Adevěrul Literar şi Artistic, februarie 1924 (Anul 5, nr. 165-168)

1924-02-03 / nr. 165

îN ADEV*WUV LIT***« ȘI ARTISTIC" Țârcovniceasa — Ba, femee! — Dă-mi, bărbate, »a te ’ntrece cu gluma. — Nu și pace! — Ce-ai primit? Nu te gândești la Dumnezeu? — Ba, mă gândesc mereu. Dumnezeu e însă și acasă. Mă uit la icoană, mă ’nchin și mi-ajunge. Așa îmi văz de treburi și nu pierz toată ziua, bună ziua cu biserica.­­ Nu vorbi așa, bărbate, câ-i păcat! — Nu-i păcat de foc. Dumnezău e una și popa alta. lui Dumnezeu nu-i trebue prescuri și lumânări. Astea le-au născocit popii și țârcovnicii. He, mai ales țârcovnicii! — și râde, uitându-se țuntă spre femee — că d'aca cântă din inimă, de-i face pe oameni să bată mereu calea bisericii. — Dacă spui așa, te-i face popă, când m’oiu face eu... — Țârcovnic ca să­ sfârși vorba soțul. — Te-o bate Dumnezeu, bărbate, că spui așa. — M'o bate, nu m'o bate, asta e socotiala mea; pe tine mi te-oiu bate eu însă, să sfârșești odată cu biserica și cu bețîvu’ ăla de țârcovnic. —• Ui! vai de sufletu’ și de zilele mele, ce soartă am avut! — Da, mai ales de sufletu’ tău! Ți l-a pus pe țar țar­­.‘.ovnicul. S’a aprins ca nasul lui. Te arde, cum il arde pe el vinul. Mut din potir. Și-­i văicări soarta, că nu-ți dau bani de biserică, să te duci, să căști gura la aghioasele lui. Las’ că nu-i eu prost! De ții atât de mult la țârcovnic, du-te să-l vezi și făr de bani, și, de-­i trebue nepristan pentru leturghie, să-ți dea el, din ăi șterpeliți din cutie. Și mai zic una și bună­, de ți-e atât de drag și-ți tânjești de dorul Ltoi, poți să te duci și la el acasă, să fii țârcovnicească în lege.­­­ Aoleo! Vai de viața mea! Păcatele mele ăle mari! se văicărea ea. — Da, păcatele ăle mari! repetă soțul. — Suflețelul meu amărît! — Da, crez și eu! întărește el vorba. — Doamne, iartă-mă și mă mântuește! Și Mariuța Ileanului începe să se jeluiască și să se ’n­chine. « Bărbatul râde ’n el, bucuros că poate să ’nfrunte dorul femeii, să-i mai innăbușe patima ’n piept. i El știe cu câtă greutate a luat-o de nevastă, că pu­­icesc ochii pe țârcovnic și nu se ’ndura să-l lase pentru nimeni in lume. — Așa, mai i­chină-te și ’n casă, că tot a’ea e! Poate rugăciunea ta o s’aducă mai multă ’ngăduială ’ntre noi Poate că ți-or ieși gărgăunii din cap și-i mai prinde glagorie. Și se ’mbunează par’că, dându-și necazul pe față. Ea bate mătănii pe podină: — Bate-I, Doamne, nu-I ierta! Să nu-mi dea el creițari <e leturghie?# Să nu-mi îngădue să mă duc la sfânta bise­rică? Las’ dacă e vorba p’așa.’Oiu ști eu ce să fac d’acu 'ncolo! Și, desbrăcându-se ’nfuriată, se așează pe lada ei de zestre și plânge: — Am sa dau din casă, am să-mi vânz din haine, și­­ ci biserică tot o să mă duc, să știi asta de la mine, să știi!... Și Mariuța Ileanului s’a ținut de vorbă. Duminica vii­toare și-a făcut bani de biserică și s’a dus până ’n ziuă, fără să mai spuie omului. El, văzând una ca asta, după ce s’a premenit­­ repede, a luat același drum. A apucat să tragă o țigară și să dea de dușcă un ciocănel de țuică, așa de ciudă,. .... ' d­a ’­v<. « Se gândia el c’o fi­ păcat, dar își zicea, că Dumnezeu e bun, crede la necaz și s-o ierta. Și s’a dus după femee. In biserică el s’a așezat la lo­cul bărbaților, în brațul drept al crucii, aproape de țârcov­­nic; ea rămăsese ’n capul femeilor, în mijloc, la subțioara brațelor. Țârcovnicul cânta stihoavnele. Când a zis: „Toată su­flarea să laude pre...e do..o...mnul, suflarea toată și toată făptura să laude sfânt numele Domnului pre Domnul!” s’a uitat