Adevěrul Literar şi Artistic, mai 1924 (Anul 5, nr. 178-181)

1924-05-04 / nr. 178

pm „ADEVĂRUL LITERAR ȘI ARTISTIC*» "• . . ." Stăpânise mai bine de patruzeci de ani scena Tea­trului Național din Capitală; — și acum, trebuia să plece. Inima-i slăbise. La ultima consultație, medicul o ame­nințase, — după ce de nenumărate ori îi pusese în ve­dere, că ora renunțării sosise și că orice încordare, o­­boseală și emoție putea să fie fatală pentru ea: — Dacă mai joci de multe ori pe Julieta, mă tem că nu vei mai putea triumfa în culminanta scenă de trezire, când, la vederea lui Romeo mort, îți înfigi pumnalul în inimă... Inima d-tale cere odihnă. Artista se făcu albă, ca și capotul ei alb, și ochii ei mari, negri, din cari se oglindea înțelegerea tuturor dure­rilor lumei, se înfipseră uimiți în fața aspră a omului științei. — Crezi că s’ar putea să rămân moartă acolo în coș­ciug?... Și n’ar fi, oare, o moarte mai frumoasă pentru mine, decât o tânjire îndelungată în trista retragere a singură­tății, a uitării? Medicul o privi compătimitor. — Nu, dragă Eleonora, d-ta nu ești un suflet de rând... Și dacă ai fost în glorioasa d-tale carieră artistică o Julietă neîntrecută, o ingenuă cum desigur nu se nasc multe, nici in zece secole, ai știut să fii, uneori, și o mamă duioasă. Gândește-te la fiul, la nepoții d-tale. La bucuria lor, la bu­curiile pe cari te mai poți avea în viață, afară de scenă. In viața d-tale familiară, Eleonora, după ce rămase câteva clipe uluită, pe gân­­duri, în fotoliul ei, întinse mâna ei albă, diafană, doctorului. — Iți mulțumesc, doctore. Ai dreptate. Fiul meu, nepo­ții mei, pot să aibă nevoie de o bătrână, cu experiență multă în viață, care a trăit atâta, cât am trăit veu... Medicul sărută mulțumit mâna frumoasă. -----Vezi, că revii la sentimentele d-tale adevărate de femeie inimoasă... Du-te la Grigorie. Aud că s’a cumințit acum și-și face conștiincios slujba de judecător. Nevasta lui e foarte cum se cade. Aerul e bun la Râmnic — și-ti va face bine. Un zâmbet amar crispă buzele artistei. — Spui lucrul din urmă, fără convingere... Dragă doc­tore, nu mă amăgi! Spune adevărat, nu minți, voiu muri în curând?... Spune, te rog, te conjur!... Duioșia nu putu învinge conștiința medicului. — Nu așa curând, murmură el îngândurat. — Ei, cât o să mai dureze?... Un an, doi,­­trei? Sau cum spuneai adineaurea, pot să mor în orice clipă?... Spune, spune-mi, doctore, să știu, am nevoie să știu, să mă­­ pre­gătesc. — Doamne, Dumnezeule! Dar eu nu pot să-ți spun, așa, cu termen. Omul, e bine să fie întotdeauna pregătit. Ești bolnavă. Dar dacă te retragi, te duci să trăești liniș­tită, la țară, poți să mai trăești... — Cât? — Cel puțin patru-cinci ani. — Ei bine. Am înțeles. Patru-cinci luni, cel mult un nu! Voi nu spuneți nici­odată adevărul. — Ba da, uneori, la nevoie, da! Dar, te rog, nu m­ai juca!... Ne-am înțeles, da? — O singură dată, mai lasă-mă. Să-mi iau adio de la viață. Drea a fost — și frumoasă — viața asta, și nu mă pot des­părți de ea, fără să-i zic Un­ rămas bun! ” Doctorul ar fi vrut să protesteze, dar față de elanul ei stăruitor, înclină capul și zise: — Fie dar, o singură dată. O singură reprezentare. Dar să nu e prea obosești!... II. Reprezentarea de adio a Eleonorei Andreescu răscolise Bucureștii. Se știa că e puțin suferindă, uneori, se știa și vârsta ei, dar nu se știa ce putere