Adevěrul Literar şi Artistic, noiembrie 1923 (Anul 4, nr. 152-155)

1923-11-25 / nr. 155

„ADEVERUL LITERAR ȘI ARTISTIC« Ca vârstă, Maced­onski era cu patru ani­­ mai mic decât Eminescu. Soarta însă, care se pregătea să-i așeze față ’n față, ca protivnic­ pe terenul literar, a făcut din începuturile lor poetice o curioasă coincidență. Copii precoci și unul și celalt, Eminescu scrie în 1865, fiind în vârstă de 16 ani, prima sa poezie De-aș avea, publicată mai târziu în Familia lui Iosif Vulcan, tot în 1865 și Macedonski, fiind numai de 12 ani își scria prima-i poezie Plânsul amantei, publicată în volu­mașul său Prima Verba. Dela 1865 până la 1880, adecă în timp de 15 ani, Emi­­­nescu este destul de fecund și progresează repede atât ca limbă, cât și ca inspirație, publicând în Familia, mai întâi­, apoi în Convorbiri Literare, un număr de 49 de poezii, printre care Mortan­est, Venere și Madonă, Epigonii, Egiptul, Inger , Demon, împărat și proletar, Melancolie, Lacul, Călin, Singu­­­ratate, O, rămâi, Rugăciunea unui Dac, etc. In acelaș interval de timp, adecă dela 1865—1880, Ma­cedonski, după ce debutase ca poet cu volumașul Prima Verba, în 1872, remarcat cu laude în revista Transacții Literare a lui D. A. Laurian, se aruncă în politică, scoțând succesiv ziarele: Oltul (1873—1875), în care publică articolele sale antidinastice;­­ Stindardul (1876), Vestea (1877), Tarară, ziar satiric (1880) . Totuși, zmulgându-se din vârtejul ziaristicei, în 1878 tipărește­ două poeme și anume: Pariziana, după Lord Byron și Ithalo, o poemă originală în 3 cânturi, iar la 1879 „Mișcarea literaraj din ultimii 10 ani”, conferință rostită la Atheneul din București, i­­n această perioadă, cantitativ, cât și calitativ, Macedonski rămâne cu mult în urma lui Eminescu. Despre volumașul Prima Verba, nici nu se poate vorbi ca operă literară; însuși autorul lui l-a renegat mai târziu, scriind că este o operă a copilăriei Parizian și Ithalo, deși arată un mare progres în mânuirea limbii și îndemânare în versifi­cație, nu se pot ridica însă până la frumusețile de descripție, sau cugetare din Călin, de pildă, sau Rugăciunea unui Dac. Eminescu, deși până la această dată, scrisese o bună parte din poeziile sale cele mai inspirate, nu era însă cunoscut și apreciat ca poet de valoare. însuși Maiorescu în volumul Critice din 1874, se arată destul de rezervat față de cel mai de seamă colaborator de la Convorbiri Literare, pe care-l pune alături de Bodnărescu, arătând că este: „iubitor d­e antiteze cam exa­gerate, reflexiv mai peste marginile iertate”; ca „Venere și Madonă cuprinde o comparație confuză”; că în Mortan­est „sunt greșeli ce trebuesc neapărat îndreptate; abuz de cuvântul pală, care pisate­ n’ar trebui uzat deloc, uneori gândiri și ex­presii prea obișnuite, multe rime rele”. Și i se pare circumspectului Maiorescu că e foarte larg în apreciere, când, în sfârșit se decide să afirme că Eminescu „este poet în puterea cuvântului” însă, „până acum așa de puțin format încât vine greu a-l cita îndată după Alecsandri”. La 20 ianuarie 1880 apare „Literatorul”. Macedonski pără­sește politica spre a se consacra exclusiv literaturii, luând dela început chiar o poziție împotriva Convorbirilor Literare. In No. 1 din Ianuarie, primele sale versuri întitulate Destul! sunt sem­nalul de luptă contra lirismului plângător al