Adevěrul Literar şi Artistic, septembrie 1923 (Anul 4, nr. 145-147)

1923-09-02 / nr. 145

SEm A III ANUL IV— No. 145 FONDATORI: { « 1 AL. V. BELDIMAN 1888—189? CONST. MILLE 1897—1920 4 Lei Exemplarul la țară 8 Lei Ex­­ip străinătate Duminica 2 Septembrie 1923 Literar și Artistic FONDAT în 1893 de GH. BRBESCU E pe la sfârșitul lui August. Căldura s’a mai potolit. Vite răzlețe se întorc mugind spre casă. Oile îngrămădin­­du-se, s’apropie de stână, suflând în iarba prăfuită. Frun­zele se odihnesc fericite. Numai un plop scăldat in lumină, colo departe, lângă turla bisericii incendiată de scăpătatul soarelui tremură cuprins par­că de friguri.­­ La curte se deschid ferestrele cu zgomot, la perete și pe scări coboară încet o față înaltă, elegantă, sveltă, cu păr bogat, cu ochii negri, albă, cu mâini delicate de patri­­ciană. Duduia, cum îi zic toți se plimbă mergând încetinel, urmărită de jocul volanelor dantelate, ondulate grațios de mișcarea ritmică a șoldurilor pline în formă de amforă. In fund, lângă grădina spre care se îndreaptă castelana, copii desculți, în cămăși, cu fețele aprinse, aleargă hârjonindu-se să prindă pui de găină, cari fug, sar, sboară peste garduri, se ascund prin tufe, pe după lemne, prin unghere, cuprinși de panică grozavă. Un chirău­ asurzitor, răgușit, de cocoșel ce se simte condamnat la moarte, anunță victoria micilor tirani. Invingătoarea, o țărăncuță coaptă ca o cireașă, cu codițele înodate pe cap, trece isteață, dolofană, cu sânii răsăriți, cu pulpele voinice, pe lângă duduia, durduind pă­mântul, râzând triumfătoare, cu puiul la sân, căutând în ochii stăpânii răsplata vredniciei sale. —„Nu, nu, nu, nu... fugi, să nu-1 tăiați pe ăsta!..’* — „Așa a spus cucoana mare”. —„Nu vreau... Să nu cumva să-l tăiați, că mă fac foc.” —„Lasă, maică, să-l taie.” . — „Te rog bunicuță, să nu-l taie”. — „Nați-o bună!... Trebue să mâncăm, fii cuminte”. —„Să taie altul.” —„Asta sau altul...” „Altul, pe ăsta nu vreau să-l taie.” „Da nu e tot una, copilă, hăi —„Asta e Cyrano.” —„De, oameni buni...” —„Da­mata nu vezi bunicuță cât îi de frumușel, alb de tot, cu penaj și cravată roșie, pare că e un prințișor... Uite cum i se bate pieptul... Sărăcuțul de el!.. Nu te teme, prostule, că nu lasă mama să te tac pe tine.” —„Doamn~!” face bătrâna râzând îndrăgostită, scuipând de deochiu, închinându-se fericită, în adorațiune ca’n fața Icoanei. —„Stați, c’am prins altul!” spune venind grabnic un țigănuș râzând, cu figura luminată de albeața dinților, ce străjuesc o gură de sânge. „Să-l tăiem?...” —„Vai, ce frumușeț­e!... Să nu-l taie, te strag din suflet bunicuță, dacă mă iubești, să nu-l taie... să caute unul mai urît...” —„Nu se poate s’au și culcat. Cine să alerge, cine, să umble să-i caute noaptea prin pomi?!.. Nici n’are când să-l mai frigă...’ —„Să-l frigă?!..” exclamă duduia frântă de durere, nes­pus de frumoasă, cutremurându-se de groază. „Nu vreau să-l frigă, mata nu vezi cât e de moțat...” - „Asta-i acu...” -„Și’nciorecat.” -„Da taci, duduie...” —„Și roș ca un cardinal.” —„Nu-i duduie, nu te teme...” zice apropiindu-se fami­liară, bucătăreasă, o țigancă, ce îmbătrânise la curte. —„Ce să fie?” —„Așa cum i-ai zis mata.” —„Cum mamă, Anică?.” —„Catrinal, eu știu... Pi sămne clapon...” —„Ha, ha, ha!.. Ai auzit bunicuță?... Vai, ce-a spus!.. Ha, ha, ha!..” —„Oi hi spus, dacfi-s proastă’... Ia o biată babă, care te-a ținut în brațe... Și unde m’apucai de gât, și mă strângeai, și mă sărutai!.. Să nu te ai luat cineva de la mine, că era come­die... Na­­na!.. unde făceai cu mânuțele... Da acu ai uitat pe baba, n’am fumat de trei zile...” —„N’ai tutun?” —„N’are baba... Dă fuga Gligore, de prinde alta mamă... Forță mai am o bucățică, din hârtia care mi-ai dat-o de la pă­lăria matale... Că tare bună o mai fost...” —„La sfârșiți mă rog, că s’a făcut noapte... Lasă-mă, nu mai stârni puii... Spune repede și isprăvește, pe care vrei să-l taie, pe cel alb sau pe cel roș?” —„Pe amândoi,” decide duduia, lăsând pasărea scutu­­rându-se de pene, eșind roșie, grăbită înaintea unui tânăr oacheș, ce se ivea călare. „Rămâi la masă, nu?” Din actualitățile rimate ale lui Nemțeanu Sport Lui H. Fischer-Galați, în amintirea „Gândacului Stopînd, mașina dudă”, se sbate. Șepci, ochelari, mantale, blîni bizare, porniri — figuri desprinse din coșmare — urlînd, din sbor, sirene desfrînate. Cu nepăsarea grindinii ce-abate un rod crescut de om, pămînt și soare, strivim, fără fior de remușcare, sub roți, mereu tot altă vietate. Copii murdari, prin sate­ apar la porți, femei, ce-și șterg grăbite mina ’n șorț, pînă să-și scoată vasta pălărie, rămîne-o poștă’n urmă-un biet vătaf, — dar noi sburăm spre zarea sîngerie, lăsînd tot ce-am văzut în nori de praf. C.-Luna. 1918 B. Nemțeanu -ÍŰ:U ...... Nu te-ai priceputi­ Am fost rea și n’aș fi vrut Să te las, ca altă fată Să mă strângi tu sărutată? Dar m'ai întrebat vr'odată!? Mă ’nvingea să te sărut Eu pe tine­­ Pe ’ntrecut Chip cătam cu viclenie N­u te-ai priceput! Să te fac să ’ntrebi și mie Mi-a fost luni întregi mânne, Că tu nu te-ai priceput. Nu te-ai priceput/ Zici, că de m'ai fi cerut Mamei tale noră ’n casă Nași fi vrut să merg? E lasăl (Ilustrație de NINA BYCK-WEPFER) Că de-o fată cui îi pasă Nu se ia după părul ! De 'ntrebat, ai fi văzuți Tu să fi ’nceput iubitul Că-i făceam eu isprăvitul —­­Tu cu pâinea și cuțitul Mori flămând, nepriceput G. Coșhuo F : • • <­­ • • . ........ pe^la = : d« H. Sanielevici China are și o foarte gingașă poezie populară, care vorbește mai mult despre femei și e cântată și chiar compusă de către dânsele. Iată, de pildă, povestea mișcătoare a nefericitei Lan­ci: deși-i harnică la țesut, soacra o tratează rău, ba silește chiar pe fiul ei s-o repudieze. Cei doi soți își jură, însă, credință, și după ce se-ntoarce în casa părintească, Lan­d­ refuză cererea în căsătorie a unui funcționar înalt. Dar fratele ei mai mare o constrânge să cedeze. Aflând de trădarea soției, bărbatul vine să-i facă imputări. Dânsa-i spune cu tristețe, că a fost silită de părinți și frați, dar că jos, la isvoarele galbene, vor fi iarăși împreună, și’n ajunul căsătoriei se aruncă în iaz. Primind această veste soțul, se spânzură de mâhnire. Sânt îngropați împreună și arborii sădiți pe mormintele lor, își împletesc ramurile, ca trandafirii de pe mormântul lui Tristan și al Isoldei, rațe mandarine, simbolul credinței conjugale, își fac cuiburile pe acești arbori. Un