supra­omenească anume, îi păs­trase tinerețea, frăgezimea încântătoare, în glas, în miș­cări, în focul ochilor, în atitudini, în toată făptura ei fru­moasă, caldă, răpitoare. Lumea o sorbea uimită. Avea cincizeci de ani și totuși Borneo n’a strâns nici­odată în brațe o Julietă mai dulce, mai­ ideal pătimașe. Aplause furtunoase ridicau perdeaua după fiecare act de cinci-șase, de cincisprezece ori, la sfârșit! Eleonora apărea radioasă, abia stăpânindu-și emoția care o covârșea. Doctorul ei, între culise, o prindea în brațe, oferindu-i calmante, și rugând-o de atâtea ori: — Nu mai eși, te rog, nu te obosi prea mult! Dar ea — cum ar fi putut să-l asculte?... Era doar, pentru­ ultima oară!... Se smulgea din brațele medicului și reapărea, gingașe, zâmbitoare, cum numai ea știa să zâm­bească. Cu ochii umezi de simțire, strălucitoare de feri­ciri, cum numai ea știa să se bucure de triumful artei sale. In sală, publicul, acest tiran egoist, nu simțea primej­dia emoției, nici strângerea ei de inimă, care se oprea din bătăi, o rechema, o rechema mereu. Și totuși, unele femei plângeau în staluri; studentele îi potoleau pe lămuri­tori . — N’o vedeți, ce palidă, ce sfârșită de putere este? E bolnavă! O omorâți cu manifestația voastră exagerată! intr’o lege de rangul întâi, ministrul Marcotti, sena­torul Nedelcu și poetul Anca, urmăreau cu îngrijorare toate mișcările artistei, dar nu aplaudau. Toți trei erau prietini cu doctorul Aduleanu, intimii Eleonorei, cunoșteau starea sănătății ei, și se temeau de o criză, despre a cărei posi­bilitate le vorbise medicul. Intr’o altă lojă, de rangul al treilea, ticsită de capete tinere, câteva absolvente ale Conservatorului de declamație, eleve ale marei artiste, nu voiau să creadă în retragerea ei de pe scenă. Cum se poate să se retragă cineva, de bună voie,­­­de acolo, unde ele râvnesc cu atâta ardoare! — Ar fi o nenorocire pentru noi! zise una dintre ele, o fată înaltă, cu părul castaniu, ochii albaștri și trăsături de frumusețe clasică. Cine să ne mai însuflețească, să ne inspire mișcarea, frumusețea, să ne învețe — arta! Tânăra elevă plângea, lacrămi adevărate, cu expresie sinceră de viitoare tragediană. — Nu te supăra, Constanța, măiastră, dacă se retrage de la teatru nu-i urmare să ne părăsească și pe noi, elevele ei de la Conservator. Va rămânea profesoară, măiastră noa­stră, cea mai iubită, adorată și scumpă din lumea toată! Spectatorii din lojile vecine întoarseră capetele spre fe­tița vioaie care strigase cu elan vorbele din urmă, căci pathosul lor melodios, de o sonoritate argintie, semăna ui­mitor cu glasul Julietei de pe scenă. Dar iată că, însfârșit, cortina s-a lăsat pentru ultima oară. Și lumea, după ce a înțeles din discursurile mai mul­tor reprezentanți: a societarilor Teatrului Național, a Pre­sei, a Academiei, a ministerului cultelor și a autorilor dra­matici, ba chiar și din mișcătoarea cuvântare de adio a artistei, că ea în adevăr, nici­odată nu va mai apărea pe această scenă, și nici pe una din scenele teatrelor din lume, — publicul, acest tiran egoist, care are totuși uneori instincte de generositate spontană, în sfârșit, mulțimea țăr­­muitoare, a tăcut. A rămas câteva clipe uimită, în picioare, abia acum înțelegând cu adevărat, enormitatea pierdere­ ce a îndurat din clipa aceasta, prin dispariția artistei. Apa plecară cu toții, cu inimile