Adevěrul Literar şi Artistic, iulie 1924 (Anul 5, nr. 187-190)

1924-07-06 / nr. 187

ANUL V. - No 187 5 LEI EXEMPLARUL IN ȚARA IO LEI EX. IN STRAI­NATATE A li­afFSIY>fll UCACI­UII FONDATORI­­ AL. V. BELDIMAN 1838 1837 CONST. MILLE 1897-1920 Literar Duminică, S­mile 1924 isfic FONDAT in 1893 VESELIE La orândă-i o beție Glasuri vesele răsună, Strașnică în astă seară! Zic vioare, — urlă vântul Nimeni nu mai vrea să știe Joacă toți cu voe bună, Ce viforniță e-afară.. Duduie sub ei pământul! Când uităm­ grija, scârbă, Inima în piept se saltă­ Pân’ și popa trage sârbă Cu creștini laolaltă ! Bate ’n cisme, stă să cadă, Când potcapul către ceafă- Trei moșnegi aprinși la sfadă Se ’ndulcesc din o garafă­ Și petrec! E o urgie A lui Dumnezeu afară, Dar e-atâta veselie La orândă ’n astă seară!. D. ANGHEL 'SEVS SSRSÎ3BSBH1 TRANSCRIERI Dig JoW­ al lui [anulam­ Bociturile, traduse din­ cântecele populare grecești și ce­tite de Caragiani in cercul Juramei (care le-a și tipărit la „Convorbiri Literare” vol. XII, 1878—79, pag. 290—298), nu sunt tirade funebre, și nu sunt ceea ce argot­ul francez botează: bouillon d'enterrement, ciorbă de­­ agropăciune. Ele ar fi satisfăcut și pe Alexandru Antemireanu, un­ detractor al poeziei populare și pare-se că n’ar fi nemulțumit nici pe un estet ca Duiliu Zamfirescu, care vrăjmășiile Îm­potriva poporanismului și se întinsese dincolo de hotarele politice. 1. Nu știu care va fi, cu acest prilej, atitudinea d-lui Eu­gen Lovinescu — pe care colindele, legendele, baladele, recitativele, imbăburările, moliftele pentru cel în agonie și descântecele pentru deșica oea rea, d’a bubă, de albeață, de’ncliștat, de ceas rău, de orbalt, de potcă, de mușcături de șarpe, de năjit, vrăjie de ursu­ră, ș. a. m. d., l-au făcut să scrie, nu fără dreptate, în contra volumelor de macu­latură populară” și a „societăților de exploatare a acestei lesnicioase mine”. De un lucru singur , bociturile grecești au stârnit încân­tarea sineadului Dimitrie Anghel, care le punea pe aceeași treaptă cu alte producte ale creerului colectiv meridional — cu popularelele spaniole, — mai mult decât traduse, din nou create de Mitil. ,/ Barbu Lăzăreanu Bociturile — Traduse din cântecele populare grecești — Mortul către familia sa Aș vrea să vin într’o seară să vă dau bună seara, să șed la masa voastră și să vă mângâia. Dar am ume­zeală din pământ și miros din Iad. — Și dacă ai umezeală, eu te vreau; și dacă ai miros, eu te iubesc; și dacă eșt din negrul pământ, te rog de o mie de ori, vino. Mortul către cel vii „Bună ziua răsărit, bună ziua apus, bună ziua negru­ pământ și la toți morții”. Și el răspunse cu buza cea arsăl Bună ziua o aveți voi cei din lumea de sus, cari umblați cu rouă, vă luminați cu lumina; iar cu nenorocitul mult ars în pământ, fără apă sunt udat, fără foc ars, fără cuțit, și săbii simt străpuns de săbii și de lănci. Fata către ibovnicul ei mort Eu sunt acea pasăre ce-i zic canar, cu aripi galbene și cu inimă neagră. Cum apuc să-mi aduc aminte de tine și mintea-mi te zărește, ca marea mă tulbur, ca valurile mi se isbește