la el și la lumea din biserică, și s-a văzut corul i se umezesc genele, cuim i se luminează fața, cum­ i se ’nduio­­șează glasul și a ’nceput să 'nțeleagă de ce toată suflarea creștinilor nu-i mai slăbia din ochi, se ’ntraripa cu privi­rile, cu cântarea lui, de la pământ la cer. Cânta grozav țârcovnicul. Te lua par’că de sus, în sfârcul aripelor, te ridica d’un stat de om în sus, te lăsa 'n jos, te cobora sub pământ, te ’mnălța de cinci stânjeni, te 'nvârtejia, te ameția, te lăsa iar pe pământ și iarăși te ridica ’n slăvi. Acum înțelegea par­că și Iircanul vraja omului ăstuia, fl ura, dar n’avea ce să facă, trebuia să s’apropie de el, să-l asculte, să suspine cu el, că altfel trai cu nevasta n’ar mai fi avut. Țârcovnicul era un flăcău, ocheșel, cu mustăcioara plă­­vită, curățel îmbrăcat, sprinten în mișcări. Era băiat de popa. Murind tat-său, când era mic, n’a putut să meargă în seminar, să-l moșteniască la biserică. Văzând asta și-a trimis la școală feciorul, Ileana, soția unui bogătaș, fost epitrop al bisericii. Și a ’nvățat, ce a ’nvățat el, vre-o patru ani. Lumea îl ‘ vedea smerit, blajin și zicea că ’ntr’adevăr calcă a popă. La biserică nu prea venia. Și, când venia, sta mai mult prin altar, ol se amesteca cu copiii de la școală, cari spu­neau răspunsurile la ectenii. In ceata lor era și Mariuța, fata popii de la biserică enoriei lui. Cânta frumos deocheata. La Paști la „prohod” și la „îngerul a strigat” glasul ei plutia peste toate celelalte, ca o trâmbițare îngerească. Ii plăcea seminaristului. Pusese d’a binelea ochii pe ea. Lumea a ’nțeles ușor, că o să fie o pereche minunată, și popa își mângâia bucuros barba, că are ginerele gata, ca 'n palmă, să-l lase locțiitor la biserică. Când a sfârșit el școala s'a 'nvoit cu protopopul, să râ­máe doar cu darul epitraforului, să lase parohia semina­ristului, însurătoarea s’a pus ușor la cale , când băiatul avea toate drepturile, când popa da biserica, ce mai era de aș­teptat?... Ia, socoteala zestrei. Asta, după puțină ciondăneală intre părinții tinerilor, s’a făcut ușor. Dacă însurățeilor le place la unul d’altul și mai ales dacă fata era bucuroasă de mirele rânduit, nu s’a ’ntrebat nimeni. Nunta s’a făcut repede de tot. S’a chiuit, s’au tras pistoale, s’a ciocnit sticle, s’a băut, s’a dăruit cum trebuia să se dăruiască o pereche, ce avea să fie popă și preo­­însă ’n sat. La săptămână, când a fost să meargă pe calea­ valea în­surățeii la părinți, s’au dus întâi la biserică de dimineață, după obiceiul din strămoși. Aici își ia fiecare locul, pe care-1 ține toată viața, și ’n Urăni pr­in rândul femeilor și la miruit. El, ca el, nu s’a sinchisit atâta de loc și de rând, că știa c’o să se facă popă;­­a s’a ’fipt insa după soacră-sa preoteasa, trecând vina­­nte la toate femeile, șî mai bogate și mai bătrâne. Se uitau ‘le eu ciudă; s’au ofârit in inimile lor, dar ei nu i-a păsat de nimic. N’avea doar să fie preoteasă?... După cinstiră, ce se cade oaspeților noui, țârcovnicul a chemat pe seminarist în strană și l-a ’mbiat să cânte, după ce a tras el un condac de scăldase ochii tuturor în lăcrăm­. Și tânărul seminarist, ridicând semeț capul, a ’nceput să cânte lin, răspicat, după toată rănduiala cărții. Se uita lumea, și nu prea. Cânta de cântat bine, plăcut, dar n’o mișca de loc. Se vedea că e stăpân pe el, că glasul nu-i da de gol, dar ii lipsea ceva, li lipsia darul­­ țârcovnicului, darul acela Dumnezeesc, ce dădea svâcniri inimilor, ce a­­trăgea ochii și sufletele tuturor. Când a luat-o el iarăși și a