Adevěrul Literar şi Artistic, iunie 1924 (Anul 5, nr. 182-186)
1924-06-01 / nr. 182
Al^Ui V. - No 182 H jb#" 5 LEI EXEMPLU ARUL IN ȚARA 10 LEI EX. ÎN STRĂINĂTATE Adevĕrul Literar Duminica, 1 iunie 1924 și Artistic: POM DATORI ■ ! AL V- BELDIMAN 1888-1897 FONDATORI . ^ CONST. MILLE 1897-1920 FONDAT în 1893 Din vârsta fericirii fără minte Icoane dragi mi-apar mereu'nainte , De lume râzlejitâ și sfioasă, In ramă de salcâmi zăresc o casă, Și’n casă, într'un colț întunecat, Văd un copil, de mama lui certat... MAMA El mâinile și'ntinde spre iertare, Dar ea-i tăcută și ne'ndurătoare. Din toți câți trec, nu-i nimeni să-l aline Și plânge'nnăbușit copilul, Și-adoarme în suspine... Dar peste noapte-o biruește dorul Din somnuri sare muma, Și spre ungherul unde-i doarme-onotul Pășește'n vârful degetelor muma'... • ••*•*••••••*•* • P. Cerna j Imn vlesiî — Cărtd soarele, ca o mireasmă tare, A străbătut și’n cuibu’mi înnoptat Și până peste ochi mărgăritare Și trandafiri mi-a ’ntins,—m’am deșteptat! Am dat în lături marile ferestre, Care’l așteaptă’n fiecare zori, Și toate bucuriile terestre Și-au răsturnat potirele de flori In sufletu’mi! Mai vast decât oceanul, Primind în mine fluvii de cântări, Am râs ca diamantul și mărgeanul Trezite de prin mină și din mării Grădina m’aștepta. Pe fiecare Din straturile negre de pământ Găsise frumusețea întrupare Deosebită în fețe și ’n vestmânt. Miresmele veneau să mă ’mpresoare Și printre pomii darnici, plini de rod, închipuim o horă de fecioare In jurul unui tânăr voevod. Și pentru ochii mei, izvoditorii, Nimicul șters albastru se boltea, Și sufletu-mi călătorea cu norii; Iar amintirea stele culegea. Simții căruntu’mi păr că strălucește, Ca’ncununat cu soare un zenit, Că versul meu s’avântă vulturește, Ca să domine, viață infinit! V. Demetrius Porumbacu (17 SEPTEMBRE 1916) In fundul de vale, înconjurat de păduri, cu capacul de nori grei, apăsând trupurile noastre sleite de oboseală și foame, noaptea veni repede și tunul tăcu, desacordând nervii. Iarăși numai comandanții de batalioane fură chemați la raport. Această desconsiderare a noastră, a celor cu galoane puține, ne dorea și era o greșeală, căci cu altă mândrie am fi strâns în jurul nostru, sufletește soldații, dacă de la șefi am fi aflat exact sacrificiul ce ni se cere, da,că am fi știut măcar ce trupe amice urmau să colaboreze cu noi. Atâta simțiam, că dușmanul se masează pe Olt, pentru a opri înaintarea noastră spre Sibiu, și atâta știam că la flancul nostru drept, e regimentul 21 infanteriei Dacă Regimentul 6 Mihaiu Viteazul forma capul coloanei de înnaintare sau mai erau alte trupe la stânga noastră, nu putusem afla. i !n așteptarea ordinelor, oamenii, aplicând instinctiv principiul că în campanie să mănânci când ai ce, și să dormi când poți, se odihneau, trântiți pe iarbă, insensibili la ploaia călduță, măruntă, ce începuse să cadă. Ghemuit sub pelerina neagră de cauciuc, șezând turcește, rezemat de un brad, am adormit și eu adânc, fără să fi simțit că ploaia se întețise, că apa, curgând ideal sau prelinsă ,pe trunchiul bradului-umbrelă, formase o băltoacă sub cortul pelerinei mele. M’am deșteptat la chemarea căpitanului G. Bădulescu, comandantul batalionului nostru, și aflai că fusesem sortit să fiu de avanposturi în noaptea aceea. Conștiința răspunderei mari ce o asumam, goni somnul. Pe întuneric cumplit am urcat, pe o potecă a pădurei, dealul și cu mare greutate sentinelele putură fi plasate, cu mâinile însângerate de mărăcini, prin desișul pădurei. La 1 noaptea un om de legătură mă înștiință că reluăm marșul. I 1 . . ..! ! Condus de un țăran ardelean, regimentul, cu lt.