mintea. ../ Charon loan, spune-mi, dragule, cum te primi Charon! — Pe genunchii mei îl țin, pe pieptul meu se reazămă, și când ți 8 foame, mănâncă din trupul meu, și când îi e setea, bea din ochii mei. Charon și ciobanul Vezi muntele cel înalt și mare, care are negură pe pisc și pâclă la rădăcină? De acolo se scobora un voinic delir, purta căciulă strâmbă și plete răsucite. Și Charon îl pândi de pe o naltă movilă, eși și-l întâmpină într’o cărare strimtă. — Bună ziua, Charone. — Bine-ai venit voinice, De unde vii și unde mergi? — Eu vin de la ei, mă duc acasă să iau pâinea și să mă întorc înapoi. — Voinice, m’a trimis Dumnezeu să-ți iau sufletul. — Fără boală și pricină eu nu dau sufletul; ia eși să ne luptăm într’o arie așter­nută cu piatră, și dacă mă vei birui." Charone, să-mi iei su­fletul, iar dacă te voiu birui, să-ți iau sufletul. Se apucară și se luptară două nopți și trei zile, și în a treia dimineață, a­­proape pe la prânz, dă voinicul o învârtitură de se sperie Charon, dar acesta îl apucă de plete și-l trântește jos. Se aude voinicul bubuind și greu gemând : Lasă-mă, Charone, lasă-mă trei zile și trei nopți. In cele două să mănânc și să beau și în a treia să mă plimblu prin codri și apoi săi mă duc să-mi văd prietenii, să-mi văd pe-ai mei, că am ne­vastă de tot tânără și văduvă nu-i șade bine. Am oile ne­­tunse și cașul în căzi. — Și colo pe la amurg il scoboară Charon în Iad. | ,J­ ­ L CARAGIANI if Spovedania lui nenea lordache Bogdănaș, de SANDU TELEAJEN Din mulțimea de musafiri — rude sau prieteni, care-și opreau trăsurile, ori poștalioanele în fața porților noastre pe când eram copil, pe nenea lordache Bogdănaș îl țin minte bine și azi. Nu pentru că îi spunea tatei „vere Ștefăniciă” iar mamei „verișoară Anicuță” cu toate că nu le era nici un fel de văr și nici pentru că nevastă-sa, fața Firuța, mi­­aducea totdeauna „turtă dulce de Brașov”, șoricei de tablă și muzicuțe de târg de la Slănic. NI ț­n minte bine pe ne­nea lordache, pentru că era un om născut parcă numai să râdă și să petreacă, fără de care nu se putea o nuntă sau un zaiafet boeresc, din care pricină, socotesc că nu era sat în munții Teleajenului în care să nu aibă prieteni. Dar mai ales îl țin minte pentru că a fost întâiul om mare, pe care l-am văzut plângând. Copil, îm închipuiam că nu­mai copiii și femeile plâng. Nenea Iordache, m’a învățat că nici bărbații, oameni în toată puterea cuvântului, nu pot scăpa de darul binefăcător al lacrimilor. Era o seară caldă de Octombrie, cu pocnete de pistoale pe­ a cumetrii și cântece de fete și flăcăi, pe la clăcile de „curat porumb”. Mama, îmi făcuse patul și mă îmbiase să mă culc în iatacul meu, îmi lăsase ușa pe jumătate des­chisă, pentru ca lumina lămpii din geamlâc unde tata își citea jurnalul, să-mi ție de urât Cum nu mă furase încă somnul, auzii, întâi mai depărtat, apoi din ce în ce mai aproape, țăcănitul roatelor unei trăsuri care venea la noi. Când se opri la poartă, făcui ochii mari și ridicai capul dintre perne. Și cunoscui glasul lui nenea Iordache: — Bucuroși de oaspeți boieri dumneavoastră? V’ați