Adevěrul Literar şi Artistic, decembrie 1923 (Anul 4, nr. 156-160)

1923-12-02 / nr. 156

SEPIA In­ ANUL IV—No. 156 5 Lei Exemplarul in țară 10 Lei Ex. in străinătate liit­er­ar și Artistut: .rnwniTnH! / AL­ *• BELDIMAN 1 888—1897 FONDATORI. 1 CONST. MILLE 1897—1920 FONDAT în 189? tfumînici 2 DscÄirie ifi1?' STRIGOII a ■ » u ■ * » s­a­u «a * ■ * ■ I NI i ■ • ■ > • A raid pe un cal negru sburâ, și dealuri, vale In juru-i fug ca visuri, prin nouri joacă lună, La pieptu­-i manta neagră în falduri și-o adună. Movili de frunze 'n drumu'-i le spulberă de lună, Iar steaua cea polară i-arată a lui cale. Ajuns­ a el la poala de codru 'a munții vechi; Izvoare vii murmură și saltă de sub piatră, Colo cenușa sură în părăsita vatră, In codri­ adânci cățelul pământului tot latră, Lătrat cu glas de zimbru răsună în urechi. M. EMINESCU Autor și Cri­tic In ziarele și revistele pariziene se discută o chestie­­care deși nu privește Liga Națiunilor sau consiliul Reichu­­lui, are cel puțin pentru lumea literară și teatrală o în­semnătate prețioasă. S’a reprezentat o piesă de doi autori tineri, cu foarte frumoasă reputație, d-nii Alfred Savoir și Gignoux. Co­media nu pare să fi plăcut publicului de la repetiția ge­nerală și critica dramatică, aproape în unanimitate, a condamnat-o. Autorii au ripostat cu vehemență, — care autor n’are dreptul să-și apere opera ? — iar criticii au răs­puns cu asprime, dând naștere unei polemici, interesantă pentru ceea ce s’a aflat în culise. Ambii autori sunt și critici teatrali la două cotidiane, și în dese rânduri s’au purtat la fel cu piesele altora, care sunt și ei critici dramatici. Aceștia s’au folosit de un prilej minunat, ca să-și ia revanșa și întreaga chesti­une s’a redus în a stabili, dacă între confrați curtenia nu este de rigoare și dacă, — lucru și mai important —­ un autor dramatic poate fi și critic teatral. Despre curtenia între confrați nu poate fi vorba. In ancheta întreprinsă de ziarele teatrale, mulți scriitori înclină și către acest gest civilizat fată de colegi- dar cred că răspunsurile lor sunt tocmai o exagerare a a­­cestei curtenii nefolositoare. A te lăuda pe tine, în arti­colul meu, pentru ca și tu, la rândul tău să mă lauzi pe mine, este un act incorect fată de conștiința noastră, față de ziarul care ne acordă toată încrederea și față de pu­blicul care, de bună seamă, are tot dreptul să nu mai aibă încredere în nepărtinitoarea judecată a celui chie­­mat să-l inițieze și să-l lămurească. Răul ce decurge dintr’o asemenea curtenie neînțe­leasă se restrânge și asupra teatrului care nu mai poate avea un criteriu în alcătuirea repertorului, precum și supra acelor actori care întâmpinând simpatic chiar cri­ticile aspre, nu-și pot da seama de valoarea creații­lor artistice. Din primul moment respingem acest fel de a concepe cronica dramatică. Rămâne a doua chestiune referitoare la faptul dacă autorul dramatic poate fi și critic teatral. D­e la început stabilim că ne ocupăm numai de acela care posedă simțul răspunderii și buna credință. La Paris, la Berlin și la Viena, mai toți criticii dra­matici sunnt și autori. Am putea adăuga că acelaș lucru se­ p­etrec­e și la noi unde Victor Eftimiu, Camil Petrescu, Liviu Rebreanu, Eugen Lovinescu- subsemnatul, facem critică teatrală, precum și Caragiale, Ion Bacalbașa, Lecca, Davila s. a. pe vremuri, se ocupau în foiletoanele ziarelor de piesele confraților. Cred că e foarte logic ca un autor dramatic să cer­ceteze producția dramatică contimporană, pentru că e cel mai indicat să fie competente- Sunt unii care nu po­sedă spiritul de analiză și complect lipsiți de simțul auto­criticii, n’au destul discernământ pentru cercetarea operii lor, dar sunt destul de apți pentru a cerceta­re a altora. Altfel judeci când nu faci parte din opera supusă judecății tale. Numai un tâmplar se poate rosti asupra unei mo­bile, pentru că nu­mai el cunoaște adânc meșteșugul său. El va cunoaște calitatea lemnului și felul cum a fost­ în­trebuințat. Va găsi imediat greșelile care scapă ochiului profanului. Adeseaori­când te rostești asupra lucrării cuiva, ți se răspunde : „E ușor să critici. Ia, fă și dumneata la fel!