-colonel Socolescu în frunte, porni înspre nord-est — cum îmi arătară acele fosforescente ale busolei — cam în direcția id« unde tunurile ne bătuseră în ajun. Am înaintat astfel de H. STAHL în noapte mecanicește, neștiutori de țel, conduși de călăuza aceea în care poate ne încredeam prea ușor, două ore în cea mai mare tăcere. Pe la 3 tunul bubui de câteva ori, dar dinspre vest. Dușmanul deci schimbase peste noapte poziția artileriei, retrăgându-se, ori călăuza rătăcise drumul. Colonelul opri marșul și după o nouă consfătuire între cei mari și călăuză, regimentul primi ordinul să se întoarcă. Contra mișcarea se execută cu acea silă și început de neîncredere în șefi, care se produce ori de câte ori se ordonă un contramarș. întunericul era cumplit, înnaintam cu greu pe drumul de pădure îngust, lunecos, în coloană de marș deșirată, trași de haine îndărăt de crăcile ce ne loveau peste obraz, fâșiind din flujize ude. I 1%: . * * * * După mai bine de un ceas de mers în întunericul acesta de mormânt, negrul cumplit al nopței se încenuși; deasupra capetelor noastre, între șirurile de copaci mărginind poteca, se întinse ca o lungă fâșie de pânză murdară, drum alb suprapus peste poteca neagră pe care pășeam. Și dunga de cer se tot spălăcia. Puteam desluși acum siluete de copaci desprinse din umbra desișului păduros ce din vârful dealului se prăvălea ,spre șes. Ziua zorea pare că în calea noastră și mersul se sprinteni. Deodată, la câțiva pași, jos în pădure, o salvă de focuri sfâșie zorii și mitraliere începură să facă ne grăbit, astmatic... Un fior ne străbătu până în creștet și regimentul se opri, cu fața spre vale. Tunul în aceeași clipă începu să bubuie tumultos, de șase ori, foarte aproape, pe stânga. Nu cred să fi fost om, căruia să nu-i fi fost frică până în rădăcina părului în clipa aceea. Cu fața ca varul, gura fără buze, dinții încleștați, așteptam ca focul să se deschidă și la spatele nostru, să fim încercuiți în pădure; dar numai de jos, din față, râpâind puștile, lătrau tot mai rele mitralierele și tunul demoralizator bubui iar, lângă noi, pare că făcând să urle pădurea. Nu eram încercuiți, dar ne surprinsesem reciproc, folosind noaptea. Și astfel, fără plan de luptă, fără a cunoaște forțele inamice, s’a angajat prima din cele patru mari bătălii victorioase ale războiului ce avea să reînchege un neam.' * * *'* Voința redeveni stăpâna trupului și ordinele sosiră. O companie se risipi în trăgători, coborînd, prin desiș, povârnișul abrupt, în pas alergător o companie și apoi alta, porniră, pluton după pluton, pe potecă, spre vest. Căpitanul Rădulescu ordonă: „A cincea, înainte”, comandat „După mine, marș!” și, după câteva zeci de metrii, eram cu plutonul I, la liziera pădurei,pe sprânceana unui deal, dominând o vale bătută de mitraliere. Companiile pornite înnaintea mea, înșirate în linii de trăgători, deschiseră focul. Trecui de o companie, de o a doua. Tunul trase iar, cu furie, neregulat. Șrapnele, se spărgeau sus, cu mingi de zăpadă. Pe stânga, era o pădurice, în făța, spre nord-est, se întindea până departe spre Olt, șesul. In pas repede trecut și de compania I-a, înșirată pe muchea dealului, unde aștepta ordine, fără să tragă. Era fosta mea companie, pe care trei luni de zile o comandasem la Azuga, cu oamenii căreia mă simțeam adânc unut sufletește, pe când pe oamenii cu care intram în foc, abea îi cunoșteam. „Să trăiți dom’le locotenent!" — „Să trăiți scceți", ne spuserăm, recunoscându-ne. Trecui și mai spre vest și, când tunul bubui iar, și vămi, foarte aproape, cerul fulgerând de flacăra gurilor de foc, atunci, instinctiv, semiconștient, amintirea groazei, ce o inspiră oamenilor tunul, mă făcu ca, fără să aștep ordine, să strig: „După mine băeți! La tunuri!!” Și cu carabina în mâna întinsă, în semn de raliare, am coborît într’o fugă valea bătută de mitraliere, am urcat o râpă, urlând mereu: „După mine băeți! La tunuri!!” Două bubuituri au trecut deasupra capului meu, cu zgomot infernal, aerul, deplasat de proectil, îmi smulse capela, lăsându-mă surd și amețit o clipă. Și am strigat: „înnainte! Huraa, Huraa!" și am ajuns pe creastă. O baterie inamică era în vale. Siluete mici, negre, de soldați cu coifuri țepoase, punea