Adevěrul Literar şi Artistic, februarie 1924 (Anul 5, nr. 165-168)

1924-02-10 / nr. 166

ANUL, V. — No. IO»5 Lei Exemplarul în țară 10 Lei Ex­ în străinătate Lite = și Duminică 10 Februarie 19^4 r­ar = Artistic FONDAT în 1893 O spovedanie Vorbim, noaptea târziu, tn alcovul ei» unde e mai stă­­până și mai sigură, decât oriunde. Lumina din cămin îi umple de stranii luciri părul abun­dent și fata palidă. .­­ . E’n rochie de bal și e obosită, extenuată în această oră târzie.... M’am strecurat hoțește, pe urma ei, în vârful pal­­milor și voi pleca în zori pe furiș, dânsa deschide ușile în mare taină, călcând în vârful pantofilor de aur, cu surâsuri și gesturi vinovate, de femeie adulteră.... Și-acolo, în cel mai fermecător leagăn al iubirei, mai ceremonioși de cum am fost întreaga noapte, în atmosfera frivolă a celorlalți, stăm singuri și oficiali, ea vorbind, eu ascultând, surâzând uneori, aprobând mereu, din lașitate, rechizitoriul ei împotriva bărbaților... — Mi-e silă de el, nu numai din zilele scurtei mele căsătorii... Ascultă, știi de când? Din ultimile luni ale răz­boiului, acum cinci ani.... i < „Aveam opt­spre­zece ani, eșeam din școală și intram in lume: lumea începea cu propria mea familie: mama, o catolică ferventă, tatăl meu, un om sever, simbolul în­suși al căminului, al datoriei către patrie și societate.... f „Deși trecuse de patruzeci de ani, se angajase și lupta în­ Argona! într’o zi a venit la Paris, într’o permisie de douăzeci și patru de ore. Venea să ne vadă poate ultima oară, căci a doua zi, începea un atac violent: înainte de­ a ne culca, el mă chemă și-mi spuse: — Copila mea, mâine dimineață plec pe front. La a­­miază, avem o luptă cumplită. Nu știu dacă voi scăpa. Te rog dar că la ora 12, mâine, să te duci la biserică și să te rogi pentru mine!... A doua zi, la ora 12, mă duceam la biserica Madeleine să m­ă rog pentru el. Pe rue Trouchet, am rămas încreme­nită: într’un automobil deschis, trecea tata, strângând în brațe o femeie și sărutând’o pe gură, ziua ’n amiaza mare. M’am cutremurat. Nu-mi venea să cred. Și totuși era el. Omul sobru, sever, simbolul cinstei. A fost cea mai mare decepție, cea mai cumplită durere a vieții mele. Omul drept, omul sfânt se arătase în ochii mei, uimiți, de fată neștiutoare, așa cum sânt toți bărbații, necredincioși, mincinoși... Din clipa aceia, nu F am mai iubit.... Aproape l’am urât, cu ura pei care i-ar fi purtat-o mama, dac’ar fi știut. ..­­ Mai târziu, viața m’a învățat că aceia ce făcuse tata, n’avea nici o importanță: infidelitatea bărbaților e lucrul cel mai obișnuit, cinismul lor, pâinea de toate zilele... — Și... l-ați văzut de-atunci? — Nu. Peste cincisprezece zile a căzut, cu un glonte l­a cap și altul în inimă. Nu l’am plâns- Ma mințise — n’am putut să-l mai plâng... Am simțit numai o durere violentă a brațului drept, aproape o paralizie... Atât... ■ Splendidă pariziană a tăcut. Fruntea i s’a încruntat puțin, ochii adună imagini sumbre. — Totuși, T am mai văzut... Da... l’am mai văzut odată... Vrei s’auzi ceva oribil?... 1 — Nu... Să vorbim numai de d-ta... — Ba da. Ba da. Am să-ți spun. Ascultă. Câteva luni după moartea lui, am primit autorizarea să-i căutăm cadavrul și-l îngropăm în acelaș loc în trei sicrie, de lemn, de fier și de plumb, așteptând sfârșitul războiului, ca să-l aducem în cavoul familiei. Am plecat cu un frate al meu pe front, pe drumuri desfundate, într’un camion primitiv, așezați pe sicriul triplu. Pe urmă, n’au mai fost drumuri, până la locul unde zăcea el printre alte sute de soldați... I-am găsit locul, subt o in­scripție. Cei doi oameni cari ne însoțeau începură să sape. Fusese luptă, câteva zile înainte și leșurile neadunate duh­neau. Duhneau și cele îngropate la suprafață. Cei ce săpau, beau mereu cognac și fumau ca să poată respira. La un moment dat, n’au putut să mai reziste. Mirosul de stârv îi învinsese și pe ei și pe fratele meu... Am rămas singură să sap. Mai era puțin. Și-am săpat. Am dat de scândura care-l acoperea pe tata. Era putrezită. Am cu­rățat ușor pământul care-1 acoperea­. L’am recunoscut, deși nu mai avea decât prea puțină carne pe obraz. Am chemat pe fratele meu să-i ridicăm și să-l punem în sicriu. Eu l’am apucat de cap,­ul de picioare. Dar capul mi-a rămas în mâini. Ochelarii tatei erau înfundați în orbite iar dinții lui se risipiră toți pe mâinile mele... „A fost grozav... Poate mai grozav ca ’n ziua când l’am văzut sărutând o femeie, lângă biserica Madeleine».” 4 *. • † • * • **.