cul­cat odată cu găinile ori stați de priveghiu? Câinii porniră să latre ca la lup, apoi tata scoborî din geamlâc, îi goni, auzii și glasul lui hinu Ion care deschise porțile să intre trăsura în curte și... musafirul e acum în casă. Prin ușa pe­ jumătate deschisă,­ vorba celor din geam­lâc se aude răspicat până la mine. Nenea Iordache venea din sus după Teleajen, de la un ferăstrău, iar în noaptea asta rămânea la zid­. Mai ales că avea să-i spună tatei, ceva care se spune numai între bărbați... „O năpastă grea vere Ștefănică, din care să mă scoți tu cu un sfat bun”. Cât ai bate din palme, mama i-a și pregătit masa, iar din felul cum îl îndemna am înțeles eu că nenea lor­­*t»d­e mânca mai mult in silă­— O cafea vrei, vericule? — Cafea, da. Și dacă se poate una mare. — Numai de­cât! Și după ce le servi cafeaua, mama îi lăsă în fața paharele cu vin, aranjă în salon patul, pentru cel venit ! și plecă să se culce. — Pe mine să mă iertați, sunt cam obosită. N­ auzii cum își aprinde o țigară, cum își toarnă un pahar cu vin lui și unul tatei, după care scoborî vocea: — Vere Ștefănică, am căzut intr’o răutate mare, vere Ștefănică. — Ei cum, de ce e vorba vericule, spune!... Ca o pisică m’am scoborît din pat, m’am târît de­­aburile până lângă ușa deschisă și din umbră, privesc pe cei de la masa din geamlâc. Omul urmă. — Dragă vere, știi că am patruzeci și trei de ani, că am luat-o pe Firuța din­ dragoste, că Dumnezeu mi-a dă­ruit trei copii și că pân’acum n’ai auzit de mine să fi râvnit la femeia cuiva, ori să cad cu slăbiciune bleste­mată, pentru v’o fată tânără. — Foarte adevărat Ei? — Ascultă ici. De vr’o șase ani am pripășit la mine în Vărbilău, un macedonean brutar. Om cinstit, cu o spuză de copiii, mai ales fete. Când a venit în sat, cea mai mare dintre fete avea zece ani. Fania. Celelalte mai micuțe. Toate frumoase vere Ștefănică, semănând maică-si, spune mace­doneanul, căci femeia ii murise cu un an înainte de a-l aduce cu brutar. Fani. rasă, nu cred să-și aibă pereche. Are părul negru ca și ochii, obrazul alb ca laptele, buzele roșii iar sânii rotunzi și tari ca merele domnești, toamna. E înaltă și subțire iar când merge se leagănă. De când simt în sat, ea stă la tejghea. Totdeauna într’o rochie albă și totdeauna zâmbind copilăros, lăsând să i se vadă șiragul dinților mărunți și albi, luminoși ca un șirag de porumb alb. Dela început și mie și neveste­ mii. Fania ne-a fost dragă. Știi că noi avem numai băeți. Când eșeam dimi­neața în sat, o zăream în ochiul brutăriei, albă ca o mi­nune, mi și râzând mereu. îmi da bună dimineața de departe. Mă a arom­a*» de ea. — Ce faci Fania. — Bine boeraș Iordache. — Să ne trimiți câteva pâini frumoase la prânzi — Trimeter­ boeraș Iordache. Din când în când, îi duceam câte­ un coșuleț de bom­boane. ■i I ,­.i if. a..... . I — Sărut mâna boeraș lordache!.... Lua două, trei, se ronțăia în dințișorii albi, apoi ieșia în curte și împărțea fraților și surorilor mai mici, din darul meu. Tată-său, ridicând capul de deasupra aluatului pe care-l frământa la dogoare, spunea blând : — Așa