Adevěrul Literar şi Artistic, noiembrie 1923 (Anul 4, nr. 152-155)
1923-11-04 / nr. 152
SEBIA m AWULIV—No. 1S2 Adevărul Irt pagina III-» guel Exemplarm in țatst, 10 Lei Ex in străinătate E ilter or űnminicS 4 Roembrie isza pruniTíi Hi !tONBATORI ^ »L. v. BdDIMAH 138B-1897 CONST. MILU 1897-1320 și Artistic FONDAT în 1893 Părți rârrmi cerce și putriene de N. IORGA Premiile ministerului Artelor In jurul premiilor „acordate” anul acesta, pentru prima oară de ministerul Artelor, s’au ivit în lumea literară discuțiuni care prin ministerul într'o situațiune delicată. D.Rebreanu în „România", d. N. Davidescu în „Aurora" și d. Dem. Teodorescu în „Adevărul” au arătat, glumind sau molestând, după temperamentul fiecăruia, cât de nedrept, de anti-artistic și de ridicol a fost chipul în care s’a făcut această distribuție de ,,premii". Și nedreptatea a lovit mai puțin pe cei ce se socot injust înlăturați, decât pe cei care au fost „distinși", fiindcă, negreșit cea mai mare parte dintre „premiații" ministerului meritau să aibă o mai respectabilă onorare. Premierea înseamnă o alegere, iar alegerea pretinde o autoritate care să selecționeze. Confrații mei au întrebat pe drept cuvânt: care este acea autoritate? Ministerul care avusese ciudata neglijență să nu publice, cum se obișnuește in prealabil, membrii comisiunei de premiare, avea datoria ca cel puțin după oficierea misterioasei slujbe, să ne comunice numele preoților chiemați, pe furiș, să ungă! Ministerul continuă, însă, și acuma, să rămână discret. Unul din confrații mei a avut brutalitatea să pătrundă în misterul ministerului și ne-a adus înștiințarea, că numita magere nu s’a făcut chiar de cine știe ce cardinali ai literaturii, ci numai de un simplu diacon, care în afară de talent are norocul, și mai mare, de a fi din întâmplare nepotul Papei! ” Cei miruiți au tot dreptul să se bucure de o prietenie atât de generoasă, dar noi nu putem ridica acest gest de dărnicie la rangul unei reale distingeri. Având pentru cea mai mare parte dintre premiați o deosebită stimă literară, regretăm pentru ei iregularitatea celor întâmplate. Faptele însă nu ne surprind. Ministerele nu pot fi autorități competente de gradare a meritelor artistice. Toate premiile oficiale, care se institue, nu sunt decât atâtea nouă prilejuri de amestec al politicianismului în grădina roză unde vrem să respirăm in liniște și libertate. R. de Herz Stâ castelul singuratic, oglindindu-se în lacuri, iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri. Se înalță în tăcere dintre rariștea de brazi Dând atâta întuneric rotitorului talaz. Prin ferestrele arcate după geamuri tremură numa Lungi perdele încrețite care scântee ca bruma. Luna tremură pe codri, se aprinde, se mărește. Muchi de stâncă, vârf de arborea pe ceruri zugrăvește, Iar stejarii par o strajă de giganți ce-o înconjoară, Răsăritul ei păzindu-l ca pe-o tainică comoară. Numai lebedele albe, când plutesc încet din trestii, Domnitoare peste ape, oaspeți liniștei aceștii. Cu aripile întinse se mai scutură și-o taie * Când în cercuri unduioase, când în brazde de văpac. Papura se mișcă ’n freamăt de al undelor cu freer, Iar în iarba înflorită somnoros suspin* un greer... 'E atâta vară ’n aer, e atât de dulce soonul... • • • I • tI • 1 « • 1 t I M. Eminescu -----------— ..........,■ . . . , , legea proprietății literare și artistice de EUGEN FILOTTI Este caracteristic pentru stadiul nostru de desvoltare culturală ca legea pentru apărarea proprietății literare și artistice — prima lege de acest fel pe care o primește țara după ce a stat timp de decenii sub regimul echivoc și primitiv cuprins în legea presei din 1862 — a trecut neobservată chiar și de aceia cărora ea le aduce garanțiile elementare în producția lor artistică sau în munca lor intelectuală. E caracteristic și pentru gradul de interes pe care legiuitorul român l-a purtat, în toată perioada de întemeiere și consolidare a regatului, pentru poeți și artiștii de la noi și de aiurea, pentru dreptul lor la existentă, pentru patrimoniul lor imaterial de valori culturale. In acelaș timp însă e caracteristic pentru pasivitatea tuturor scriitorilor și artiștilor de tot felul care au suferit îngerește să fie spoliați fără nici o ocrotire legală, fără nici o armă judiciară de tot