“ Criticul- autor dramatic, adaugă : „Fac. Mai bine sau mai prost e indiferent, dar fac, și prin urmare mă pricep. Cunosc greutățile și știu cum te înlături. Dintr’o asemenea situație socot că se putea scoate o scenă mai bună !“ E ciudat cum despre un volum de filosofie nu în­gădui de­cât părerea filosofilor și nu admiți părerea unui pictor despre tabloul altuia sau părerea, unui autor dra­matic despre piesa unui confrate. Nu există incompatibilitate. Există însă buna cre­dință. Când o ai nu poți fi bănuit de nimeni. Părerea ta trebue să fie decisivă și autoritatea ta nu poate fi dis­cutată. A. de HERZ * * Paharul Pe masa ta, in față, mi-am pus paharul, Viață,­­ și­ acum aștept să vie, Paharnicul, pe care nu-i nimeni ca să-l știe de unde vine și­ unde, se duce și ne lasă. Cu ce-l vei umple, spune ? Și-l va vrăji, cum zice bunica mea, nu știi ? Iar lângă el, un altul, ce­l pus ne ’ndemânatic, pe coiful cel mai dosnic... NI vei vedea tu, Viață, in drumul tău spre mine .. ? NI alesei subțire paharul și rugasem pe lucrător să pui in pasta lui fărâme de trandafiri și soare .. Cu ce vei umple, Viață, paharele, ce-așteapta.. ? Otilia Ghifcu Oglinzile In cenușia mea singurătate învinețesc pereții suferinzi; și — un ceas, lungindu-mi viața, nu­mai baie și cască, limpezime, trei oglinzi. D­inr’­na, bucuria a apus cu desfrunzirea ultimului vers, pe alta dorul — abur roz — s’a șters și de pe toate dragostea s’a dus. Și zac, ca oarbe, cele trei oglinzi, de par trei rame goale, așteptând un cap să le dea viață, rând pe rând, din jurul celor doi ochi suferinzi, le­ aștept să-mi torni în clipă, ca ’ntr’o cupă, amarul ce — alții le-au făcut să strângi și mugurii ce-au cutezat să rupă, am să-ți ajut cu ochii mei sâ-i plângi... Oglinzile — trei lacuri de argint, ne-or dărui portretele schimbate, tu ’n locul zâmbetelor care mint, să-mi dâruești suspine — adevărate. Petre Strihan Teatrul Italian Poetul "Victor Eftimiu, care se afla acuma la Paris, ne trimite o serie de foarte interesante note despre teatrul italian, german, francez, rusesc, precum și despre regi­­zorii germani Otto Brahm și Reinhardt. Cititorii vor găsi , în ele nu numai date și constatări de interes general, dar și aprecierile poetului, dublat, după cum se știe, de un­­ foarte priceput om de teatru. — a. d. h. Acum câteva luni, aflându mă la Roma, am avut pri­lejul să întâlnesc pe domnul Lucio d’Ambra, cunoscutul autor dramatic, care conducea Teatrul Italienilor din Ca­pitala Italiei. D-sa întemeiase acest teatru cu nobila râvnă de a face artă adevărată, de a organiza reprezentații alese, cu montări civilizate, cu un bun anasmblu. Era un ideal greu de realizat, intr’o țară obișnuită cu actori geniali, dar cu trupe infame și cu un repertoriu dis­cutabil. D. Lucio d’Ambra, ale cărui afaceri nu prea strălu­­ceau, din punct de vedere financiar, spera o subvenție de câteva sute de mii de lire, pe care d-l Mussolini leo fă­găduise. Probabil că făgăduiala a rămas o simplă făgă­­găduială: înjghebarea d-lui d’Ambra a naufragiat. Tradiția continuă să domnească în augusta cetate a Romei «i’n toate orașele italiei divine-Teatrul italian,­celebru în ultimele decenii prin marii actorii: Salvini, Rossi, Novelli, Zaconni, de Sanctis și Eleo­nora Duse, cari’au purtat în largul lumii, într’o limbă so­noră și armonioasă, capo d’operire, universale, stârnind