, Și spre ungherul unde-i doarme — odorul Pășește 'n vârful degetelor mama... Pe somnul lui cel lin­guioasă se înclină-De-al vieții sale dhin Un zâmbet i­anina. Ibucnește fără zăgaz Iubirea ei mută Și plânsul lui obraz Plângând — îl sărută, Și mii de mângâieri Pe creștet i-adună — De ziua cea de ieri pe dulce-i răzbună! El simte cum s’apleacă peste dânsul O umbră bună ce l-ar desmerda — Și 'ntr'un suspin pe când ea-i șterge plânsul, întinde brațele lui mici spre ea... Pe gâtul ei s­ anină în neștire Toți îngerii din ceruri,­îi sânt frații învăluțt de-a candelei lucire! Copil și mamă dorm îmbrățișați... !». CERNA i Copilăria și boala lui Nietzsche Dintr’o familie de preoți, ai cărei membri s’au manifestat ca buni muzicanți, sau ca autori de scrieri cu caracter reli­gios. 1) . Friederich Wilhelm Nietzsche s’a născut la 15 octom­brie 1844, in micul sat Roecken de lângă Lützen. Mama lui, Francisca, născută Oehler (1826—1897) ne e înfățișată ca o fe­meie „vioaie, mereu senină, mamă mereu aducătoare de senină­tate“ într’o descriere a lui Paul Deussen, 2) — iar Raoul Rich­ter conchide, după scrisorile pe cari le scria dânsa în anii de grele încercări, când fiul ei se sbătea în groaznice suferinți — că era de o așa de simplă și de virtuoasă purtare creștinească, în cel mai bun înțeles al cuvântului, — „încât nu era nevoie de aceasta pentru a-i complecta portretul, care păstrase, de­si­gur, și în nenorocire, adâncime de sentiment și mărime de ca­­racter...“ Tatăl lui — Karl Ludwig Nietzsche (1813—1849) — s’a năs­cut în străvechiul orășel Eilenburg () care-și odihnea gloriile trecute și pașnica viață de atunci pe malurile Muldei... Studiă teologia și ajunsese preot în Röcken, unde — ne asigură R. Richer 4) — „își câștigă mare iubire și venerațiune din partea comunității..." In anul 1848 căzu pe niște scări de piatră peste un câine, alunecă și se lovi rău, la cap, își dete sfârșitul în 1849, în urma leziunilor cerebrale căpătate. S’au iscat mari controverse asupra chestiunii de a se ști dacă „ramolismentul cerebral“ — cum ar fi fost diagonsticată boala () tatălui lui Nietzsche — a fost ceva ereditar sau nu. In­­­teresul cel mare al problemei constă în a vedea dacă se poate pune boala lui Nietzsche pe seama eredității sau dacă suferin­țele lui de mai târziu aveau să fie ceva nemoștenit și inciden­­tal. Se înțelege că admițând întâia ipoteză aducem puternice argumente în sprijinul părerilor detractorilor lui, cari pretind că tot ce a scris Nietzsche, a fost scris sub nefasta influență­ a nebuniei. Cum însă nu mai suferise nimeni din familia lui de asemenea tulburări cerebrale, suntem înclinați să acceptăm a­­firmarea Elisabetei Foerster-Nietzsche, care pune boala tatălui ei pe seama nenorocitei căderi pe scările de piatră și a loviturii primite la cap. După doctorul Paul Moebius() — care a studiat în­de amă­­nunt boala gânditorului — sguduirea pricinuită de căderea tatălui lui Nietzsche a grăbit desvoltarea bolii, — care n’ar fi fost numaidecât ereditară. Chestiun­ea rămâne încă în discuție­ — deoarece insufi­ciența datelor și a documentelor, nu poate arunca îndestulă­toare lumină asupra ei. Ea rămâne însă de aceeași mare im­portanță în explicarea tulburărilor ce se vor ivi mai târziu în mintea copilului lui Nietzsche. Părerea gânditorului se schimbă însă, mai târziu, — și, — , el îi scria în 1882 domnișoarei Lou Salomé: ....m’am gândit...