Adevěrul Literar şi Artistic, octombrie 1923 (Anul 4, nr. 148-151)
1923-10-14 / nr. 149
am* SM*« TR* mmmmsmt ?r ^ärttstic* * Cunoscut este că una dintre surorile marelui Eminescu, anume Aglaia, s’a căsătorit la 1870 (vezi căpitan Matei Eminescu omagiu) cu loan Drogli, profesor la Școala Normală de Invățători din Cernăuți. 1) Cu aceasta trăi până la moartea lui, la 22 Noemvrie 1887.2). loan Drogli s’a născut la 1832, în satul Mălăiești din Bucovina. După terminarea liceului și a studiilor teologice se pregăti în anul 1881 pentru profesoară la preparendia din Praga, și fu numit în acelaș an (1861) profesor provizoriu, un an mai târziu deveni definitiv în aceeaș funcțiune, iar la 1866 ocupă postul de director provizoriu la preparandia gr. or. din Cernăuți. Prin ordinul Ministerului i. r. pentru Culte și Instrucție din 20 August 1871, No. 9529, s-a hotărât ca Școala Normală din Cernăuți, unele materii să fie predate și în alte limbi (româna și ruteana). Pentru predarea învățămămtului în limba română fu numit directorul provizoriu de la preparandia gr. ord., loan Drogli.3). Aceasta se întâmplă deci, un an după căsătoria lui Drogli cu Aglaia, sora lui Eminescu. Iar prin ordinul Min. p. Culte și Instr. din 1875, No. 13403, profesorul loan Drogli, e numit Inspector districtual pentru județele Suceava și Câmpulung, cu sediul în Suceava, și anume pentru durata de 6 ani (1875 —1882) și prin urmare fu disrădicat pentru acest timp din serviciu la Școala Normală. 4). Probabil că în acest timp a vizitat Eminescu Suceava. Căci d-na consilier de tribunal Marin, născută Orchiș, care locuește și astăzi în casa din strada Zorenilor No. 3, vis-a-vis de casa în care a locuit familia Drogli (casa care pe frontul dinspre strada principală poartă No. 1202) mi-a povestit: „într’o zi, e mult acum de-atunci, căci eram o copilandră numai, Aglaia prietena mamei căpătă oaspeți. Erau doi domni tineri și o domnișoară oloagă. Mi s’a spus că unul dintre acei tineri ar fi poetul Eminescu“. Iar d-na Director C. Mandicevschi spune că l-a văzut și i-a admirat — era și dânsa o copilandră — fruntea înaltă, zicându-și: „omul acesta trebuie să fie foarte cuminte“. A vizitat deci Eminescu pe acea vreme Suceava. Și a mai vizitat-o odată, mai târziu, la 1885 — prin urmare când era bibliotecar la Bibi, centrală din Iași, și după ce se deslănțuise întâia furtună asupra geniului său — la 1885 deci, a vizitat dânsul pentru ultima dată Suceava. In casa directorului gimnaziului, Șt. Dracinschi, se dădu un prânz. Era tocmai în ziua de Sf. Ștefan, a treia zi de Crăciun, isoina onomastică a directorului Dracinsehi. Eminescu vizită probabil, în timpul sărbătorilor, familia Drogli, care era acu stabilită iarăși la Cernăuți. Trecând îndărăt spre Iași, prietenul său Vasile Bumbac îl opri la Suceava, luându-i seara la familia Șt. Dracinschi. Acolo se întâlni cu vechi cunoscuți și prieteni. Erau de față profesorii A. Dașchevici, Muntean, Vasile Bumbac, Ștefureac, apoi d-nii C. Mandicevschi, I. Isopescul, ș. a. Dl. prof. G. Bujor lipsea din rândul lor. Iată cum îmi explică d-lui absența sa: „dealtfel eram nedespărțit de colegii mei. Nu stau întrunirea lor, la care să nu iau și eu parte. Dar cândț'erau mai multe zile libere, fugeam la Cernăuți, la logodKiilM mea. De aceea eu nu-mi amintesc de o astfel de vizită a lui Eminescu la Cracinschi, neaflându-mă în Suceava"; pe de altă parte cred sigur că a fost în ziua de Sf. Ștefan, fiind patronul directorului”. Scharnagel, catehetul liceului, ținu un vesel toast în care dădu etimologia numelui Eminescu de la cuvântul „eminem”. Insă nimic nu-l înduplecă pe nenorocit să răspundă. La întrebata lui