i-am învățat boer Iordache. Să se ajute de uniți! — Foarte bine Stavrichi, foarte bine. Și vere Ștefă­­­nică, au trecut anii. Azi Fania are șai­spre­zece ani, în­țelegi tu ce e în sufletul meu? înțelegi că Fania asta e gândul meu din fiecare clipă? E floarea pe care o rup din grădină, aerul pe care-l sorb dimineața, chinul mistuitor cu care adorm în fiecare seară? înțelegi că sunt bolnav dragă vere și că pentru boala asta nu e doctor în stare să mă vindece? Vere Ștefănică, înțelegi?... Și nenea Iordache începu să plângă. Și curgeau la­crimile pe față, în boabe mari, lacrimile pe care eu, le credeam hărăzite doar femeilor și copiilor. Acum vedeam plângând un om mare. Plângând o durere pe care cei opt ani ai mei o înțelegea de pe atunci. Nu plânsesem și eu în vacanță, pentru verișoara de șase ani, care se juca numai cu băiatul Vameșului din Cheia iar pe mine se făcea că nici nu mai mă vede!!... După o tăcere lungă, tata vorbi: — Vere Iordache, ce-mi spui tu e o cumpănă de pri­mejdie. Să-ți dau un sfat?... Nu pot. Pot numai să te ju­dec. Când ai început să-ți dai seamă că ți-i dragă, trebuia să le spui să se mute din sat N’ai făcut-o, toată vina e a ta. Aruncai pe drumuri niște nevinovați, dar nu-ți uci­­deai sufletul și nici n’ajungeai aci. S’o lași pe verișoara și copiii, să.... ai da de. Nu ți-ar mai întinde nimenea mâna. — Așa e Ștefănică, așa e!... Dar ce mă fac acum?... La asta să-mi răspunzi? Fania mă iubește și ea. Aialtăeri noaptea, veneam călare din pădure. Ea fusese la moară, lăsase grâul și se -ntorceau singură cu poștalionul. Am zărit-o înaintea mea în bătaia lunii, am dat pinteni car lului și­ am ajuns-o. Am oprit-o in drum. Am vrut să ’ncep un cuvânt, dar n’am putut. Ea a plecat capul în piept și­ a început să plângă. Am descălicat și­ am ridicat-o în brațe din leagănul poștalionului. M’a prins de gât și m’a să­rutat cum nu m’a sărutat femee, Intr’o viață de om. Mă iubește și ea Ștefănică, înțelege și ea nebunia noastră și pentru asta după o clipă de reculegere mi-a fugit din brațe, s’a urcat în poștalion și dând bici cailor mi-a strigat : — Am să m’arunc în ochiul de la roata morii, boer Iordache. Așa va fi mai bine. j j Uț j :­­ J : j_ ! I­_L L# ...................... ■ [UNK] ■ De frică să nu se ridice cumva tata din scaun și să mă găsească ascultând, m’am târît la pat și m’am făcut că mă sucesc în așternut. Atras de zgomot, bătrânul și-a amintit că ușa iatacului era deschisă, a venit și­ a tras-o ușor, ca nu cumva să-mi turbure somnul. Ce i-o fi răs­puns lui nenea Iordache nu pot ști. Am auzit doar peste­ o săptămână, vorbind muncitorii, la masa de prânz. j — Măi Neculae, tu o știi pe fata brutarului dele Var­­bilău? Aia frumoasă cu ochii negri, de!... ■ !«.i­­­]m — O știu, neică Radule.­i­­ . — Ei, dac’o știi, auzii că s’a aruncat subt roata morii lu’ boer lordache, neică și s’a ’necat. . ' v­i'! — Ce vorbești? J j i.i’i, Iacă­ așa, bat-o faptele ei s’o bată. Că din vr’o faptă bună nu și-a pus ea sfârșit zilelor!... . Aveam răspunsul spovedaniei lui nenea lordache Bog­­dănaș. < i , IJ / .......- î

Next