­­ dacă n’am vreo înclinare spre nebunie, îmi spusei în sfârșit că nu!" 7) — pentru ca să-l auzim în 1887 spunându-i prietenu­lui său Deussen, care-l vizitase la Engadin și căruia îi arăta un requiem compus pentru propria-i înmormântare: „Cred că n’o să mai fiu multă vreme umbră pământului! am ajuns la vârsta la care a murit tatăl meu, — și simt că am să mor de aceiași boală...“ 8) In primăvara anului de urmă după moartea lui Karl Lud­wig Nietzsche, — văduva, care nu avea decât 24 de ani, își luă copiii și se mută la Naumburg, — după ce pierdu pe cel mai mic din copii­ care se prăpădi în scurt timp după moartea ta­tălui lui. Aci locui Nietzsche .Cu bunica din partea mamei și cu două mătuși. Urmă apoi cursurile școalei din Pforta,— unde fu sub influența directă a profesorului de istoria literaturii, —. Roberstein. In urma studiilor de filologie făcute, scrise o lu­crare despre Theognis (De Theognide Megarensi) — care e ca­­­acteristică prin însăși alegerea ei: „Theognis propovăduise ca ideal etic, morala stăpânilor, pentru dânsul, aristocratic și bun, plebeu și rău, sunt noțiuni diametral opuse...“ Inființă apoi o societate — împreună cu colegii lui — în care se discutau chestiuni de logică, de estetică, de etică, ș. a. m. d. — și în care se dădea muzicii o însemnătate neobișnuită. Se poate constata un frumos spirit de sociabilitate și o minunată dorință de a se instrui, la elevul școlii din Pforta. Abia mai târziu se va face transformarea aceea sufletească, pe nesimțite, — pentru ca să ne apară din ce în ce mai mult ca o individualitate mereu mai liberă și în cele din urmă — anarhică și tiranică. „Stoic încă din copilărie“ — scrie Lirieux de Villers() —­­,își dădea silința să îndure suferința fără să se plângă și fără să se încrunte. Astfel, la școala din Pforta, unde își făcea studiile, unul din camarazi discuta neverosimilitatea legendei cu Mucius Scoevola. „Nici un om n’ar avea curajul să-și bage mâna în foc“ — spuse unul ditr’înșii. „Ba da,— răs­­punse Nietzsche, — „eu!” Și sfidând orice răspuns, luă un cărbune aprins din sobă, și și-l puse în palmă...” Trecură câțiva ani, în care Nietzsche se ocupă mai cu sea­mă cu filologia — mai ales pe vremea când era student—(1864— 1867). Atunci scrise „De fontibus Diogenis Laertii“, care avu un răsunător succes, fu tipărită și-l făcu pe Nietzsche să treacă— deși încă student — drept un filolog de mare vază. După re­­comandația profesorului Ritschl, pe care-l urmase Nietzsche la Bonn ca și la Lipsea, — fu numit profesor de filologie la Bâle, deși nu avea titlul de doctor. „Facultatea din Lipsea îl decernu și acest titlu pe baza lucrărilor publicate, fără examen de doctorat, și astfel Nietzsche sfârși învățătura* la vârsta de 24 de ani...“ * * * Cetitorii își vor fi făcut, de­sigur, o justă imagine a sufle­tului lui Nietzsche din felul cum l-am prezentat până aci, cu cu­ 1) Tatăl lui F. Nietzsche era și un bun pianist. Bunicul lui, dr. theol. Friedrich August Ludwig Nietzsche (1756—1826) a lăsat mai multe lucrări ca­ „Gamaliel, sau despre neîncetata stator­nicie a Creștinismului, etc.“ sau „Contribuțiuni la stabilirea unor idei logice despre religie, educație, datorie cetățenească și viața omului.“ 2) P. Bussen: Erinnerungen an F. Nietzsche. Lipsea 1901. 3) Mai înainte se numia Mildenau. 4) Raoul Richter op. cit. pag. 12. 5) „Aus meinem Leben“ — autobiografia scrisă de F. Nietz­sche când era în vârstă de 14 ani — la școala din Pforta. 6) Paul Moebius: Das Pathologische bei Nietzsche. 1902, Wiesbaden, pag. 10. 7) Cit. după R Richter, op. cit. pag. 12, nota 1. 8) Idem, idem, pag. 13. 9) Sirieyx de Villers: La faillete du Surhomme et la psy-i chologie de Nietzsche. Nilsson, 1920, pp. 43—44).’ (Continuare în­­ pagăna II-a).

Next