Ștefureac, dacă i-a citit lecturarul, Eminescu răspunse numai cu cuvintele: „I-am frunzărit”, cuvinte ce le însoți de o mișcare a mânei, prin care arăta că pentru el acest lucru n’are nici o importanță. Dr. C. Mandicevschi l-a întrebat atunci pe Vasile Bumbac, „de ce nu vorbește Eminescu? Și Bumbac a răspuns: „sărmanul Eminescu, dânsul e foarte bolnav; el n’are s’o mai ducă mult...” Când ne gândim că la 1886 Eminescu e din nou lovit de grozava nenorocire, înțelegem prea bine starea sufletească ( în care se afla dânsul în timpul vizitei dela Suceava. 5). Dar să revenim la familia Drogli. Din căsătoria Aglaiei Eminovici cu Ioan Drogli se născură trei copii: o copilă, despre care aflai, într’o descriere a boalei lui George, că 2 muri de difterie și 2 băieți: George și Ioan. Ne vom ocupa mai deaproape de George Drogli, deoarece dânsul arată sufletește mari asemănări cu unchiul său, Mihaiu. Acest nepot al lui Eminescu, precum cetim în istoricul boalei lui dat de „Niederösterreichische Landes: Nrvvenanstalt in Wien”, Journal No. 738, se născu la 27 Aprilie 1874, deci un an înainte de transferarea tatălui său la Suceava, in postul de inspector districtual. Aproape 2 ani mai târziu George primi un frate. Despre acești doi frați am putut afla că erau, chiar din copilărie, două firi cu totul opuse. Pe când Ioan, fratele mai mic, era un băiat de toată drăgălășenia, ascultător, silitor și vesel ca o frumoasă dimineață de Maia, George, cel mai mare, era o fire închisă, tăcut și predispus merge pe drumul pe care altul nu mergea. Dl. Vasile Țurcan, actual profesor la școala Normală din Cernăuți, mi-a adeverit aceasta. Dealtfel am aflat și în istoricul boalei mai sus citat, aproape aceleași dovezi. George făcu liceul în Cernăuți, studie apoi Dreptul și se activă ca judecător militar în armata austriacă, ajungând la rangul de auditor militar. Dar pe la 1893 vra nenorocirea ca dânsul să se infecteze cu „Lues” (vezi „Părere des Polizeiarztes Dr. Hönigsfeld” din 6/6 1905, care se află în Arhiva Spitalului de alienați din Cernăuți). Și din acest moment începe a-i persecuta groaza că într’o bună zi această boală îi va întuneca creerul, și va înebuni. Ca să scape de acest spectru, se dădu cu totul beției. Astfel, încât___________ în acel „Părere” de mai sus citim: „Intre anii 1904 și 1905 se observă un puternic totus zi și noapte vin, bere și felurite rachiuri”.j>n» . Dar aceasta era numai o încercare desperată de a-și paraliza fantazia. „Urmarea —o citim în acelaș act — „fu însă tocmai contrară, începu să se teamă de împrejurime, mai cu seamă de Maiorul său. Pierdea în timpul serviciului, in fața acestuia, orișice stăpânire de sine, tremura în tot corpul. Se plângea de slăbirea memoriei în urma marilor tulburări sufletești; de aceea — așa zicea dânsul — nu mai e apt pentru nimica”. Astfel că pe la mijlocul lui Martie 1904 trebui să intre în Spitalul garnizoanei din Lemberg; iară, din Main al aceluiaș an, fiind trecut la pensie, intră in tratamentul Spitalului I, și I. al Garnizoanei No. 1 din Viena. Tot în Viena se afla și fratele său Ioan, locotenent în armata austriacă , un tânăr foarte ordonat. Dânsul a făcut foarte mult pentru nenorocitul frate, intervenind pentru un tratament uman. Se spune că a murit în timpul războiului, pe câmpul de luptă. Acesta locuia în districtul al VI, Kasernengasse No. 24, unde locui și George, înainte de ce intră în spitalul de care vom vorbi, mai jos. Diagnoza ce i se făcu lui George Drogli ne spune că dânsul suferea de multă vreme de neurastenie; fu primit în spital, deoarece dădea dovezi de tulburări mintale, cu caracter neurastenic în grad suprem. In acest spital boala nu