cântec popular chinez este : Buchetul de Jasmin ■ * Privește cât de drăgălaș e acest buchet­­ de flori! Cules­te zori de pe arbuștii udați de rouă, De o mână iubită Trimes mie și vestind iubire! O voi flori parfumate! Ceasuri atât­­ de fericite! Cea mai frumoasă floare, cea mai drăgălașă a anului! Ochii fiecăruia m'ar urmări cu invidie, De te-ași purta pe străzi — Nu, — te leg împreună cu alte buchete Și numai acasă mi-am bucuria mea. Să observe cetitorul sentimentul aristocratic... întreaga poe­zie este probabil o creațiune aristocratică, răspândită în popor. Chinejii desconsideră drama și romanul, cari apar de obicei anonime și sânt la nivelul romanelor noastre de senzație. Ele au fost totuși mult traduse în felurite limbi europene. Numai în Japonia aceste genuri au dobândit același caracter și a­­ceiași valoare ca în Europa. , Ceea ce a însemnat pentru imperiul bizantin căderea sub turci, a fost pentru China uzurparea tronului de către o dinastie manciuriană. De atunci datează proverbiala stagnare și amor­țire chineză. Manciurienii au adus pentru aceasta și simbolul, coada. Primii împărați manciurieni au dat Chinei­ o nouă strălucire. Ei au­­ deschis țara, Europei. Kang­ hi (1655—1723) s-a urcat pe tron la vârsta de opt ani. A protejat pe iezuiți, cari i-au fabricat tunuri și instrumente astronomice; împăratul scria el însuși versuri. Sub egida lui s-au redactat uriașe opere enciclo­pedice , „dicționarul imperial”, cuprinzând 40 de mii de semne și putând fi asemănat cu dicționarul academiei franceze; două enciclopedii, dintre cari una umple 1628 de volume, o culegere de extrase din opere istorice și filosofice și un tesaur de sentence și vorbe înnaripate. Și mai mare renume dobândi nepotul și urmașul lui, Kien­­lang (1710—1799), care întinse imperiul, și.« scrise 34 de mii de poezii. De acum încolo toți membrii familiei imperiale și toți marii demnitari vor face versuri. In timpul lui Kien-hung a trăit poetul Juante-foi, care s’a ocupat cu istoria, cu critica, cu filosof­ia — un Voltaire al Chinei — dar și cu știința bu­cătăriei, supranumit fiind de europeni, Brillat-Sa Ctyin al Chinei. Renumele lui era așa de mare, încât până și din insulele Liu-Kiu veneau oameni la Nan-King(l) să-i cumpere poeziile. Intr-o drăgălașe poemă, el ne vorbește de fetița lui, A-liang, care i-a murit la vârsta de 5 ani, cunoștea deja două mii de semne și poetul citea cu dânsa poeziile erei Tang; cu sora ei mai mică, împărția totul; când se fugăreau, păreau două gâște sălbatece; dimineața se juca cu pensula și cu tușurile, iar seara tăia din hârtie rodii de păpușă; când tatăl ei făcea ordine între cărțile și raritățile lui, nu era chip s-o scoți din odaie; pupilele ei să­­mănau cu două puncte de loc și fericirea îi sta scrisă pe frunte; astfel era bucuria bătrâneții poetului, până când se ofili deodată ca o floare de UdumbaraL. Programul filosofic al lui Jam-fe-fai se găsește în ver­surile: Văd, ouai, fiecare în lumea asta. IL" Crede (ntr'mn Buddha, intr’m Dumnezeu. Trupul slăbește de posturi, de chinurile ispășirii Și ceafa se ’nțepenește de mătănii. Dar toate astea-s închipuiri, cum am înțeles: CINE POATE PRINDE UMBRA VÂNTULUI CU MANA? Dacă într'adevăr