întristate, simțind golul ce ră­mânea în urmă, ca după o mare înmormântare. Este eternul regret al sorții omenești pe care îl resim­țim de atâtea ori, involuntar, fie în apogeul, sau în declina propriei noastre vieți. Numai tinerimea universitară, în nepotolitul ei entu­ziasm, mai deseamă caii Eleonorei și duse trăsura artistei în triumf, până la scările locuinței sale. m. Acasă la ea, Eleonora, în cele trei camere frumoase ale ei, pline de flori proaspete și vechi cununi veștejite, își in­vitase prietenii intimi la un supeu. Refuzase banchetul oficial pe care colegii și admiratorii voiau să-l dea în onoarea ei. Și doctorul se opusese.­­ Eleonora Andreescu e foarte bolnavă și după re­prezentare va trebui să se culce imediat în pat. Așa se înțelesese și cu Eleonora. Mare-i fu mirarea deci, când conducând-o de braț din trăsură în casă, văzu odăile toate luminate, candelambrele toate aprinse, servitoarele gă­tite, profuziune de flori, parfum, iar masa din sufragerie pusă ca de mare sărbătoare, dar numai pentru cinci per­soane. — Ce-i asta? o înfruntă el. Nu ești obosită? Or­ m­rei cu tot dinadinsul să te omori? Ea îl îmbrățișă, apucând mâna lui viguroasă între mâ­­nuiile ei slabe. — Nu, nu sunt obosită! Aeru­l proaspăt de afară și odihna în m­asură până acasă, m’au reîntărit... Nu te su­păra, dar at-ta nu poți cuprinde, ce este ceasul acesta pentru mine!.... Apoi mult mai grozav m’ar fi obosit mâine vizi­­tile de adio ale colegelor mele, cari nu se poate să nu vină cu stăruitoare întrebări: Cum? Pleci, în adevăr? Și pentru ce?.... Prea a fost iubită, surprinzătoare, hotărîrea de-a mă retrage, și colegele, cari în sufletul lor poate s’ar bucura, tot nu pot să creadă că plecarea mea este s­e­­rioasă, definitivă. De aceia am aranjat totul așa, că voiu pleca chiar mâine dis-de-dimineață la Râmnic. — Escentrică! Așa ca întotdeauna. Dar cine sunt in­vitații ? — O să-i vezi îndată. Trei prietini cari m’au iubit cu o sinceritate deosebită de ceilalți admiratori ai mei. ...A, dar iată-i! In clipa aceea, apărută în anticameră: ministrul Ion Marcotti, bătrânul profesor universitar Radu Nedelcu și poe­tul, autorul dramatic, Horia Anca. Despre acesta din urmă, se știa că a fost înamorat pătimaș de Eleonora și că numai ea a fost inspiratoarea principalelor lui opere de teatru, în care tot ea a făcut, tot atâtea creațiuni de tipuri femeești, de mare succes pe scenă. Doctorul Aduleanu, se uită încruntat la ei. — Dar ăștia ce mai caută aci, murmură el, pe când invitații, ajutați de subretă, își scoteau paltoanele în anti­cameră. Eleonora sări de pe sofa, unde se culcase o clipă, și își întinse amândouă mâinile spre ei. — Sunt încântată că nu mi-ați lăsat să vă aștept prea mult. Mi-e foame grozav! Ministrul, cel dintâiu, îi sărută mâna, apoi urmară pe rând, după vârstă, profesorul, foarte emoționat, și la urmă poetul, apâsându-și buzele fierbinți mai îndelung pe mâ­nuța aceea parfumată, care-i răscolea toate amintirile scumpe.... Se servi un supeu ales, nu prea copios, cu puțină­ șampanie. — Ca pentru bătrâni, zâmbi Eleonora. Dar să trecem în salon, căci eu nu v’am invitat la un chef, — vremurile­ acelea au trecut, — și, vai, inima mea îmi spune, și aci doctorul meu confirmă, — că ele niciodată nu se vor mai întoarce! Se așeză în fotoliul ei favorit, încrucișând piciorușele ei delicate pe un scăunel. — V’am chemat, urmă