se putu înlătura. Dimpotrivă ea progresă așa, încât la 13 Iunie 1905, George Drogli, nepotul lui Mihail Eminescu, intră în „Niederösterreichische Landes-Irrenanstalt in Wien”, ci III-a de tratament. Iată ce ni se spune in istoricul boalei (din 6 iunie 1905) despre motivul care l-a îndemnat pe Ioan, fratele bolnavului, să-l dea in tratamentul acestui spital: „La începutul inbolnăvirii, suferea de dureri de cap, din când în când se puteau constata confuziuni și accese, urmate de tulburări mintale, cari, în primele luni ale anului trecut, se iveau adesea ultimul acces de felul acesta avu loc în Septemvrie al anului trecut. De mult umblă fără scop și fără țintă și nu e apt să facă nimic”. „Un unchiu, după mamă, a murit într’o casă de alienați din București". La cercetare: „George Drogli e liniștit, orientat în timp și spațiu. Se plânge că sufere de uitare și de o slăbire în grad suprem a nervilor ceea ce îl face neapt pentru nici un lucru. Nu e ț o stare să se ocupă cu lucruri serioase; nu poate a juce lupta cu greul vieții, cu atâta mai mult caută refugiu și odihnă în literatura frumoasă. A scris chiar o piesă pe care a înaintat-o Teatrului Popular German și acolo nu i s’a contestat talentul”. „Anamnesă: Tatăl mort de boală, mama de m. Basedow, o soră de difterie. De la începutul vieții, așa se spune, dânsul era exaltat, își schimba părerile în fiecare un sfert de oră, serviciul însă și-l făcea foarte corect”. „Starea lui de-acuma e probabil de un an și jumătate sau del mult de 2 ani, enervări fără măsură și convulsiuni ale mușchilor cordului. In Spitalul Garnizoanei din Lemberg avu un acces care dură o zi întreagă, vorbi confus, era grozav de iritat”. In timpul cât a fost în Spitalul No. 1 al Garnizoanei din Viena, scrise bolnavul „mai multe piese, fură însă respinse. Cerea foarte mult". Și la sfârșitul aceluiaș „Părere” din 6 iunie 1905 se constată că „o însănătoșare nu e probabilă”. Cu toate astea, George Drogl, petrecu în această „Niederösterreichische Landes-Irrenanstalt” din Viena din 13 iunie 1905 până la 3 Decemvrie 1910, când fu transferat la „Irrenpflegeanstalt” din Cernăuți, unde fu trecut sub Abt. Prof. No. 140, rămânând tot în cl. III-a de tratament. Boala pentru care e internat în acest spital e indicată cu „Paranoia”. Dânsul era atunci de 36 de ani. De-abia un an mai târziu, nenorocitul, primi un tratament mai bun, fiind trecut în cl Ia. Căci dela K. u. K. 11. Korpskommando în Lemberg, I. No. 3320, veni următoarea rezoluțiune: „Maiestatea Sa iepostalică i. și r. cu prea înalta hotărâre din 13 Aprilie 1911, a binevoit, în mod prea grațios și preîndurător, să-i acoarde fostului Căpitan Auditor, George Drogli, o pensie de grație pentru viață, în mărimea pensiunii normale de 800 coroane anual”. • „Toate cheltuelile pentru cl. I-a a spitalului de alienați le va purta statul”. „In consecință este permis ca numitul să fie primit în cl. I-a de tratament, iar ziua primirii trebuie anunțată aici”. La 10 iunie 1911 dânsul e primit în „Offentlich ailgem. Bukowinaer Landes-Irrenanstalt” din Cernăuți și e trecut sub Ap. No. 728 ex. 1911. I-se constată --„Domșția praecox“. Dr. Salomotfiul l-a consultat tot timpul cât a fost in acest spital. Printre diferitele hârtii cari alcâtuesc dosarul Ap.1 No. 167/17 * (George Drogli) afla un concept de descriere a boalei nenorocitului pacient. Este nuami un fragment — începutul lipsește — căci in timpul războiului s’au pierdut multe acte ale spitalului. Redau, în traducere, tot conținutul fragmentului. Iată-l: •" „Orientat, clan ordonat, e bătător la ochi prin o serie de aspecte ipohondrice și neurastenice, se plânge că are sensațiuni interne