venit la „Toată grija cea lu­mească să o lepădăm” în mlădierile tânguioase ale glasului al șaselea, pe foc s’au pus poporenii să plângă. Viitoarea preoteșică nu mai lua ochii de la strană, de la cântăreț. Ii urmăria glasul, mișcatul buzelor, ii urmăria ființa lui toată cu mințile furate, cu inima ’n bătăi. Nu mai era stăpână pe ea, simțea că e furată, robită, târîtă după el de glasul dulce, îngeresc. Bărbatul a zărit-o, dar nu prea s’a sinchisit de asta. Știa el mai de mult, că-i plăceau cântecele, că asculta ca pierdută pe țărcovnic. — Calcă a preoteasă! Așa se și cade, să fie o vrednică soție a slujitorului altarului. Când s'a înapoiat acasă, a văzut-o iisă îngândurată, rătutită, nu știa ce și Înceapă, nu sfârșia lucrul de care se apucase. — Ce, ți-e gândul tot la biserică, nevastă? o întrebă el ispititor. Și, când a văzut-o că tresare, că se uită la el bănui­tor, a adăogat: — Cânta ’ndrăcit țârcovnicu’ azi! A doua Duminică la fel. Dascălul a adus-o mai duios, ochii tinerei femei se pironiseră mai mult asupră-i, iar vii­torul preot sta pe ghimpi par’că, se 'mroșa, îngălbenea, se ’nvinețea, albia la chip, simția par’că se 'nvârte biserica, îi venia să cază jos. Pe drum i-a trântit-o -n față. — Ce holbase­ și ochii la țărcovnic? Și ea, îi răspunse înțepată: — Și de ce nu i-ași fi holbat? El scrâșni din dinți, ea se ’nfurie și izbi­tocul ghetei în pământ, de era cât p’aci să rămâe fără de el. Au tăcut. A treia Duminică el a pus la cale să meargă la niște rude. Ea, nu și pace. Dimineața el s’a fost făcut apoi bol­nav. Ea: — Mă duc și iar’ de tine la biserică. El: — Asta nu se poate. Ea: — Da’ de ce nu? De aci s’a pornit cearta: — Dă-mi atunci mie bani de leturghie, să mă duc eu! stăruia ea. El: . —■ Ți-ai găsit! pentru nimic In lume nu! Ce a urmat am văzut. Duminica acela a stat ea acasă, dar în cea­laltă s’a dus singură. El s’a fost luat după ea și a 'nțeles taina mare ce o trăgea la biserică: cântarea țârcovnicului. Treburile lor mergea de altfel bine peste săptămâni. Ea tare­tic­a, •'spăla?­­găti­t de­ »an Anbar«, *! unîbia­p« I* Y-UCh­iar pădurerița^câmp.'-K yrtoey whioe Când sosi însă Duminica era foc și pârjol in casă, iad, nu altceva. — Hai la biserică, bărbat.' — Nu merg! — Mă duc eu! — Du-te! — Dă-mi bani de leu . — Nu-ți dau. — Mă duc șe făr’ de... — Du-te! —■ Te fac de rușine. Sfârșit Un singur strigăt a trecut pe sus și’n mii de țăndări bolta groa se sparse... dogoritoare stânci, din goluri arse își prăbușeau durerile ’n apus... Vuind, rostogoliri incandescente, — — nici cerul sus, nici hăul dedesubt — de undeva zăgazul tainic rupt și 'ntrecere 'n sălbatece curente !.. Un foc imens, nemăsurat... Târziu, întregul, tot se sfărâmase 'n goluri— hiperbole de foc schițau ocoluri în întristarea hăului pustiu ... Pe urmă întuneric, întuneric... cu cât mai singur, cu atât mai mic; —nici o mișcare mici un gest, nimic;— imensitatea ca un rece sferic.. Apoi un slon de ape care cresc și urcă între ziduri nevăzute —plutesc în limpezimi necunoscute pe-un drum pe care pare că-l bânnesc... Din lafuri încâlcite se descurcă și râtâcește­ un singur gând, stingher­, închiagă noaptea alte bolți de cer — cresc apele domoate,—leneș urcă neslăvilite valuri... Au rămas pietrificat; de-acum,­­ ce-o să mai fie ? te simt cum crești în mine, veșnicie, și cum renaști la fiecare pas... Un strigăt nou va­ răsuna departe și alte bolfi s’or sfărâma la rând— val rece va­­îșni, curând— curând, dar gândurile mele vor fi moarte... GEORGE SILVIU. ---------------* * *--------------­ A