•* » « s • ■ ® 8 * ■* ■ » 1 E târziu. Se face ziuă... Splendida pariziană s’a ridicat și mă conduce... Călcăm ușor să nu ne-audă nimeni. Mă strecor, cum am venit, în mare taină. Mâine, după miezul nopții, mă va primi din nou, cu precauții vinovate de femeie adulteră, își va despleti părul parfumat ca o livadă în soarele lui Iunie, se va întinde, ispititoare, la picioarele mele, în rochia ei de aur și privindu-mă cu ochi pasionați, din mijlocul pernelor cari îi vor sprijini mâinile nervoase, îmi va vorbi în alcovul roz, de anumiți prieteni, de anumite peisagii, de ultimele cărți apărute și de cadavre desgropate... Paris Nov. 1923. VICTOR EFTIMITJ Iar ea vorbind cu el în somn, Oftând din greu suspină: „O du­ce-al nopții mele Domn, „De ce nu vii tu? Vină! f.:. - » — w = 9... ■ v. • w „Cobori în jos, luceafăr blând, „Alunecând pe-o rază, „Pătrunde-n casă și în gând „Și viața-mi luminează !“ . %-r. M­­. Eminescu PXSXIXSJLP SS 'jm. Alecu Ciortan rămase buimăcit in dimineața în care un infirmier deja unul din spitalele orașului îi­­ aduse bilețelul următor: „Dragă Alecule. Cred că am să­ mor. Vreau să te văd­ îndată. Sunt la spitalul... sala IV, patul No. 29. Te aștept. Tony”. Cum, Tony? Tony Codrat, milionarul, la spital? Cum, băiatul acesta voinic, plin de sănătate, care să tot fi avut treizeci și cinci de ani, voios, iubitor de femei și de pe­treceri, călător neobosit pe căile mari ale vieții libere și însuflețite, ajuns azi în primejdie de moarte? Haida, de! Vre­o mistificare, desigur. Tony Codrat nu poate să moară la spital, laolaltă cu săracii. Alecu Ciortan se îmbrăcă repede, sări într’o mașină și alergă la spital. Sala IV: o galerie lungă, mărginită cu paturi-morminte, de fier vopsit alb. La capătul sălii, între două ferestre, sub o icoană, izolat de celelalte paturi printr’un paravan, patul No. 29, un pat privilegiat. In cul­cușul acesta banal, între cearceaful de pânză groasă și pătura aspră, un trup nemișcat, două mâini slabe, cu pielea străvezie arătând vinde, se odihneau deasupra păturii; pe pernă, un cap palid­ea­, ceara, cu­ privirea lucitoare,­ pătrun­zătoare, aproape înfricoșătoare,­cu părul­ negru străbătut de mari smocuri albe. ; '­­ ; v- •. . . Ciortan, amețit de uimire, se­ lăsă să­ cadă pe un scaun. Infirmiera , care­­ îngrijea pe bolnavi plecă,­ lăsând •' pe cei doi’bărbați singuri. Tony întinse mâna dreaptă spre Cior­tan, îi apucă una din mâini și o trase spre el, ușor ca într’un gest de mângâiere. — Ascultă,­zise el. Cred că s’a sfârșit de-acum cu mine. Doctorii dau din umeri, neputincioși. Testamentul mi l’am făcut, înainte de a veni aici.. Nu-mi­ mai­ rămâne­ acum­, de­cât ,să-ți spun ție, numai ție, de ce mor aici, în mijlocul a treizeci de alți nenorociți, departe de ai mei, departe de tot!... Acasă, mi-era frică.­­­­Și cu un glas înăbușit dar neșovăitor fără ca Ciortan să fi îndrăznit să-l întrerupă măcar printr’un gest, Codrat povesti grăbit cele ce urmează: „Tu mă cunoști de douăzeci și cinc de ani, din școală. Ți-aduci aminte de moartea tatei și mamei într’un acci­dent de tren in timpul călătoriei lor în străinătate. Rămas orfan la vârsta de cincisprezece ani, stăpân al unei averi,, cum li-a dat puținora să aibă, sub tutela nepăsătoare a unui unchi bătrân și egoist, mieratic și rău de suflet, îmi fu lesne să-mi dezvolt in libertate patimile și să-mi satisfac viciile. Mi-am inaugurat cariera vara la țară,­ câteva luni după moartea tatii și mamii. Țărănci și țigănci, femei și fete, uneori aproape copile, de la nici una nu m’am dat în­lături. La liceu fiind servitoarele cu sau fără stăpân, apoi florăresele, mi-au servit drept partenere. Așa că atunci când plecai la Paris, emancipat de sub tutelă, eram bine înarmat pentru cucerirea celor „o mie și trei” ale lui Don Juan. „Și le-am avut. Căci toate imi conveneau. Grizeta din cartierul Latin, dansatoarea de la cutare teatru de varietăți, cântăreața cosmopolită, femeia de moravuri ușoare, cunos­cută la serviciul respectiv de la poliție, modelul pentru pictori, artista cu pretenții, modista, femeia de bună condiție și de rea purtare, vânzătoarea de flori, străina vicioasă, Ame­ricancă, Italiancă, Poloneză, Spaniolă ori Rusoaică, nu am fost refuzat de nici una, căci aveam banii, tinerețea, inte­ligența și perversitatea. Am sorbit până la fund ceea ce imbecilii de poeți au numit „cupa plăcerilor”. Cupă veșnic plină de aceiași otravă amară, corosivă și puturoasă. După care se sfarămă între dinți după ce a murdărit buzele, și din care ai vrea să bei mereu, ca și câinele din Scrip­tură care se reîntoarce la mâncarea pe care a vomitat-o. „Și totuși nu mi-am slăbit puterile in jocul acesta gro­zav. Când m’am reîntors în țară, ne-am revăzut, și știi bine că eram același. Am făcut și la București, ce făcusem (Continuare.i in pagina il-aii

Next