curioase, pe care le descrie intr'un mod neclar, vag, de neînțeles , șiind în acelaș timp să surprindă prin o mare bogăție de forme. E ocupat numai de sine, și împrejurimea — întrucât dânsa nu are nici o relație cu el —■ nu’l interesează de loc, pentru a nu (speria) viziunile cari îl farmecă. Astfel se ocupă cu diferite proiecte pentru viitor, cari din cauza lipsei de consistenta sunt greu de cunoscut :O fantașează de o prelucrare a livadei într-o triologie dramatică vorbește despre reprezentarea operei în teatrele din București și Cernăuți, lung timp înainte de ce a scris prima scenă. In sfârșit scrie, după ce a citit sârguincios în epopea Homerică, câteva scene, cari redau aproape nealterat modelul, iar limba trădează aproape cuvânt din cuvânt originalul. Pentru faptul că nu progresează în lucrul acesta, aduce dânsul ca scuză , îi lipsește lumina soarelui, sau le acuză pe acele sensațiuni interne, spun că în timpul lecturii începură a-i juca ochii, că inimă i se strânse cârcel etc." .’Sau lasă baltă toată poezia și își așteaptă scăparea de la un post de vătaf pe o moșie, — fără să se gândească pe loc, că pentru a putea face un astfel de serviciu ți sunt necesare cunoștințe tehnice pe cari nu le are, scrie o epistolă in sensul de mai sus — dar încredințează sortii, toată afacerea. Tot așa lasă toate în voia sorții, se supune tuturor prescriptelor fără a rosti nici un cuvânt, nici nu se îngrozește la gândul că va trebui ani de zile să petreacă în casa de nebuni, cu toate că dânsul nu se crede nebun. Cu toate astea nu-i apt să facă serviciu de biurou, fiindcă ii lipsește persistența; după cel mai neînsemnat lucru se plânge de mare osteneală. Pacientul se adaptează ușor și se lasă condus fără greutate. Semnificativ, pentru totala lipsă a demnității de sine, e că dânsul se lasă tratat ca un copil mic huiduit și batjocorit de un conpacient, social inferior lui". „Bolnavul e de statură mijlocie, de corpolență mijlocie, și afară de reflexe prea puternice ale tendoanelor, nu arată nici un simptom somatic patologic...”. (si) Director Dr. Zurcan Astfel se încheie încă unul din tristele capitole ale marelui roman petrecut in Familia Eminovicenilor. Și eu am stat mult în cumpene dacă e bine să-i dau în vileag sau să-i las să rămâie necunoscut, înmormântat, între vrafurile de hârtii îngălbenite și prăfuite ale arhivei spitalului de alienați din Cernăuți. Dar în sfârșit, după 6 luni, aproape, de la timpul când am consultat acea arhivă — era prin Aprilie a. c. — recitind notițele ce le-am făcut atunci, m-am hotărît totuși să scriu istoria tristă a vieții lui George Drogli. Și anume, din motivul, că poate prin cunoașterea vieții acestuia se vor putea lămuri și unele pete întunecoase din viața unchiului său, Mihail Eminescu. Soarta nemiloasă și-a terminat, într’acest ram ăl familiei Eminovicenilor, ravagiile sale. Familia Eminleviei-Diogli s’a stins cu desăvârșire. Cei doi frați — pe cât mi-i cunoscut — au murit necăsătoriți, n-au dat naștere unor noui progenituri de nenorociți. Astfel că ne putem, mai ușor și cu inima mai împăcată concentra asupra trecutului, asupra legăturilor misterioase care există între o generație și alta a familiei Eminovici. * Mai întâiu este extrem de interesantă indicarea cauzei care a pricinuit moartea Hglaei Drogli, sora lui Eminescu și mama lui George Drogli. Ni se spune în Anamneză din sus Citatul „Părere“, în mod foarte laconic: „mama moartă de m. (maladia) Basedow“. Această boală o poate căpăta numai cine are predispoziția pentru ea. In Mayer „Kono-Lexikon“ citim: „cauza acestei boli e deranjarea patologică a secrețiunii din partea glandelor tiroide, apoi o nevroză constituțională. îmbolnăvirea se ivește după puternice emoții. Poate dura și ani de zile. Cazuri grave sunt adesea mortale...