Ruga Mi*e sufletul un câmp întins pe care Cresc flori,­­ iluzii care vor pieri. — In orice zi o floare’n el răsare Și*o floare moare’n el în orice zi. Sub arșița privirii tale-aprinse Ce-o simt cum mă împrejmue din zori, O bucurie mare le cuprinse Dintru’nceput pe gingașele-mi flori. Și ele ’ncet crescură laolaltă Din țărâna părerilor de rău Cu lujer fin și talia invoaltă Sub cerul clar al zâmbetului tău. Dar soarele privirii arzătoare Ce uniform tu 'ndrepți spre-a­cele lunci, Pe-a­cele flori plăpânde azi le doare Și raze în zadar spre ele-arunci. Căci florile ’nsezate ’n câmp de apă De jale nu mai pot să le dezbăr. Și fluturii­ nâdejdi nu mai le-adapă Cu ’ncredererea că visu-i adevăr. Ades, privirea ta când văd c’apune Sub părul blond, sub pomii cei subțiri, Câmpia mea rostește-o rugăciune Când ultimele raze le resfiri. Ascultă rugăciunea mea cea nouă Căci câmpul meu, cu lutu-i pământesc Își cere pentru florile lui rouă, Căci florile de soare se­ ofilesc Ascultă rugăciunea mea, și varsă Din norii ce sub pleoape tu i-ai strâns O rouă peste țarina mea arsă, Și florile-mi vor râde fiindcă-ai plâns. loan I. Ciorănescu — Ei și! — Cer­tații. — Cere-i. Se tot gândia că dacă nu s'o duce el la biserică și nu i-o da bani de leturghie o face-o de ochii lumii, să rămâe acasă și era sigur că dacă n’o mai auzi pe țâr­covnic cântând o să-l uite și apoi s’o duce și s’o preoți ’n alt sat și o scăpa de pacoste. Ea, de unde? făcea ce făcea de leturghie, ca să n’o ție lumea de rău, că iese din obiceiurile ei, și se ducea la biserică, ascultând tot mai pierdută la țârcovnie, apropiin­­du-se tot mai mult de el. Văzând că n’o scoate la cap cu nevasta, s’a fost ho­tărât el s’o ia mai cu binișorul. A Lăsat-o in plata ei și cu biserica și cu țârcovnicul și cu preoția.­­ Și rostul gospodăriei mergea mai bine, sălta văzând cu ochii. Duminicile el făcea socoteli și tocmeli cu oamenii, ea lipsi la biserică. Cleanul începuse să gândiască acum altfel. Din două rele a ales pe cel mai puțin rău. S’a învoit s’o lase pe ea să se ducă la biserică și el să rămâie acasă. Cel puțin și n’o mai vază uităndu-se la țârcovnic. Și ea venia, voioasă tare, dar se ’mbufna la ori­ce vorbă bună a lui. Văzând că se îngroașe gluma s’a fost hotărât el să se preoțiască. Are să facă el ce o face atunci. Or că-și dă pe brazdă preuteasa, or că se scapă de țârcovnic, îl dă afară. Când a auzit ea de una ca asta: — Mie nu-mi place să mă fac preuteasa. — De ce? — Uite așa! — Poate că-ți place să fii țârcovniceasă? întrebă el înfuriat. — O fi și asta! răspundea ea nepăsătoare. Și el aproape amenințător. —— Păi, cum ne-a fost vorba? Și ea, nesinchisindu-se de loc: — O fi fost cum ni-o fi fost, da’ acu ți-o spui verde 'n ochi, că mă duc mai repede ’n lume, și preoteasă nu mă fac! Te-i duce poate cu țârcovnicu’? întinse el coarda, sărit din minți. — Se prea poate și asta! i-o rotunji ea. Intr’o vreme a fost aflat bărbatul din gura lumii, că nevastă-sa sta acum in strană și cânta și ea cu țârcovnicul. Ce era să mai zică și ce să facă... d’acuma? A în­chis ochii, a început să meargă la biserică, se ducea și el în strană lângă ea și lângă țârcovnic și cântau cu toții. Ea era p’altă lume acum, de mulțumită. Când a fost întrebat-o intr’o zi, dacă vrea să fie preo­teasă... a răspuns: — Fă-te tu popă și eu.... țârcovniceasă. Și, neavând încotro, omul s’a ’nvoit la asta și s’a preoțit. Cu nevasta a dus apoi trai bun de tot. In sat nu-i ,bce* însă nimeni nici în dos, nici în față măcar preo­teasă, ci țârcovniceasă. Și ei i