Adevěrul Literar şi Artistic, martie 1924 (Anul 5, nr. 169-173)

1924-03-02 / nr. 169

ANUL V.­­ No. 169S Lei Exemplarul în țara 10 Lei Ex- în străinătate Adevĕrul FONDATORI­ / Al-v- BELDIMAN 1888—1897 IUHUATOm. 1 CONST. MILLE 1897-1920 Du­minica 2 Martie 1924 Literar și Artistic FONDAT în 1893 Se tânguesc Tălăngi pe căi,­­ Și neguri cresc Din negre văi,­ Plutind pe' munți... La fagădău La Vadul-Râu Sus, la răscruci, Vin trei haiduci ț. .. ■ Pe cai ,mărunții­­.. DOINA Grăesc încet... Un scurt popas Și spre brădet Pornesc la pas Cei trei călări. . . ^ j . . . . Sus, peste plaiu­­ . Tăcutul crai­­ A Al nopții reci, ■ [UNK] Umbrind poteci -Se 'nalță 'n zări... Dar când ajung La cotituri, Un chiot lung­­ , Din mii de guri Dărâmă stânci, Și neguri cresc, S'anină ’n crăngi, Se tânguesc Și plâng tălăngi Pe căi pustii... Se duc uitați Cei trei farfați, Săltând în șa, Plutind așa, Haiducii mei Doinesc toți trei. Și clocotesc Și hohotesc Ca trei stafii... Păduri adânci... St. O­ losif sufletul omului de puterea necuratului. Că sunt și de­ acestea, că cele mai multe sunt ispite de-ale satanei, nu mai încape îndoială. Iată eu, om bătrân, pot să-ți fac mărturie, cât poftești, domnișorule Vasilică. Ispite cu droaia s’au abătut asupra mea în visuri. Dar sunt și semne, înștiințări trimise omului de Dum­nezeu. Dovada o avem chiar în cărțile cele sfinte. Dar do­vadă cred eu că poate da aproape fiecare om, încă înainte de-a fugi jandarmii din Dumbrăveni, — cu vr’o săptămână înainte, într’o dimineață mă trezesc cu tușa Mărie, femeea care mătură biserica. Mă spălasem pe obraz chiar atunci în apa proaspătă a râulețului ce trece pe lângă cocioaba mea, și, întors cu fața spre răsărit, îmi ziceam ocinașiile de dimineața. Ea așteptă până isprăvit, — o auzii de­odată, din spatele mele. — Bine faci că te rogi, diece. — „Cum nu m’aș ruga când Dumnezeu sfântul ne ține cu sănătate”, zic eu, uitându-mă mirat la ea. Ce căuta la la mine așa de dimineață? — Bine faci că-ți zici ocinașiile. Poate vor veni vremuri când va trebui să ne rugăm ziua și noaptea. Ea părea tulburată și tot înconjura să-mi spună ce avea pe inimă. Vedeam bine că o muncea un gând. — N’ar fi rău să ne rugăm totdeauna așa, mătușa! Nă­cazul e că vieața nu ne prea dă răgaz ziua, iar noaptea că­dem de oboseală. — „Uite, die ce, de ce am venit la dumneata”, începu­tușa Mărie, proptindu-se bine în cizme. „M’aș fi dus la pă­rintele, dar pe dumnealui nu îndrăznesc să-l supăr cu astfel de lucruri. Am visat un vis, al cărui tâlc poate mi l’ai ști da dumneata. Și dumneata cetești în carte și cânți în strană”. — Visuri trimise de Dumnezeu la oameni buni numai sfinții le pot tâlcui deplin, tușe Mărie. .Dar sunt uneori vi­suri cu semne, cum spune și la carte, în care mai poate arunca o ochire și unul de rând. — „E cu semne, diece, e cu semne!” aftă femeea, și-și strânse mai tare năframa neagră subt bărbie. „Aseară, în­cepu ea”, că știi c’a fost Duminecă seara, am măturat ca de obiceiu biserica. Și după ce-am isprăvit de șters de prav, m’am lăsat, ticăloasa de mine în genunchi, și am început să mă rog Maicii Precestii pentru păcatele mele, și pentru cei trei nepoți duși în bătaie. Simțeam așa o dulceață și o mângâere în rugăciune, că m’a apucat noaptea în biserică. Ajunsă acasă, nici nu mi-a trebuit să pun ceva în gură. M’am culcat și­ am adormit cu gândul la cei trei nepoți din primejdie și la ajutorul Maicii Preacurate. Nu știu cât voiu fi dormit, când auzii un vâjîit prin aer, ca și când ar fi trecut prin văzduh o pasere zgripțuroiacă. Și numai­decât văd fum, și casa din sat, casa lui Arsene, ar­dea cu vâlvărie până la cer. Trăzni de trei ori, și din casă nu se spai dhese nimic: era una cu pământul. Și de-odată văd că oamenii, în loc să sară și să stângă focul ce trecu la alte case cum făceau totdeauna, fug înspăimântați pe ulițe la deal, tot către munte. Fugea și Arsene, și vecinii lui, ale cărora case ardeau acum. Dar iată cum fugeau, văd că din vreme în vreme se opresc, se uită sus pe cer, și