poeților de la Iaș!. 5 Acum destul cu plânsul, căci inima ț­e seacă! Și chiar de ți-ar fi plină, e timp să zici, Destul! Poporul nustru este de lacrime sătul Și ele nici in versuri nu pot ca să mai treacă! In numărul următor, începe atacul împotriva lui Eminescu, găsind_ în _ versurile lui greșeli de limbă și de formă, pe cari o ridiculizează. De acum încolo, neîntrerupt, timp de 3 ani (1880—1883), cu acea febrilitate caracteristică temperamentului său, voind parcă a compensa inactivitatea relativă a celor 15 ani de ziaristică, Macedonski scrie și publică un material literar enorm și foarte variat. Fiecare număr al Literatorului, care apărea cu o regu­laritate matematică, e supraîncărcat de poezii originale, de tra­duceri, de piese de teatru, studii de artă și de­ filosofie, ana­lize critice, fantezii, schițe, poeme în proză, pamflete, epi­grame și notițe, toate datorite lui Macedonski, și scrise cu îndrăzneală și talent. In numărul din August 1880 începe ciclul Nopților, cu Noaptea de Aprilie, căreia îi urează apoi în numărul din Octomvrie Noaptea de Septemvrie. Tot în 1880 publică pri­mele sale versuri în limba franceză „La chaumière"; admira­bilele Tipuri dispărute: Surugiul, Pitarul, Isprăvnicelul, Căpi­tanul de poștă, Verigă Țiganul, traduce basme din sârbește și dă la lumină primele poeme în proză. In 1881, în afară de nenumărate poeziii, schițe, mici poeme in proză, fantezii și satire, publică mai ales teatru, Iadeș, comedie originală în 2 acte în versuri, jucată cu succes la Teatrul Național; Unchiașul Sărăcie, legendă în 3 tablouri în versuri: 3 Decembrie, tragedie, 1 act în proză și traduce în versuri Romeo și Julieta de Shakespeare. Reia apoi Ciclul Nopților, publicând Noaptea de Iunie, scrie o poemă Lara, după Lord Byron, un studiu despre Arta Versurilor, un Curs de analiză critică și scoate volumul Poezii, primit foarte favo­rabil de Cronica literară. Presa îi aduce elogii și e socotit drept „Cap al școlii sociale”. In 1882, iarăși pe lângă un mare număr de poezii, unele originale, altele după Theocrit, Heine, Lord Byron, publică Nopțile de Ianuarie, Februarie, Noemvrie, Martie și Iulie; Cuza-Vodă, 1 act în versuri; o serie de aforisme filosofice sub titlurile: Evanghelia Materialismului și Viața și simțirea materiei, atacă din nou pe Emonescu, critică pe Alecsandri și polemizează cu Gh. Sion, care a voit să arate că Academicianii au dreptul de a se autopremia. Răspunsul lui Macedonski e o parafrazare a justificărilor lui Sion. Reproducem, ca document, o parte din această po­lemică fiind caracteristică și pentru spiritul Macedonskian și pentru explicarea multor dușmănii de m­ai târziu. Binevoiască dar d. Ma­cedonski a ști și afla: (1 Că după recomandările exprese ale testamentului fericitului Năsturel Herescu membrii Academiei nu sunt excluși de la concurs cu lucrările lor. Binevoiască dar d. Sion a ști și afla: 1) Că recomandările ex­prese ale testamentului fe­ricitului Năsturel Herescu nu au putut să prevadă nici pe d. Sion în Academie nici faptul că domnii Aca­demiciani nu se vor exclude singuri dela concurs cu „Despotii - Vodă“ și cu „Dramaticele“ d-lor. 5) C )Academia după legi și statute este suverana a se premia, o știm noi; că ea este un areopag, o știe ea. Dar că merită a fi sfâ­șiată, o știe toată lumea, afară de avocatul ei, Al. A. Macedonski Membru