se umplea inima de bu­curie, când aui­a numele ăsta și cânta Duminicile și săr­bătorile de răsuna biserica. Cu inoetul a început să deprinză să fie aproape sin­gură ca strana, că țârcovnicul vedea mai mult de lumânări, de candeli, de sfeșnice, de colive și... mai ales de vinișorul adus pentru împărtășania preotului. Și n’a trecut mult și a luat doru’ beției pe față, de inimă rea, poate, biet, că una gândise el și alta ieșise; iar într’o zori de zi s’a fost aflat în sat c’a căzut din clopotniță și s’a făcut o masă de carne jos, de pietrele din curtea bisericii. Lumea vorbia c’a vrut să se ducă să fure ceva lumâ­nări, să vânză să aibă de băut; preotul spunea la toți c’a fost rămas în biserică cu gândul la vinul din potir­ și dând să iasă din biserică a apucat prin clopotniță și ajuns de băutură... a căzut; preoteasa singură ce credea credea și afta. D’atunci însă a prins ea să cânte și mai cu inimă Și cum n’ar fi cântat când era țârcovniceasă cu adevărat. 1022 — 1924. MUMII JUNGEANU SU Altarul uitării (Feciorul lui Nenea Tache Vameșul) Vacanța mare — mirajul boemiei și al artei! Făuririle adolescenții și chimerele uitării de sine. Co­­rijențe preparate în vraja conservatorului de muzică și... artă dramatică. Capacitate, absolvenți și laureați. Estrada juriului». Cald căldura îngrijorării și a nervilor extinși, în care mor asfixiate, buchetele de pe catedră. Murgeanu, strigă pre­miații. Cătușa fracului împrumutat, ii învăpăiază merile di­n obraji, și ii așează in gene, lacrimile emoției. Doamnele își ascund suspinele în horbocie. Paciurea se rostogolește în țărâna amestecată cu petalele căzute din jerbele elevilor, murind cu casetta lui Harpagon, în dreptul inimei. Nottara, în piscul estradei, păstrând în aristrocația feții paliditatea marțială a zeului scenei, „pune” notte! In josul umărului, Romaneasca, cu soarele în zâmbet și cu zâm­betul în ochi, trimite pe luminile perlelor din gură, in col­țuri, prin bănci, i­n fund, afară și prin toate ascunzătorile unde stă pitită nehotărârea candidaților, firimituri din re­­geasca-i bunătate. . ’ v . O raza de soare, pudrată de pulberea de aur a­ verii, se frânge pe stradă, și de acolo, parfumată de dantelela cucoanelor, se strecoară in sufletele școlarilor, antrenând năzuințele. O alta, topind volaur­ul unei fâșii de nor rătăcit de­­asupra curții, se întâlnește cu cea d’întâiu, svântând genele și risipind lacrimile — două raze cari sau pândit una pe alta, surori de același soare și de aceiași primăvară, tor­turând ciracii artei, cu nepăsarea vremii, care revendică în scurgerea ei, vitietatea avântului celor „ascultați”, inspi­rați și ei ca și ea, de voluptatea orgoliului. Dar care crea sensul năzuinței lor, dacă nu capriciul voluptății aceluiași orgoliu, făuritorul carierei rampei, călită in focul ei adorat. In schimb, fructul pârguit al răbdării lor nemărginite, a mujit odată cu razele cari oțelesc fă­găduințele biruinții, atunci când dogoarea lor moale, scoală din somn ghioceii, topind lacrima sghiabului care a plâns întreagă iarnă, durerea celor mulți și rămășiți din iatacul cu strașina înghețată. Razele primăverei examenelor, solii suavelor înfăptuiri, acele lănci de aur cari împodobesc cu­nuna proectelor v­acanțelor și hotărăsc fiorii așteptării, to­peau în drum tot ce se împotriveau dogoarei lor. Și la poalele estradei, se oficia liturghia supremei hotărîri, în Învălmășeala aceia de fracuri și eșarfe, unde se potoleau pentru­­ a se avântă mai cu înverșunare, rând pe rând, frânturi de semne, de șoapte, de