zîmbesc toți cu voe bună. Mă uit și eu în înălțimi, și văd un steag mare desfășurat pe­ un petec de cer. Oamenii se uitau și fugeau din nou, iar steagul se înălța tot mai sus în văzduh până nu se mai văzu din el decât dunga roșie. Cea vânătă și cea galbenă era înghițită de văzduhul senin. Cea roșie a rămas multă vreme pe cer și se îngroșe ca o dungă de sânge. M’am trezit înspăimântată, diece. Cât pot înțelege eu, nu-i a bună. Ași da cu socoteala că-i sămn de bătae. — Bătaia nu-i de azi, mătușa, e de doi ani, și n’are rost să se înștiințeze așa de târziu. Semnul roșu, vuetul, fumul și focul, e intr’adevăr semn de bătae, dar ea vitește prin alte părți. Pe semne unde te-ai gândit la nepoții duși în foc”. Părea că mi-a luat Dumnezeu mințile! Nu mă gândit la steagul cu culorile noastre, nu mă gândit că așteptam de doi ani un războiu prin părțile noastre: venirea României. Și de­ aceea mi-a fost mai mare rușinea când tușa Mă­rie îmi spuse, c’o jumătate de gură. — Dar, die ce, nu te gândești că ar putea fi un războiu și pe-aici? E destul să treacă munții, — și ea arătă cu mâna spre miază-zi, — „pentru ca să-l avem. Pierzanie mare va fi atunci. Ajungem cu satul în foc”. Rușinat, îi dădui dreptate, ba chiar am luat pe rând s­emnele și i-am arătat că despre războiul României vorbeau ele. Tușa începu să se vaicăre. Eu o întăream spunându-i că n’are de ce se teme, că România vine cu putere mare, și când își va pune odată pieptul, îi zvârle pe unguri până ’n țara lor. Ea se temea grozav de foc. Și arsese odată, în tinerețe, casa, și de-atunci nimic n’o putea ține să nu alerge ca o zmintitâ, de câte ori era foc în sat. Visul ei nu mi s’a spus numai mie. Nl știu în curând tot satul, chiar și părintele. Tușa Mărie îi spunea la toată lumea doară-doară va găsi pe cineva care să-l tâlcuiască altfel, nu ca semn de bătie. Zîmbești, domnișorul ei Vasilică, dar n’ai avea pentru ce, căci semnele din visul ei s’au împlinit. Chiar casa lui Arsene a fost dărâmată din temelie de gloanțele de tun. Și apoi am să-ți mai spun un vis tot cu semne, pe care l am avut chiar eu netrebnicul, vis pe care atunci nu l’am înțeles, dar care s’a adeverit grozav mai pe urmă. Cu două zile înainte de intrarea României în Dumbră­veni, eu­ am Visat ca intră armata, și iată cum: S’au tras clopotele la biserică, părintele s’a îmbrăcat în odăjdiile pe care nu le îmbracă decât în ziua de Paști, — și tot po­porul, cu mic cu mare, în frunte cu preotul, am eșit pe ulița Câmpșorului, în capul satului, să-i așteptăm. Era soare și lumină mare, îm văzduh și pe fețele oamenilor. Așteptăm noi, în­ capul satului, toți în strae de sărbă­toare, și­ iată numai că sosesc în goană mare cinci moto­­moghile, pline cu ghinărari și cu domni de român. Nu i-am mai văzut niciodată, dar știam că-s ghinărari și români din România și vin să iea în stăpânire satul. Mașirnele veneau mâncând pământul, se apropiau și nu slăbeau din goană­. Crezurăm că ar trece peste noi. Un val de spaimă trecu prin mulțime. Dar drept în fața părintelui mașinile cele negre și scli­pitoare se apriră dintr’una, și un domn îmbrăcat în negru se sculă în picioare și începu să vorbească de România,­mare. Ii curgeau vorbele mai dulci ca mierea, vorbea ro­mânește într’o u­mbră grozav de frumoasă. Era un cântec. Ascultam și ne creștea inima! De-odată simțirăm că înghețam. Acelaș domn frânse de-odată cuvântul românesc și vorbi mai departe ungu­rește, cu o ușurință nemaipomenită, ca și românește, îmi căzu atât de greu întorsătura asta, încât m’am trezit și am dat mulțumită lui Dumnezeu că nu’i nimic adevărat din tot ce-am văzut și am auzit. Nu l’am­ înțeles și nu m’am mai gândit la el, până după retragerea României, în zilele pline de amărăciune. Acum am înțeles visul. Și am văzut că nu mințise:­se în­cepu războiul românește, și urmă mai departe ungurește, ca vorbirea acelui domn din mașină... Vezi, domnișorule Vasilică, nu-i bine să râzi­ de­ sem­­­nele din vis, de acele pe cari ni le trimite Tatăl ceresc pentru a ne deschide