Adevěrul Literar şi Artistic, august 1924 (Anul 5, nr. 191-195)

1924-08-03 / nr. 191

ANUL V.­­ No 191 5 LEI EXEMPLARUL IN ȚARA 10 LEI EX. ÎN STRĂINĂTATE Adevărul Literar ---­FONDATORI :­­ AL. V. BELDIMAN 1888 1897 CONST. MILLE 1897 1920 FONDAT in 1893 Duminică, 3 August 1924 s== și Artistic DUȘMANCELE Las’ ochii mamă, las’ să plângă! Tu 'n leagăn tot cu mâna stângă Mi-ai dat să sug, de aceeea sunt Nătângă! Dar n’am pus doară jurământ, Să merg neplânsă în mormânt! Nu plâng că mi-e de Leana teamă, De ciudă plâng eu numai, mamă Cuvintele ei nu le iau ln seamă, Dar mi-e rușine și mi-e greu Că scoală satu*n capul meu! N’am șorț cu flori — și daca n'am Ce-i pasă? N’am mers să i cer, aveam—n’aveam Și n’o să-mi meargă neam de neam. Stă ’n drum de vorbă cu vecine Și bate ’n pumni: „Să mor îmi vine“ Auzi tu: Să se prindă ea Cu mine! Știi, ori la muncă ce spunea ? Că-s proastă foc, și gură rea! Ea duce sfat din casă ’n casă, ................................................................ Că n’am broboade de mătasă, G. Coșbuc A­ȘTEPTARE Ca să pictez această noapte caldă­­ Ce în albastru și un vis se scaldă. Din umbre și lumină aș face-atardl Tufiș încremenit sub raza lunii ,­­plopii coperiți ca de ninsori Si bulgării de argint, fugarii norii Și aș svârU, înfrigurat, penelul Căci pentru picarii fierbinți de stele Ce scânteie ’ntre noii, mi-ai dat inelul v­­s. inelul încrustat cu peruzele.y % parcai, noaptea, toate-s pentru tine Și pentru tine fremătează merii La suflul voluptos al primăverii •V­ îmbălsămat de me, de verbine. ..... . . Te-așteaptă îl palmierul, vezi, pesemne, ' Cu degetele-i verzi îți face semne: Grăbește-te minunea mea bătaie, Când vei veni aprinsă, ostenită, Palmierul te va răcori, iubită.­­ J Cu-a frunzelor ușoare evantaie. Se-acordă 'n lac un flaut de buratec, Orchestra de frunzișuri este gata, i?i execută greerii cantata... Ne vom iubi cu patimă, sălbateci îmbrățișați, pe­ alee tăinuite, Vom rătăci cu buzele unite, Ca un ecou sărutului, oriunde, ■­­ „ • Privighetorile ne vor răspunde. Dar vino, cât e încă farmec, vino Și fruntea-mi de ’ntuneric însenin’o! Zddarnic întind brațele, cu sete, Doar vei veni la pieptu-mi mai curând — Nu-i nimeni... Trece vântul tremurând, Trezind prelungul foșnet prin boschete... Și resemnat, pe-o lespede ‘negrită, Pe-o lespede mâncată de vechime, Te-aștept împresurat de'ntunecime Și tresărind la fiece cdlipită... Și nu mai vii!... Un, sunet cu un n- Ue-abia pornit adic ’n depărtare, Un sunet ce dispare, reapare Din ce in ce mai clar și mai fatal... Și notele se lămuresc într’una: Clopotnițele, una câte una, Deschid sunând bronzatele pleoape De clopote aproape... mai aproape... Tot mii aproape... Până ce de-odat 'Și vechiul turn din parc sta deșteptat: Din vărfu-i alb și-atâta de pustiu Cad limpede frânturile de gamă, Ca un ciocan bătând tntrun sicriu Douăsprezece cute de aramă...X Și nu aud văl.- Satanic miez de noapte Prin aer își târăște-aripi încă, Umplând văzduhul de-otrăvite șoapte; Cu zimțU ce se sfârâie de-o stâncă, Iși prelungește vițetul demonic, Și fiecare undă de vibrare In cerc destins, din ce în ce m­ai tare, #’ Răsună tot mai viu, tot mai ironic... Intr’un amurg... Intr’un amurg înlăcrimat de seară Intr’un amurg de caldă primăvară.» Când vrăjile cuprind ținuturile Când adierea tremură arare, Sfioasă, în prelungă ’nfiorare, Când buzele doresc săruturile». Din vinetele-adâncuri ale zării Revolta se revarsă nesfârșită. Ea fierbe și cu vițet se agită Ca valurile ’n spume ale mării. Și’n aerul de purpură, de-aramă, Subt cerul cu a nourilor pete, Cum fulgeră a coasei albă lamă! Cum flutură sălbatecele plete ! LEON FERARU Scrisoare deschisă Domnului Al. Cazaban de PANAIT