steagurile. Două tunuri se desprinseră și fugeau. Am ordonat: „Innălțător ăO0 metri, trageți asupra cailor!" și, proptind carabina de un brad, am tras în cai ochind câte unul din fiecare atelaj, pe rând, și caii — îi văd și acum sărmanii, — s’au cutremurat și au picat „înnainte, hara!” și am prăvălit valea spre tunuri — patru obuziere — și după mine, urlând: „Pe ier hă!”, se luară nu numai soldații din plutonul meu, dar și din compania I-a, fosta mea companie, împreună, amestecați, eșalonați după puterea de fugă a fiecăriua. Servanții tunurilor, și cu ei alte mici siluete negre de soldați cu coifuri țepoase — Nemți, primii Nemți cu cari ne ciocneam — fugeau demoralizați de vițetul sălbatic „Pe ei bă!”. Și am ajuns la tunuri, alături de mine, fostul meu plutonier din a cincea, Stoianovici, și acolo la tunuri ne-am îmbrățișat. Și iar am pornit în urmărire, sărind peste trupuri. Ici colo, ajuns din spate, unt german se oprea în genunchi, cerșea cruțare și cădea fulgerat. Lângă mine, un ofițer rănit, implora milă, îngrozit , îl lua la ochiu un soldat... Cutremurat de scârbă, redevenind om într’o clipită, oprii mâna soldatului strigând: „Ce faci? Iartă-i! E rănit!...” și atunci soldatul, desmeticit, rămase inert, cutremurat de conștiința și arma îi căzu din mână.... * * * înțelesei greșeala mea , refăcusem un om, dar distrusesem un soldat. Și atunci, perfect stăpân pe mine, conștient de toată grozăvia datoriei ce o aveam în puterea uniformei ce de bunăvoie purtam, am zguduit de braț soldatul, i-am strigat sălbatec: „Înnainte! Huran! După mine!" și târîndu-i de mână, o luai spre cele două tunuri care se micșorau fugind pe câmp. Și am tras foc după foc, gonind, oprindu-mă, pentru a trage iar, cât timp am crezut că prin focuri voiu putea opri tunurile scăpate. Nu mi-am dat seama că pe stânga, dintr’o tranșee. Nemții trăgeau asupra noastră. „Culcat! Fața la stânga! Trage!” am ordonat, dar comanda de „foc”, nu se execută. In jurul meu rămăseseră 20 oameni din 70 ai plutonului meu. Atât. Și ei, cu capul în pământ, în dosul moviliței care îi masca, nu mișcau. Mă judecai aspru: fusesem poate un bun soldat, dar prost ofițer, căci n’am știut ține oamenii în mână și, in dorința de a lua tunurile, n’am privit îndărăt câți mă urmează și la atac se rupe disciplina, cei lași rămân în urmă, se ascund la primul prilej. Din tranșee vedeam eșind coifuri nemțești, apoi capete, trupuri. Sguduindu-mi tovarășii, trecând de la unul la altul, arătându-se pericolul, implorând, câțiva cu greu, ascultă, trag, și Nemții prudenți reintră în tranșee. Dar cartușele se isprăviau, țeava carabinei frigea și, cum încetam focul, dușmanul întețea pe ai lui, scoțând capul spre a ochi mai bine, așa încât trebuia, chiar fără a nemeri, să redeschidem focul. Din spate nu venea nimeni. Trimit un om după muniții, după ajutor sau ordine. Nu se întoarce. Atunci, când nu [mi—a rămas decât două încărcătoare, la rândul nostru, am fugit de Nemți în spre pădurice, la tunuri. Ca muștele bâzâiau gloanțele pe la urechi, iar praful țâșnea în toate părțile în jurul nostru, din pământul greblat de focuri. Nu știu câți am ajuns la marginea păduricei. Cu soldații ce rămăseseră pitiți după copaci, am redeschis focul. Dușmanul, în ordine de astă dată, oprindu-se la fiece 20 de pași, trăgea, înainta iar, disciplinat, și se apropia continuu de tunuri, cu tot tirul întețit. In sfârșit, ai noștrii, în năvală mare, goarna sunând atacul, vin în mașie și se umple pădurea. In zare din toate părțile, bețișoare negre apăreau ca din pământ. Nemții, din tranșeele săpate din vreme, eșeau la atac, cerc în jurul orizontului. Dar tot mai mulți, în luciri de baionete, veneau acum și ai noștri. Sunt o apă de nădușeală, fașele jambierelor mi s’au desfăcut, nasturii s’au rupt, cămașa mi-a eșit de sub tunică, nesomnul, oboseala acumulată, mă copleșește și trebuie să mă odihnesc, sleit cu totul de puteri. i Continuare îji pasim U-af