ce aveau mai bun, de către o mână de editori nesățioși. Am avut — e drept anumite garanții legale destinate producției literare și artistice. Dar cât de insuficiente erau acele articole 340, 341 și 342 din codul penal și art. 16 din legea teatrelor de la 1910. A fost nevoe de străduințele unui jurisconsult inimos, d. C. Hamangiu de înființarea unui departament al Artei, care să se ciocnească de această lipsă și, desigur, și de stimulentul ce venea de peste graniță, din cercetările rușinoase pentru noi ale Ligei Națiunilor, pentru ca legea din 28 iunie 1923 să ia ființă. Și iarăș a fost semnificativ felul în care parlamentul și-a dat votul asupra acestei legi. Dacă legea aceasta ar fi fost perfecțiunea legislativă însăși, dacă nu ar exista nici o lacună într’ânsa, nici o lipsă de preciziune, nici o contrazicere și încă era de datoria cel puțin a mănunchiului de scriitori aflați acolo, să sublinieze însemnătatea legii și utilitatea culturală legată de ea. Așa legea a fost votată în ambele Camere în mai puțin de 24 ore fără nici o discuție, probabil chiar fără a fi fost citită. Și vitregia aceasta a continuat chiar și după promulgarea legii. Autoritățile, tinzând pare că s’o facă uitată, nu au editat-o în broșură, așa cum se obișnuește cu toate legile de interes general. Adevărul literar și artistic a făcut o operă utilă din toate punctele de vedere, oferind în numărul precedent textul integral al legii. Ar fi nedrept să începem cu critice asupra acestei legi chibzuite de un autor familiarizat cu materia și cunoscător al legilor similare din alte țări. Voik începe dimpotrivă prin a înșira pe scurt dispozițiile fericite ale nouii legi. Distincția între dreptul patrimonial și negociabil de proprietate asupra operei și dreptul moral inalienabil de control asupra exploatării și reproducerii opării de către cesionar sau editor este extrem de judicioasă și de mtlă. Ea servește deopotrivă la apărarea demnității și personalității artistice a autorului, cât și la menținerea nealterată a nivelului ,și calității operei, cu alte cuvinte la conservarea bunurilor culturale față de abuzurile sau profanările exploatatorilor. Dreptul de control spre deosebire de cel de proprietate este nu numai intransmisibil, ci și imprescriptibil. El trece, după căderea operii în domeniul public, cu titlul de perpetuitate asupra Academiei Române, care câștigă astfel atribuția admirabilă de conservator al patrimoniului cultural al națiunei. Tot așa de utilă este separația ce se face între dreptul de proprietate asupra operii și dreptul de reprezentare, când e vorba de o operă scenică sau acela de reproducere pe cale grafică sau tehnică, când e vorba de opere plastice. Rezervând amândouă aceste drepturi în patrimoniul autorului se pune capăt unui prejudiciabil abuz ce se făcea cu reproducerile libere după tablouri, sculpturi, ca și după compoziții muzicale. Cu drept cuvânt însă legea nu consideră ca atingeri ale dreptului de proprietate, reproducerile sau citatele făcute de ziare sau reviste cu ocazia criticelor literare și artistice. Foarte echitabile și pătrunse de spirit modern sunt dispozițiile prin care se institue un regim de succesiune sa-generis, derogând în materia aceasta de la normele generale atât de învechite ale codului nostru civil. In adevăr se recunoaște soțului supraviețuitor un drept egal de succesiune cu al copiilor legitimi și se limitează dreptul de moștenire până la gradul al doilea la ascendenți și descendenți și colaterali. O dispoziție caracteristică derivând din concepția indivizibilității operii de artă, chiar când are mai mulți autori, este aceea din art. 40 care dispune că termenul de 30 ani până la căderea operii în domeniul public curge de la moartea ultimului coautor supraviețuitor. Acelaș articol, urmărind în mod logic principiul stabilit, institue și aici o succesiune sui generis dând colaboratorilor sau moștenitorilor lui dreptul la succesiunea operii coautorului mort fără moștenitori. Semnalăm încă dispoziția din art. 9 care declară orice operă artistică sau literară ca insesisabilă, punând-o astfel ca un bun intangibil la adăpostul urmăririlor, de cele mai multe ori neînțelegătoare ale creditorilor. Nu ne putem totuși abține de la semnalarea unor lipsuri ale legii, așa cum pot fi