al Academiei în 1883 pe lângă o nouă și bogată serie de poezii, cele mai multe cu caracter erotic, fiind scrise cu prilejul căsătoriei poetului, care a avut loc la 24 Fevruarie 1883, publică proză, Casa cu No. 10, Cartea de poezii, Cavalerii Trotuarului, precum și câteva bucăți — proză și versuri — în franțuzește. Această vivacitate de condeiu, această avalanșă intelectuală, care se revarsă ca un torent de lavă, nu se putea să nu impre­sioneze. In jurul lui Macedonski se strânge o pleiadă de tineri intelectuali, cari îi imitează scrisul și-l proslăvesc în versuri entuziaste; ziarele din București, Sibiu, Budapesta îi relevă necontenit cu admirație activitatea: Toni Bacalbașa, Grig. Ven­tura, Duiliu Zamfirescu, Const. Bacalbașa, Const. Mille, erau pe atunci în jurul lui Macedonski. Cu ocazia căsătoriei poetului cu Ana Ralet,Râmniceanu, Carol Scrob îi dedică o improvizație, care începea astfel: Muza României azi e soacră mare. Căci se-nsoară fiu­l cel mai răsfățat. In acest concert de laude e atras nu numai Alecsandri, care trimite lui Macedonski scrisoarea, de care s’a vorbit în arti­colul precedent, ci însuși Maionescu, portdrapelul Convorbirilor și sprijinitorul declarat al lui Eminescu. Scrisoarea pe care o reproducem mai jos o dovedește: Marți, 10 Noembrie 1881 Domnul meu, Mă simt foarte măgulit de onoarea ce voiți să-mi faceți prin închinarea unui volum de poezii și în fața binevoitoarei D-Voastre întrebări nu pot răspunde de­cât că primesc cu recunoștință. Cu deosebită stimă T. Maiorescu *)• Intr­adevăr, volumul lui Macedonski „Poesii” din 1882, a­­pare cu această dedicație: „D-lui Titu L. Maiorescu ca înaltă stimă . Iar în Fevruarie 1882 îl vedem pe Macedonski citind lui Maiorescu Noaptea de Noemvrie, față fiind Eminescu. Has­­deu și Alecsandri. Hasdeu laudă această poemă­­ cu "entusiasm " Alecsandri și Maiorescu felicitează pe Macedonski spunând că e „admirabilă”.­­ Față de această prodigioasă activitate a lui Macedonski,­­ activitatea lui Eminescu în acelaș interval de timp (1880—1883 pare de astădată mai săracă. In 1880 publică în Convorbiri­­ O, mamă!; în 1881, Scrisorile I-a, II-a, III-a și a IV-a;­­ în 1882, Luceafărul; iar în 1883, Doina. Cauza nu poate fi­ alta, decât că Eminescu era prea împovărat cu i aim­ea brută de la ziarul Timpul. Calitativ însă Eminescu planează și de astă dată mai sus. Cu Luceafărul, geniul său ajunge la maturitate, iar arta sa­­ la desăvârșire. Nu putem spune însă acelaș lucru despre Macedonski din­­ această epocă. Scrisul lui, prea abundent, tipărit prea în pripă,­­ cu prea multă ușurință și fără nici o alegere critică, este ci­­ totul inegal. De aceia, alături de inspirații fericite, cum sunt Nopțile de 1 Noembrie, Martie și Iulie, în care așterne versuri sculpturale,­ ce prevestesc pe scriitorul de mai târziu, tipărește și multe­ mărunțișuri convenționale, scoborându-și talentul până la echi­libristica de cuvinte din așa zisele, poezii simbolitico-instru­mentaliste" „Un an, dând d’ani, leagan d’an­i dani vani”. Chiar Nopțile, nu sunt în forma lor definitivă; compoziția suferă de prolixitate, iar vocabularul are scăderi supărătoare. Totuși, pe când Macedonski, înconjurat de ucenici, slăvit și lingușit de presă, temut de adversari, considerat de poeții și criticii timpului, prețuit de editori, autor de teatru jucat cu succes pe prima