ca zâmbind, cu o melancolie dulce, să-mi iau adio și dela voi. V’am văzut în sală, între pu­blicul meu. Dar voi ați fost pentru mine ceva mai mult, decât un public; ați fost pentru mine — viața! Bătrânul profesor aftă și făcu un gest de nemulțumire. Ministrul rămase nemișcat, cu capul înclinat peste piept, iar poetul se ridică și făcu câțiva pași spre fereastră. — Să nu murmurați, să nu vă îndoiți, și mai ales tu Radule, să nu te uiți așa urît la mine, pare că ai vrea să-mi faci cine știe ce imputare.... Am ținut la tine odinioară, mai mult decât ai crede. — Eleonora!... aftă Nedelcu. — Da, da, bătrânule savant, să știi că a fost o vreme, când din vina focului ochilor tăi frumoși, nespus de fru­moși, pe vremea aceea, nu puteam să dorm, nu puteam să învăț și de pe scenă, din toată lumea aceea care mă privea, mă aplauda cu frenezie, nu te vedeam, nu te simțean decât pe tine. Nu jucam decât pentru tine. Și când uneori se întâmpla să nu te zăresc, la sfârșit de act, alergam ne­bună în cabina mea, gemând în hohot de plâns și che­­mându-te pe tine. Radule, Radule, m’ai părăsit! Nedelcu se aplecă mișcat, suspinând : — Și totuși, nu eu am fost acela care te-am părăsit. — Nu, cu adevărat. Niciodată n’am avut răbdarea să aștept părăsirea.... Te-am lăsat eu, când am văzut că nu înțelegi, nu poți cuprinde pasiunea mea fără de hotar. Am plecat la Paris, cu Marcotti. Dar, vezi, acuma, când î i ’vorbesc ultima oară în viață, pot să-ți spun, că te-am iubit așa de mult, încât dacă ai fi vrut, dacă mi-ai fi spus o vorbă hotărîtă, dinadins, aș fi părăsit scena și toată lumea mea, pentru tine. — N’aș fi îndrăznit să-ți cer jertfa aceasta. — Fiindcă nu te-ai simțit tu în stare să te jertfești. — Arta ta, era mai presus de toate. — Arta mea!... Ah, ah!... Mascarada asta de prefăcătorie. Ce este jocul pe lângă realitate?!... Aș fi trăit în brațele tale, în căminul meu, lângă inima ta și a copilașilor mei și ai tei, mii de vieți, mii de voluptăți divine, adevărate nu false, ca pe acelea pe cari le-am simulat pe scenă.... — Dacă aș fi știut... — N’ai știut, fiindcă n’ai simțit așa. Ai iubit în mine o artistă de scenă, nu pe una de inimă.... O, nu-ți fac nici o imputare. Acum toate au trecut.... Am plecat atunci, cu tine, Ionel, vino lângă mine, o clipă. — e cea din urmă vară, în care mai putem vorbi de vremea aceea.... Marcotti se apropie, cam în silă. — Ce-ai putea să-mi spui, după mărturisirea de acuma? N’am fost pentru tine decât un mijloc de refugiu. — Nu fii ingrat, Ionel, nu te micșoră. Tu ai fost pentru mine providența. Și dacă la început am primit dragostea ta, dintr’o necesitate morală, de­ a nu mă pierde în slă­biciunea mea pentru Radu, mai târziu ai devenit prin ge­nerozitatea ta inepuizabilă, Dumnezeul meu. Intâiu, că m’ai dus la Paris, unde am învățat să joc. In atmosfera aceea caldă, senină, — unde n’am mai simțit apăsarea micimii de suflet și răutatea și intrigile rivalelor mele invidioase, — m’am avântat cu spiritul ușurat în sferele inalte și lumi­noase ale artei. Ai fost harnic. M’­ai împodobit cu perle, diamante, blănuri și rochii scumpe, cum n’a mai purtat nici una dintre artistele noastre. — Exagerezi, Eleonora. — Nu, nu. Ai fost mâna cerească care m’ai ridicat și m’ai așezat mai sus de cum îndrăznisem eu să visez. Ori poate crezi că nu știu? Crezi că aș putea să fiu așa de presumțioasă, să-mi