remarcate după o citire grăbită. Legea aceasta, care conține aproape toate garanțiile ce pot fi date scriitorilor și, artiștilor, păcatu este în mod vădit față de producția intelectuală a juriștilor și a gazetarilor. Fără îndoială, în materia, aceasta garanțiile sunt mai greu de găsit deoarece interesele autorului vin adeseori în conflict cu un interes de publicitate general. Articolul 42, referitor la publicațiile oficiale exceptatet de la beneficiul dreptului de proprietate literară,1 înglobează și pledoariile orale și concluziile scrise ale avocaților, la un loc cu discursurile politice^și,.gC^serințele publice. Or, dacă este normal ca un discurs parlamentar, care prin natura lui este destinat marelui public,'să cădă demndată în domeniul public, nu există același interes când e vorba de un discurs judiciar, de'o pledoarie, jîacă sentințele și deciziile ca acte publice nu pot,din nefericire, face obiectul proprietății literare a magistraților care leau redactat, nimici nu se opune ca pledoariile ,concluziile, rezultat al unei munci științifice răbdătoare,și al unei elaborări mintale cu totul , personale, să fie rezervate proprietății exclusive a avocatului care le-a redactat. Tot nedreaptă este deosebirea ce se face în art. 46 și 47 între articolele din ziare sau reviste, cu caracter literar și articolele cu caracter politic. Nedreptatea merge chiar până acolo încât acestea din urmă pot fi reproduse liber, chiar când sunt semnate, fără obligația, de a indica pe autor. E, în felul ei, o încurajare dată plagiatului în materie politică. Recunoaștem că articolele politice prin discuțiile la care pot da naștere, trebue să fie lăsate la îndemâna oricui pentru reproducerea totală sau parțială. Aceasta în regulă generală. Sunt însă articole politice în ziare sau reviste, care au caracterul unor studii de doctrină, ba chiar al unor adevărate opere științifice. De ce să nu beneficieze autorii lor de dreptul de proprietate ? De ce a fost legiuitorul atât de vitreg cu scriitorul politic, care — oricum — e un muncitor intelectual tot atât de demn de solicitudine ca și ceilalți. Pentru că vorbim de presă, adăugăm că art. 45 privitor la dreptul de proprietate asupra ziarelor și publicațiilor periodice, este lipsit de preciziune. Ce înțelege autorul legii prin „a creia“ un titlu de ziar ? Qmn se face dovada acestei „creațiuni“? Este nevoe, ca publicația să apară pentru ca dreptul de proprietate să fie, născut ?. Cum rămâne atunci, cu înscrierea titlurilor de ziare la ■ tribunal, ca firme comerciale ? Nouă nu se pare că există o incompatibilitate rațională între dispozițiile acestui articol și acelea din legea firmelor și de sigur că și autorul legii a plecat de la această concepție. Dar legea nu spune nimic în această privință. Or, cum nimeni nu poate contesta caracterul comercial al editării unei publicațiuni periodice, proprietarii unui titlu înscris la tribunal vor putea să se prevaleze de dispozițiile din legea firmelor care nu sunt expres contrazise de legea cea nouă. Ne gândim în special la acei care înscriu ■ la tribunal titluri de publicații cu o singură intenție (ste a pretinde daune de acel curi ulterior» ar publica efectiv, un periodic cu acelaș titlu. Ar fi fost util ‘ca legiuitorul să creeze un ’ registru special pentru conservarea r dreptului ■ de proprietate a titlului, independent de întreprinderea de editare. ‘ " < T • r'u • ■In tine, dispozițiile penale ale legii te pama ,avea o lacuna în partea privitoare la reprezentările ilicite de opere dramatice, și muzicale . Se prevăd în articolul 54 tot felul de sancțiuni începând cu, confiscarea manuscriselor * și terminând'cu aceea a, banilor"încasați. Dar nu se dă în mod lămurit dreptul procurorului de a opri reprezentația ilicită, în caz de flagrant delict. E drept că articolul următor prevede interzicerea prin ordonanță prezidențială, dată în baza art. 66 bis proc. civilă, dar această procedură e prea puțin expeditivă pentru ca să nu vedem aci o lipsă regretabilă. Defectele acestea, chiar dacă ar fi sporite cu altele pe care aplicarea legii le-ar da la iveală, nu vor împedica totuș legea, de a fi, în totalitatea ei, excelentă. Ele nu vor scădea, nimic din valoarea ei intrinsecă și din marele progres realizat prin elaborarea ei. EUGEN FILOTTI