zei ar apărea la chemarea noastră. Le-aș cânta laude, vioi tare decât toți. In'Secolul­ al-19-lea s’a scris mult, dar numai versuri artifi­ciale, lipsite de originalitate. Splendoarea trecutului strivește pe poeții de azi... Mai cunoscuți sunt Teng-Kuo (1811—1872), mare om de stat, și Li-hung-ciang, bismarkul răsăritului și unul din cei mai bogați oameni de pa pământ Aboi. Hme-siu-ciuan (1812—1864), care fu­sî un mare agitator și provocă o revo­­luție națională, devenind împăratul rebelilor. Când perdu ca ca­pitala sa, Nan-King, luă otravă și ceru ca trupul lui să fie ars* Cu ajutorul armelor europene, dinastia manciureană fu restabilită!* *** f'N'f ' Să încercăm acum să formulăm oarecari impresii generale despre poezia chineză, și deci despre sufletul chinez. .1 Ceia ce ne iubește în primul rând, este rafinamentul Vechii culturi. Deja sunetul cuvintelor are în el ceva femenin. Am­ auzit odată la București pe niște băuți de chineji, ca de 16—18 ani, cari vindeau prin curți lampioane de hârtie, recitând versuri, c’o voce cântătoare, m’a surprins felul pițâgâiat, — și din vârful limbei, — de a pronunța cuvintele. Nici nu-mi pot închipui că s’ar putea vorbi chinezește altfel, decât c’o voce subțire de fer­mee...­­Asta-mi aduce aminte de comparația sugestivă a bătrâ­nului dascăl, de grecește dela­­ seminarul Nifon, Erbiceanu, fii­lor de săteni, cari cereau din Iliada c’un accent greoiu, țărănesc, le spunea: „asta-i limbă de pasere, bre, nu-i limbă de bou!“). Monosilabismul limbei chineze, filologii ne învață să-l consi­derăm, nu la un caracter de primitivitate, ci din contră, ca unul de bătrânețe. Și francezii prescurtează cuvintele când zic: tram, auto, cinema, etc. O tendință de simplificare se poate urmări și’n desvoltarea limbei engleze — și anume, atât a cuvintelor, cât și a sintaxei. Nation se citește neșt­­i will go, eu vreau să merg... Cuvintele se așează adesea unul lângă altul, fără flexiune,­ și numai pozițiunea cuvântului în propozițiune determină natința și raportul. Când ne gândim la sintetismul și conciziunea limbei­ latine, în raport cu analitismul și prolixitatea limbilor romanice, înțelegem ușor influența pe care­ o exercită vrrsta rasei asupra caracterelor unei limbi. Mai sintetice încă sunt limbile semitice, în care flexiunea se face înnăuntrul cuvântului, pe când în latinește se face prin terminațiuni. Iar față de limbile anali­­­tice moderne, în care flexiunea și nuanțele se exprimă, prin cu­vinte speciale, limba chineză, reprezintă extremitatea opusă, sin­gură pozițiunea cuvântului în propozițiune determină nuanța și raportul. După cât știu, așa prezintă lucrurile filologia. De voi fi emis cumva vreo erezie, e datoria specialiștilor să mă îndrepte. Dar nu numai în sunetul cuvântului, în scurtimea lui și’n construcția frazei se traduce rafinamentul­ bătrâneții culturii chi­neze, ci și î n felul strâns, abstract, rezumativ al gândirii, și’n forma lapidară și tranșantă a Versului, și’n scurtimea con­centrată a producțiunilor poetice. Sfatul pe care-l dă Boileau, rafinatul critic și stilist, — și Buffon, — ca să elimini cât m­­i mult înainte de a așterne pe hârtie, păstrând numai peripsul .Continuare în pac. 11-al

Next