închipui, că numai talentului meu, da­torez certificatele excelente de la marii profesori din Paris, și nu influenței tale? Cum aș fi și ajuns până la ei, fără tine? O, câte talente ar putea să înregistreze cronica tea­trelor, cari s’au pierdut când n’au avut norocul meu ! Con­curența e așa de mare în cariera noastră ! Ori­câtă râvnă ai­ studiu, talent, focul sacru, te mistue zadarnic, da Ce n’ai un protector. Tu, Nelul e drag, ai fost protectorul meu, puternic, generos și ai făcut totul pentru mine, ca să mă înalț. — Și totuși într’o zi, mi-ai închis ușa, Eleonora. — Da. Și ți se pare că am fost ingrată?... Eu cred că ți-am făcut cel mai mare bine. Te însurase și, cu o fată tânără, bogată, care te iubea, și care ți-a mai adus ca zestre, pe deasupra, și un portofoliu de ministru. Cum era să fiu așa fără de suflet?... Mă gândeam mereu la femeea aceea tânără, care te așteptă, seara în iatacul ei.... Când te vedeam la spectacol în loje, cu ea, mă chinuia remușcarea și gelozia. Horia Anca, îmi dedicase un poem.... Horică al meu, unde ești? Vino aci lângă mine, mai aproape! Șezi ici pe scăunelul acesta, și adă mâna ta, mâna ta, care a pus cea mai frumoasă cunună de glorie pe frun­tea mea. Artista se ridică din fotoliul ei, întinse brațele spre cel chemat și poetul căzu la picioarele ei, într’un hohot clos­cotitor. — Eleonora, pentru ce mă expui la atâta chin ? Ea netezi cu blândețe, capul distins, căzut pe genunchii ei — Horică al meu, — tu, tu ești tânăr încă, ai la­crămi, ai regrete, nu te-a ajuns încă ghiara înghețată a renunțării... Bietul meu poet, pentru ce te-am chemat, mă întrebi ? Ca să-mi iau adio și de la tine. — De ce să-ți iei adio? Dacă nu mai joci, poți să ră­mâi aci, în casa ta, să-mi dai voie să mai vin din când în când la tine, să mă inspiri ,să-mi dai subiecte, povețe, îndrumare, putere... Ori nu mai vrei să fii muza mea a­­dorată ? Eleonora făcu semn spre doctorul Aduleanu, care răs­foia o revistă ilustrată, tocmai în colțul celălalt al sa­lonului. — Intreabă-I, pentru ce? Fiindcă voiu muri în curând copilul meu. — O, nu ! Nu se poate să mori, așa de tânără, fru­moasă ! Ești încă tot Julieta neîntrecută, Julieta mea a­­dorată.... Artista atinse buzele poetului ,cu degetele ei parfumate. — Nu profană cele sfinte ! Nu mai sunt nimic din câte-ți închipui tu. Ascultă-mă, copilul meu. Tu ai iubit în mine pe artista, iar eu de azi încolo, nu mai sunt ar­tistă. Nu mai pot avea pentru tine, decât o curată dra­goste de mamă... Și pentru voi doi, prietenii mei bătrâni, Radule și Ioane, cari ați știut odinioară să treziți in su­fletul meu comori aprinse, pasiuni ideale — nu pot să mai simt nici pentru voi, decât infinitul regret, că toate aceste scumpe amintiri, nu pot să redea sănătatea inimei mele bolnave. Deși ele îmi sunt mai scumpe decât toate gloriile sgomotoase, cununi și flori veștejite, Nedelcu își simți ochii umezi. — Și vrei să ne lași acuma când ai redeșteptat, ai divinizat, astfel, aceste amintiri ? Unde te duci ? — Ai uitat că am un fiu. L-am ținut întotdeauna de­parte de mine. Un fruct al scurtei mele căsătorii neno­rocite......Dar e copilul meu. Are și el acum copii, ■ nepoții mei. Voiu să mor între ei, moștenitorii mei. — Unde ? — La Râmnicu-Vâlcei. — Voiu veni să te văd acolo. — Nu, dragă Ionel, să nu veniți, nu vreau, eu nu voiu mai fi Julieta. Voiu fi foarte curând o babă