“ Există mai multe feluri de manifestare a acestei boli: „accelerarea pulsului, umflarea glandelor tiroide, ieșirea ochilor din orbita lor urmată de tremurarea manilor, o iritabilitate ciudată...“ Toți, câți mi-au vorbit de Aglaia Drogli, mi-au spus că dânsa era o ființă stranie. Rar când ieșea la lume, Ii plăcea să fie singură. Dar când se arăta în societate, ținea să fie admirată: știa bine cât e de frumoasă. Ceva caracteristic Eminovicenilor era și’n firea ei. Ea muri de boala de care sufăr oamenii înzestrați cu un aparat nervos prea sensibil, atât de sensibil, încât orice furtună sufletească e în stare să-l distrugă. Fiul ei George moșteni direct și de la dânsa acel dar — destul de rar, clară și destul de primejdios — pe care il numim precocitate. Această însușire a ființei sale crescu până ce trecu peste cercul strâmt al normalului, devenind dementia praecox. Dar nu numai atâta. George Drogli avea legături de sânge și cu unchiul său, precum știm, și acela, în copilărie, de o inteligență rară, se desvolta până la culmi de intelectualitate pe care noi le numim geniu (după Lombroso ele sunt manifestări patologice deoarece ies cu totul din cadrului normalului). De aceea cred că și în cazul „nebuniei“ lui Eminescu nu trebuie atât de mult insistat asupra infecției luetice, cât asupra faptului predispoziției, chiar înăscute. Și dacă ne gândim că șin familia Eminovicilor de la Călineștii lui Cuparencu există cazuri de nebunie probabil fără substratul luetic, vezi articolul meu: (,în satul Eminovicenilor“ Conv. Lit. No. 11 din 1922) atunci trebuie să facem concluziunea că infecțiile luetice, constatate la Eminescu și la George Drogli, nu au avut alt efect asupra desvoltării boalei lor, decât pe acela ca un accelerat izbucnirea catastrofei. înrudirea psihică a lui George Drogli cu unchiul său Mihail Eminescu este foarte probabilă. Th. Ribot, în cartea sa clasică „Transmission heréditaire“, „Die Vererbung“ tradusă în limba germană de H. Kurelia, (Leipzig 1895) ne vorbește despre astfel de înrudiri; iată ce putem ceti la pag. 147: ”Ia unele familii aproape toți membrii devin psihic bolnavi, ș. a. în aceeași formă, într’o casă de alienați din Philadelphia fură primite 3 rude în acelaș timp; în alt institut din America se constată că un pacient nou primit este al unsprezecelea nebun dintr’o familie...“ Deasemenea ni se dau dovezi la pag. 137, etc. Pentru lămurire se recomandă și Francis Galten: „Genie und Vererbung“ in Philosophischrsoziologische Bücherei, Bd. XIX, închei și de astădată, precum am încheiat articolul „In satul Eminovicenilor“, cu cuvintele: „...ajungem la concluziunea că în familia Eminovicenilor e și un sâmbure de boală. Care din când în când, în anumite vlăstare, încolțește, storcând din ele putere și viață“. Cernauți, la Septemvrie 1923, vilILE GHERASIM Romanul în.i familii George Drogli, nepotul lui Eminescu (Sfârșitul unui calvar) de VASILE GHERASIM AGLAIA DROGLI sora lui Eminescu 1) Vezi „Bericht der K. K. Lehrer und Lehrerírmenbiltea dungso anstalt în Czernowitz über das Sculjahr 1870/71 bis 1895/96”. Czernowitz 1896. 2) Este deci cu totul neexact anul 1871, indus de d-l N. Zaharia („Eminescu...” 109) și nu de mult reluat de către d-l Leca Morariu („Glasul Bucovinei”, An. II, No. 1362). El s’a putut furișa numai în urma unei greșite informații. Deasemenea este neexact că Ioan Drogli ar fi înmormântat în Ipotești, câtă vreme știut este că moșia Ipotești a fost vândută de George Eminovici la 10 Februarie 1878 lui Cristea Marinovici (vezi „Act de vindere-cumpărare” No. 86 de la tribunalul județului Botoșani), deci aproape nouă ani înainte de moartea lui I. Drogli. Acesta e înmormântat în cimitirul din Cernăuți. 