versuri și de ticuri, tre­când de la revoltă la duioșie, de la umor la tragic, de la amenințări, la zâmbete cu lacrimi, in rostogolirea aceia par­fumată a naufragiaților chimerei, într'o superbă dimineață de examen — spectatori ai propriului lor avânt, puțini la număr pentru vârsta tragi-comedie a vieții, infirmi su­fletește, pentru labirintul unei pasiuni atât de infinită și în care se sbăteau dezorientați și fără sufleur! Și mulțumirile maeștrilor din capul estradei, se reduceau cumpănit, la crâmpee de murmure vagi, în torentul sus­pinelor lor, cari, abia când și când, destul de palid, se spri­jineau îndoiala. Dar sufletele lor mari, enorm lărgite de aprobările aparente ale juriului anevoios încântat de che­marea micilor actori, acum descătușate și aerisite, își an­trenau cu nepăsare, elanul lor înduioșător, în dimineața aceia surâzătoare de început de vară și de carieră dramei­că. Din frământarea asta înpurpu­rată de zorile izbândei, au ieșit sacerdoții Thalliei, ofrandă a învățămintelor nemuritorilor premergători. * * * A murit de mult marchiza scenii.— Ofelia lui Notars — Hamlet al Româneascăi — și tot atât de demult, a apus soarele din zâmbetul ei regesc, și zâmbetul din ochii ei Domnești. Și durerea amintirii — ca o palidă jertfă — a așezat pe genele abia svântate, lacrimile nemuririi și umbra celei mai suave­­ dintre vestalele cugetării, a desmorțit resemna­rea cu greu potolită, mărind indolența urmașilor și re­liefând nepăsarea dregătorilor! Macabră revanșă principe­sei scenei; hidioasă recompensă jertfirei de sine, calică les­pede funerară pentru abnegația marchizei, verbului, aceia care, la cincizeci de ani, încingând la șold o geantă și prinzându-și în frizura în care ninsese brilliantele aureolei, succeselor, șuvițe moi de aur, furâ atât de... fidel, din fe­cioria Juliettei! Au apus discipolii „măicuții” lângă soarele speranțelor lor, lăsând în catacombele rivaltelor, palide poteci de lumină, amintind pe mesia lor vestită. Și umerii catedralei Thaliei, duc înainte povara gloriei, și altarul ei orfan de cea mai divină dintre slujitoare, păstrează în bolți, refrenul versului de argint și pe ziduri, umbra celei m­ai suave dintre ofelii. Și în mormântul migălos adâncit de groparii cei șugu­beți s’a întristat și zâmbetul lui Jorick și au fanat și ros­­marinele Gertrudei. Murgeanu nu mai chiamă premiații și estrada profesorilor și-a năruit de mult loja împurpurată, la porțile mormântului. S’au sleit de ziduri și fantomele­­ cucoanelor în alb și zâmbetul­­„decanei". Doar buchetele mai dorm pe aripele catedrei. Nottara nu mai „pune” notte și pe haina lui de gală, nu se mai revarsă Soarele din părul Romaneascăi. Leturghia ungerii talentelor a tăcut, și încuetoarea casettei lui Paciurea mort de avariție lângă pantoful de atlas al Juliettei, a ruginit. O rază uluită de deșertăciunea vremurilor, se frânge, așezând flori obosite de lumină pe mormântul nemuririi. O alta svântează lacrimile fantomelor. A murit de mult stăpâna eternului frumos și tot atât de demult s’a îngropat de veci, estetica și gloria. Și pronia răsplătirilor cerești,­­s-a presărat țărână în frumuseți și troscot pe mormânt. Și cei ce se vor mai încumeta a socoti că meșteșugul actoricesc cere pentru desăvârșirea interpretării, pe lângă „geniu" și harul sfânt al întruchipării însă­și a eroului înfă­țișat, în nuanța celei mai desăvârșite transpuneri, va în­cremeni pe „ALTARUL UITĂRII" de apururi, și pe al unei­­„pensiuni" de lei una sută nouăzeci și cinci, „BRUTO”.­­SĂRMANUL KLOPSTOCK

Next