bă­trână, bătrână de tot. Mă voiu urîți, căci boala aceasta de inimă, durerile de cap, au și început să-mi sape ochi în cearcăne negre, să-mi umple pleoapele, să-mi buhăiască obrajii, într’o culoare galbenă, cu pete de fiere... Și eu vreau să rămân în amintirea voastră, frumoasă, tânără, Julieta, pe care ați sărbătorit-o în astă seară — pentru ultima oară. Adio, scumpii mei. Mâine dimineață, când vă veți deștepta din somnul vostru, eu voiu fi departe. Ră­mâneți cu bine și iertați-mă, dacă cu felul meu de-a fi, v’am tulburat puțin viața și v’am pricinuit uneori dureri. Am suferit și eu. Când admiratorii îmi vor împodobi coș­ciugul cu cununi de lauri, cu vorbe mari, șoptiți-mi și voi, un singur cuvintel, care mi-a fost mai scump în viață: „Te-am iubit!” Adio ! Artista se ridică și își îmbrățișă prietenii. Cu toții aveau ochii plini de lacrămi. Numai doctorul adormise în fotoliul său, liniștit în con­știința lui profesională, că avea datoria să-și însoțească clienta scumpă până la Râmnic. CONSTANȚĂ HODOȘ, de CONSTANȚA HODOȘ. Artista (Povestire) Stanțe pe zidul unui ospiciu. — He-hei!.... Nebunilor cu ochi de ceară De ce-mi băturăți cuiul ruginit în cap ? Smucesc cu forța sufletului, gândul, Și’n creez rana tot mai mult a sap Veniți, veniți veniți cu toți aicea... De­și-s paiață, — plâng sub fardul meu Priviți-l cum în plăci de tencuială Cu plânsu-mi la picioare cade greu... Eu n-am știut să mă prefac altă dată Și-acuma poate-s cel mai prefăcut, Un crez avut, — și nu mai are vr­unul Nebunul ce în toate s’a ’ncrezut... He-hei, he-hei!... Mi-i sufletu-o cangrenă Saliva’mi leagă vorbele odgon voi râdeti, — cum ati râde când pe-o placă Alunecă un ac de gramofon... Hei, ochi de ceară, vă măriți în umbră! (Paiaței ochii îi lucesc făclii) Iar Universul e un rug de flăcări Pe care, goi, ne pârjolim de vii Și despuiați de haina ce în viață Fu zgaida ’nșelătorului avânt. Noi ce am râs ’năltându-ne spre soare In focul lui cerși-vom iar pământ! Și-acum, când dârele de sânge Pe trupuri arse scriu religii noi, Intoarceti-vă fata de la soare Și vă rugdit, nebunilor, la voi... Așa vorbit într’o odae goală. Păcatul râde’n suflet circumscris, Pe iarbă rouă se preface’n smoală Și însuș Dumnezeu, s’a sinucis ! N. MILCU - Au înflorit cireșii... de V. Militari Au înflorit cireșii... A călea oară oare Au înflorit cireșii sub cerul lui Aorit Și, ce nespusă vrajă au ei mereu în floare. Că amintesc de-apururi, oricui, c'a fost copil?... Au înflorit cireșii copilăriei mele ! Livada lor acuma e toată un altar !... Pe trunchii roșii, cleiul alunecă ’n mărgele Rotunde, lunguețe și mari, de chihlibar... Sunt singur și ’nchid ochii... miresmele mă ’mbat . Nu'i nimeni în livadă... sunt numai doui viței Și .. .uite, dinspre luncă, a năvălit o ceata De copilași de școală, veniți s'adune clei... Aleargă fiecare din trunchi în trunchi, și strânge. La atâta veselie, atâta larmă fac !... Râd unii ca nebunii, în timp ce altul plânge Că t’a 'nțepat albina cu 'nveninatu-i ac. Se iau la ceartă patru, pe-un ram gătit c'o salbă de galbene mărgele de clei, și-acum se bat: Bătae 'n toată legea... Și-un roi de floare albă Se cerne din cireșul, în luptă clătinat... Dar visul ține o clipă... M’am deșteptat... mă doare... De ce-au fugit copiii ? Eram și eu cu ei!... Acuma e tăcere, — și, supt o lină boare Cireșii ning pe ochii blajinilor viței !

Next