scenă românească, era sufletul unei mișcări literare înfloritoare și scosese mai multe volum­­e de versuri. Eminescu era un biet salahor la ziarul conservator Timpul, ignorat ca poet, părăsit de chiar sprijinitorii lui, prada mizeriei și insultelor, iar poeziile lui nu fuseseră încă găsite vrednice de a fi strânse în volum. Iată care era, în anul când a înebunit Eminescu, situația acestor doi mari rivali literari. Desigur, dacă activitatea lui Macedonski s’ar fi mărginit numai la ceia ce scrisese până la acea dată, el iar fi rămas pentru totdeauna un îndrăzneț și neputincios Zon­. CONSTANTIN IORDACHESCU *) Literaturai, an. VIII. 188&~~87. 5) Cu Academia după legi și statute fiind suverană în aprecierile sale relativ la premii, este un areopag mai nalt decât talia celor ce cred că pot să o sfâșie în asemenea mod. G. Sion Membru al Academiei Eminescu și Macedonski = până în iunie 1883 Eminescu '■ [UNK] [UNK] [UNK] [UNK]- l»jici ar-* Castelul singuratec zz In legătură cu ilustrațiile versurilor lui Eminescu „Castelul singuratec“ și „Trece lebăda pe apă“ apărute în ultimile noastre numere, d. Slavici ne trimite acest interesant articol, împreună cu fotografia adevăratului castel și lac, unde s’a inspirat Eminescu. Stă castelul singuratec oglindu-se în lacuri iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri— Luna, luna iese 'ntreagă, se înalț’așa bălae Și din ferm în term durează o cărare de văpac Ce pe-o repede ’nmiire de mici unde o așterne, Ea, copila cea de aur, visul negurei eterne . Și cu cât lumina-i dulce tot mai mult se lămurește. Cu­ atât valurile apei, cu­ atât țărmul par­că crește... .................•­«•••»» • • > » •••>»* Fantazie, fantazie !—Când suntem numai noi singuri Ce ades mă porți pe lacuri și pe mare și prin crânguri! Unde ai văzut vreodată aste­teri necunoscute ? Când­ se petrecură­ aceste ? La o mie patru sute ? Azi nu ai chip în toată voia în privirea-i să te perzi Cum îți vine, cum îți place pe copilă s’o desmierzi... ............................................... Cum? Când luna se strecoară printre nouri, prin pustii Tu cu lumea ta de gânduri după ea să te aiți ? Să aluneci pe poleiul de pe ulițele ninse, Să privezi prin lucii geamuri la luminile aprinse — Și s’o vezi înconjurată de un roia de perde-vară...­­Cum zîmbește tuturora în gândirea ei ușoară S’auzi zornetul de pinteni și foșnirile de rochii. Pe când ei sucesc mustața, eară ele trag cu ochii ? , Când ind­es c’o privire amoroasele ’nțelegeri, Cu ridicula-ii simțire tu la poarta ei să degeri ?’ De la creștet la picioare s’o admiri și s’o desmerzi Ca pe-o marmură de Paros, sau pe-o pânză de Coreggio Când ea-i rece și cochetă ?—Ești ridicol,—Ințelegi-o ! Așa cânta Eminescu în timpul celor dintâi ani după războiul de neatârnare, când făcea plimbări prin împreju­rimile Bucureștilor. T. Maiorescu și T. Rosetti aveau adecă slăbiciunea de a petrece din­ când în când câte-o zi la verdeață, la aier curat și la apă limpede, mai la Cernica, la Pasărea ori în pădurea de la Tunari, mai la Căldărușani, la Znagov ori la Țigănești. Luau parte la aceste plimbări , pe lângă doamna Maiorescu și doamna Rosetti, doamna Mitrie Kremnitz, cumnata doamnei Maiorescu, Nicu Burghelea, câte­odată Griesebach, consul al Germaniei și poet ger­man bine apreciat, mai rar Dr. Kremnitz, și ne luau cu dânșii și pe