o unanimă admirație în cele două continente, pentru puter­nicul temperament, inteligența artistică și sensibilitatea rară a italienilor, cunoaște azi o splendidă renaștere prin autorii săi dramatici. Literatura dramatică italiană, ilustrată înainte de răs­­boiu de numele unui Marco Praga, R. Braco, R. Simoni, Dario Nicodemi și alți autori în genul dramaturgilor pa­rizieni, cunoaște de câțiva ani, o înflorire plină de mari promisiuni. Inspirația e mai puțin obișnuită, diferite genuri sunt abordate și, în locul facilei comedii sau a dramei conven­ționale, scriitorii de teatru caută subiecte nouă, aspecte inedite ale vieții, colțuri necercetate ale sufletului omenesc. Cele două nume care s-au impus în ultima vreme, în Italia și în străinătate, sunt ale lui Luigi Pirandello și Luigi Chiarelli. Pirandello publică de vre­o 25 de ani, nuvele și romane. E un om trecut de cincizeci de ani Abia după răsboiu a început să se afirme ca om de teatru.­­Cele mai cunoscute dintre piesele sale sunt Henri IV și Șase personagii în căutarea unui au­­r, reprezentată și la Paris, în stagiunea trecută. Oarecum influențat de Ber­nard Shaw, Pirandelo, ca om de teatru, are cu totul altă manieră decât povestitorul. Cu zece ani mai tânăr, Luigi Chiarelli este un drama­turg fecund, plin de vervă și originalitate. Una din piesele sale „Masca și obrazul" a apărut și în românește. E vorba să cunoaștem în cur­ând „Scara de mătasă", altă comedie a lui Chiarelli, în care autorul s’a întrecut pe sine. Dialogul strălucitor, abilitatea tehnică, adevărul etern omenesc, sub aparențe de paradox, o fac din Luigi Chiarelli nu numai cel dintâi autor dramatic de azi al Ita­liei, dar și unul dintre scriitorii de seamă ai lumii, cei câțiva prea puțini — cari caută drumuri nouă în artă, fără, totuș, să se înstrăineze de marele public. * * * Dacă publicul de teatru rusesc, este „al patrulea zid*­ al unei scene — căci e mut și nemișcat ca un zid — dacă publicul german urmărește cu smerenie un spectacol, dacă publicul francez și român, ascultă cu interes o piesă, aplaudând sgomotos și păstrând o politicoasă rezervă când nu e mulțumit, și arătându-și prin abstinență, neplă­cerea ce i-a cauzat-o o reprezentație,­­ publicul italian e plin de inițiativă. El face mari manifestații de simpatie, un delir de a­­plauze și urale pentru autorul și actorul ce l-a satisfăcut. Să te­­ ferească însă, Dumnezeu, omule de teatru, să-i dai o scenă lungă, o situație falsă, un chix. Protestările plouă din toate părțile. Lucrături puter­nice, invective, bătăi din picior și de baston asurzitoare, se ridică pânăm policandrele. O actriță sau un actor a spus bine o tiradă și a ieșit. Publicul aplaudă cu energie. Actorul sau actrița se reîntoarce surâzând și mulțumește făcând o reverență ș­i iese iar. Ca la operetă!.. 1 Iată însă că autorul sau actorul abuzează de un efect, repetă o situație, sau lungesc prea mult o tiradă. Un mur­mur de nemulțumire trece prin sală, câte o protestare por­nește dintr’un balcon, apoi toată suflarea începe să fluiere și să strige: — Basta! Basta! La facia breve!.. Via! Via! . . (Destul! Destul! Scurteaz-o! Ieși­ afară!) Și până n’o scurtează, publicul nu se dă bătut. Actorul iese din scenă. Și fără supărare! Ceea ce e admirabil la italieni, este că toate sunt fără supărare. Protestările publicului nu vin din răutate, ci din­tr’un splendid simț critic, dintr un sp­rit de independență și inițiativă. Nu vine nimeni cu gândul să fluiere. Nu flu­­i­ieră nimeni pe nedrept. Și ceea ce e admirabil e că un actor sau un cântăreț poate fi fluerat și aplaudat sgomotos de trei ori în aceeași seară. Totul e spontan, e inspirat Vara trecută am asistat la o premieră, la Roma: pri­e­­ Continuare în pagina ll­ah

Next