3) Vezi iarăși „Bericht...” [ 4) Ibidem, ni se spune că la 13 Martie 1882 Ioan Droglit fu introdus iarăși în serviciu la Școala Normală din Cernăuți. 5) Cred că anul 1885 e cel adevărat, deoarece, d-l Bujor și d-l G. Mandicevschi au fost numiți supleanți la Suceava în Septemvrie 1884, iar la 1886 poetul nu ar mai fi fost în ajur» p*. «■ă să spvească shurur. 6) In alt loc aflai: „Johann Drogli, Obit. Mediziner. ÎK*» Lír1 Săptămâna teatrală de DIM. ȘERBAN . TEATRUL NAȚIONAL: Țăranul Baron, comedie al Holberg. I Agata Bârsescu în Sapho de Grillparier. Reprezentând comedia lui Holberg, Teatrul Național își ține cuvântul dat de a face educațiunea generațiunei tinere prin înfățișarea Repertoriului clasic universal Deasemenea recunoște în Holberg, pe creatorul teatrulu lor Național și în acelaș timp și pe cel dintâiu făuritor al limbei literare. Deși s’a inspirat rînd pe rînd din Moliere în lucrările lui teatrale ca în Țăranul Baron și Tinichigiul om de stat, din Guliver în Călătoria lui Niel Klim pe sub pământ, din Plant în Peder Paars — Holberg rămâne considerat ca un mare scriitor. Fără să poată reprezintă pe oamenii țării lui cu toate calitățile etnice și speciale lor, a atacat vicii și defecte omenești, înfățișând astfel caractere de pretutindeni. Țăranul baron deși nu e în ritmul vremei, și mentalității noastre, prin expresia ei socială, așa de deosebită — de aceia de azi, și cu toată acea atmosferă naivă este una din comediile foarte gustate, ale repertoriului clasic. La noi, reprezentarea lui a fost deosebit salutată, fiindcă i s’a adăugat o montare nouă și o distribuție fericită. Cu prilejul acesta s’au bucurat toți cei care văd îng teatru o mișcare de artă spontană iar în inspirația montărei întregul succes scenic. Teatrul nu va mai fi numai oratoria actorului și munca autorului — el tinde să ajungă realizarea ce mai ideală a artei decorative și a mecanicei perfecționate. Stilul simplu și sugestiv, cu planuri largi și culori sincere, cu o arhitecture sintetică, așezată pe pivoturi centrale — iată montarea de mâine. De la pictorul rus Pojedaeff, care a început noua tradiție a montărei scenice la noi cu Electra și Macbeth și până la Țăranul Baron, Teatrul Național a întrebuințat mereu aceiași veche și demodată recuzită, aceleași mucarale fals colorate. Cred că spirite proaspete și mentalități primenite, văd de acum înainte cu ochii noi întreaga artă scenică și ne vor da mereu numai realizări noi. Se cuvine toată atențiunea directorului de scenă d-l V. Enescu, pentru montarea comediei din Holberg. Compoziția rolului titular a fost una din acele machete unice, cu care talentul magistral al d-lui Brezeanu, și-a desăvârșit întotdeauna figurile. * * * Agata Bârsescu, atâta timp plecată dela noi, s'a reîntors, ca să ne amintească trecutul ei glorios, redându-nl pe poetesa Sapho. A fost o sărbătoare pentru ea, că a putut în cuvântul matern să rostească cu acea dicțiune impecabilă, poezia lui Grillparzer. Claritatea vocei sale, și acel timbru luminos — rămase intacte, prezența pe care încă o păstrează și toată acea perfecție ritmică — sunt pentru noi trofee minunate, aduse din lupta cu depărtarea și viața, trofee care ne dau speranța și iluzia unei „Școale“ românești de tragedie și dicțiune. O vom avea această școală? Nu știu. Mi-e teamă că pasiunea gloriei și voluptatea clamărilor, o vor depărta pe Agata Bârsescu, dela îndeplinirea acestui vis național. * Del. ȘERBAN AGATHA BÂRSESCU în „Sapho“ ION BREZEANU in „Țăranul Baron"