noi, pe Eminescu și pe mine. Mai făceam câte­odată plimbări pe jos la Herăstrău, la Băneasa, în valea încântătoare a Dâmboviței, la Dudești și la Măgurele, a­­tunci vestitul loc de petrecere al Bucureștenilor, îndeosebi la Măgurele nu ne duceam însă de­cât pe timp frumos când era lună plină. întinsul parc de la Măgurele se află parte în lunca Saharam­h carte EP-deaUrar­a.IEQSt&lt.n».caadä­-ji în mijlocul parcului, și particularitatea locului sunt mul­tele izvoare, din care apa limpede și rece se varsă ca îmbelșugare. Oteteleșanu a captat acele izvoare și le-a condus în parc, unde ele se vărsau ici ca fântâni țâșnie­­toare, colo ca un fel de cascade, iar apoi se adunau în­ lacul de sub coaste. Deși castelul de pe deal se află la depărtare de câte­­va sute de nași, panta terenului e astfel croită în­cât în­­tregul castel se oglindește în lac.­­ Acesta e castelul singuratec care se oglindește în la­­curi, și acesta e lacul, despre care zicea Eminescu „Trece lebăda pe apă Intre trestii să se culce, și despre grădina aceea zicea dânsul „Peste­ a nopții feerie­­i ridică mândra lună — Totu-i vis și armonie’*. E nespus de încântător parcul de la Măgurele în nop­țile luminate de lună, și de aceea plecam de la București după amiază-zi, ca să sosim acolo când „Somnoroasele păsărele pe la cuiburi se adună și se ascund în rămu­­rele” Steteam apoi acolo până pe la miezul nopții, când Dr. Kremnitz venea cu trăsurile ca să ne întoarcem la București. Măgurelele a fost apoi moșia de zestre a Stanchii Doamnei, soției lui Mihaiu-Vodă Viteazul, și aici a ținut Mihai­ Vodă consiliu de războiu mai înainte de a fi plecat în fruntea micei sale oștiri la Călugăreni, iar Eminescu cunoștea Măgurelele ca loc­ de petreceri după părerea­ lui nu bine reputat. Satira IV ne spune, ce-a fost odată și ce e azi un castel. In castelul de la Măgurele a fost în urmă instalat „Institutul loan Oteteleșanu", iar azi se află o școală normală pentru învățătoare. IOAN SLAVICI Castelul dela M­­ăgurele De când aștepți?... Vârtej de frunze ruginite -n ploi.» Pe flacăra mușcatelor, cad foi Cad ruginite foi pe iarba încă nouă Iar vine toamna și e vânt și plouă Ploi obosite, fără de furtună... Stai — și nu vine nici o veste buna !». Aștepți și nici o veste... Ore pline Și lungi și monotone și haine Alunecă greoiu atâtea ore Bat turle depărtate și sonore Ciocane peste sufletu­ și răsună».­­dar— și nu vine nici o veste bună Zadarnic tot aștepți, zadarnic bate Un Angelus surâsuri depărtate Și soarele cu melancolice priviri întârzie ’n grădini și pe zidiri, în care bânuiești alai și voe bună... Stai — și nu vine nici o veste bună!.. O, vestea bună între-atâtea vești Mult așteptate, vești, ca prin povești Nu vin or!­ci au venit și nu au sa vină, Lumea nouă e ciudată și străină Și fără tine viile-și adună... Stai — și nu vine nici o veste bună... De când aștepți, îți mai aduci aminte ? Erai un biet copil mirat, cuminte Și mai târziu, pribeag adolescent Trecând printre străini cu pasul lent Cu brațele întinse ca o strană Zadarnic așteptai o veste bună... Acuma cad și brațele întinse S'au istovit de vise necuprinse De implorări armonizate 'n van De neasemănatul lor elan De tot ce-a fost întraripare’n ele, Cad la pământ, iar mane­vrațe grele Ochi luminoși orbiți în clar de luna Se 'nchid căzând în tine vestea bună­. VICTOR EFTIMIU

Next