mintea sau­­ pentru a ne îndruma pe­ o că­rare bună. Că omul pâriă-i­ treaz poate sta cu Dumnezeu de vorbă de câte ori crește.. Dar omul e­ neputincios, 'trupul e pământ și se cufundă în somnul - frate cu „ moartea. Iar sufletul e vecinic treaz și Dumnezeu poate să-l înștiințeze ele unele întâmplări, dacă vrea­ Și mă­­ gândesc că s’a îndurat și de mine nevrednicul și mi-a arătat semn în vis poate pen­­tru ca să nu zburdăm prea tare, domnișorule Vasilică, în bucuria fără margini în care ne scăldam ca într’o apă adâncă. Să nu zburdăm năpânește și să ne uităm de Sfânt numele lui’ , CHIPURI ȘI ICOANE VISURILE !—-----­---­de I. AGÂRBICEANU Dumneavoastră,­­cărturarii din ziua de azi, știu că nu mai credeți în semne și în visuri, domnișorule Vasilică. Știu ce spune și părintele în biserică­ și ce ne învață domnii noștri când vin la sate să ne vorbească, că sunt credințe de­șerte care strică în loc să folosească. Eu ,de părintele mă mir mai mult, că cine va ști mai bine decât Sfinția sa, cum a tălmăcit Iosif în Eghipet visurile Faraonului, și cum tot în vis s’a arătat îngerul Domnului maghilar dela răsărit și Ie-a poruncit ca pe alt drum să se întoarcă în țara lor. Și iarăși părintele va fi cetit cartea de sfârșitul lumii, ce-i zice Apocalipsă, în care se arată semnele ce se vor arăta pe cer și pe pământ la sfârșitul veacurilor. . .­­ Slobodu-i fiecare om să creadă curți îl tac capul și, cum îi cere inima, dar eu nu cred să fie nici un păcat dacă­ dăm câte­ ceva și pe arătările din vis. Multe îndemnui bune, venite de la Dumnezeu, s’au dat oamenilor în vis,­­sfinților mai ales. Să citești vieața lor și să vezi, domnișorule Va­silică, dacă e cu cale să nu punem nici un preț pe înștiin­țările trimise nouă de Dumnezeu în somn! mic, trimise de Dumnezeu, și nu și pe cele adiate prin Orbul Doi cerșetori, părintele și fiul, Un orb și călăuza lui, — copil Lipsit și el de-un ochi! întunecată Părea viata lor, ca un azil! Doi cântăreți am cunoscut odată, Cu nici un gând pe chipuri, nici un dor, Nesimțitori își semănau pustiul, Te prăbușiau în noaptea vieții lor. O suferință veche, îmbâcsită. Le sta pe fata hâdă, și ’nfrunta; Antipatie, mila putrezită, In inima-mi o ghiară frământa. Cântarea lor barbară, nemiloasă, Ca bicele în sufletul mi bătea; Ca pe o fatalitate fioroasă o așteptam, și carnea-mi se ’ncrezea, Nădăjduiam pe semne totdeauna Să licărească­ o lacrimă, pierdut. In cântul lor, — căci simt și orbii luna Se fericesc divinul ei sărut. Nu pot uita cum se ’mbulziau în ușa Unei mocnite cearne ovreești! Mi se părea că vântura cenușa Nimicniciei noastre omenești Când iarna pe vifornițe cumplite Intrând în adăpostul primitor, Iși scuturau veștmintele albite. Svârleau omătul alb în jurul lor. Plimbându-și ochii fără de vedere, Bătrânul orb să cânte începea. Se deșteptau cu murmur prin unghere Golanii­ adăpostiți de vreme rea. Abia zărea în juru-i bă­tanu­l! Un singur ochi călăuzia pe dos! Cântau! hain își sfredeleau timpanul Precum călcau orbește prin noroi. Țipa ca foamea, flautul, a moarte! Mai ascuțit ca viscolul de-arad! Pieria perechea -n noapte, ca să-și poai­­ Și-aiurea al destinului sumar. Mi se părea că iernile de-a rândul li voi vedea din beznă răsărind. Pe moșul orb, de mână aducându-l Copilul șubred, galben, clănțănind Mă mustră conștiința că vreodată M’am întrebat: pe cine mai întâi I­ va încălzi țărâna înfometată,­­ Și cum va spune celuilalt, rămâi!? Și mi-a pierit de-a pururi veselia, Când l-am­ văzut pe tată fără fiu, Cătând cu cârja, piatra, zidăria, încovoiat, strivit ca de-un sicriu. Dar lacom de priveliștea măreață Si tragică a omului stingher, Care-și țâră d­esvârta de viață Neluminat, în lumea-i fără cer, l-am dat ocol, i-am mers apoi in urmă. Nu se țâră! ci dări, sălbăticit, Pășia, câta, — o tiară care scurmă Și își găsește hrana, negreșit! Și-am înțeles că tot nu vrea să moară, Că își iubește viața, și pe el! Că pentru scumpa zilelor comoară, S’ar face morții coajă de oțel! V. DEMETRIUS . ‹ì—-ni ■ ț1 £ £ .I ,

Next