ISTRATI Stimate Domnule Cazaban. Prieteni mai miloși de­cât d-ta au binevoit să-mi ca­nalizeze până aci trudită epavă a presei de la noi, unde, după cum văd, d-voastră sunteți critic literar. Astfel, am putut să mă conving că în saloanele zăvorite unde nu pot să pătrundă vânturile din strada Sărindar, vor purta fai­ma năzbâtiei mele apele stătătoare din strada Edgard ,Qui­­net, și, drept să vă spun, nu știu cui să fiu mai recunoscă­tor­­.Adevărului, care din simpatie, lasă să se creadă că hârtia e­eftină, „litera de afiș“, nenumărată, și’mi consacră „coloane întregi, ba chiar și câte o pagină“,—sau D-voas­tră, care, din antipatie, treceți peste „scumperea hârtiei“, care e a guvernului, uitat­ că „litera de afiș” vă e pusă la îndemână numai pentru a compune numele d-lu­i Vintilă Brătianu, — și vă luați la întrecere cu cei de la Diminea­­ta, consacrându-mi o treime din prima pagină a unui ziar destinat doar proslăvirei stăpânilor lui ? Dacă nici chilipirul acesta nu e un alt „noroc“*) pen­tru un „tânăr brăilean“ ca mine, atunci ar trebui să fiu un ingrat. Și nu vreau să fiu ingrat cu d-ta. Domnule Cazaban. Artistul nu e o făptură desăvârșită ca albina, nici o­­pera lui așa de deasupra ori­cărei critici, ca mierea. Nu-i este dat omului să atingă astfel de perfecțiuni. Și când el se înșeală, criticul vine și-i spune că s’a înșelat,—adică își spune părerea lui, căci și criticul, la rândul său, se poate înșela, iar gălăgia ce se face în jurul acestei mieri discu­tabile contribue la răspândirea ei. Numai după ce i s’a ridicat lui Victor Marguerite cordonul de comandor al Legumei de Onoare și a fost huiduit pe toate tonurile, am văzut cartea sa, La Garconne, în mâinele tuturor micine­telor; atunci, numai, am citit’o și eu, și am văzut până unde merge putreziciunea celor prea sătui. Așa că trebue­ să vă fiu recunoscător. In curând Kira va apare în românește. Atunci am să aflu prin pana d-tale cât de rău e tradusă și cât de puțin cunoaște tara autorul ei. Astaöfi, d-voastra büntezi, împreuna cu un critic de la Clarté a marelui Henri Barbusse, (extremele se întâlnesc ciudat uneori!), singurii cari mă luați la rost. Apropierea asta, atât de burlescă, aș putea-o numi comică dacă tra­gicul n’ar sări în ochi. Extrema dreaptă vrea cu orice preț să-mi puc un „cuțit între dinți“. Cei din extrema stângă mi-ar atârna cu drag o tinichea de coadă. Care artist, do­ritor de a’și deschide un viitor, ar putea alege un loc mai expus atacurilor, de­cât mine ? Aci, însă, ieșim din domeniul artei și intrăm în arena socială a desbaterei ideilor. Asta vreau și eu. Dar cum ? Când toată lumea muncește ca să-și câș­tige pâinea, noi să ne facem o meserie din a pălă­ri? Când pământul și materia brută der brate pentru a ne da bună­starea, omul de idei trebue să se scobească în nas cu con­deiul după ureche? Dar ce, stomacul lui se hrănește cu vorbe ? Aflați, — mult stimate Domnule Cazaban, — că nu­mai pentru trei luni mi-e asigurată pâinea, de către edito­rul meu, în acest sat din Vosgi, —­­și­ mi-e asigurată, nu ca să mă odihnesc, ceea ce aș avea și eu dreptul, ci ca să pregătesc al treilea volum), — și totuși, când sirenele fa­bricilor urlă și lucrătorii trec cu sutele pe sub fereastra mea, mă întreb dacă e cinstit din parte-mi să stau la scris pe spinarea lor. Și pe când d-voastră, acolo, apărat de ba­ionete purtate de proști, bănuiți cu inima jinduită că în cu­rând voi deveni un simbriaș, gras plătit, al Dimineței, și mă semnalați (deja!) gardiștilor de pe calea Victoriei, — eu, aci, mă îndoiesc de scrisul meu, mi-e teamă să nu fiu luat, chiar de pe acum, drept un fabricant, în serie, de lite­­raturi sentimentale-artistice, și nu știu cum să fac ca să ajung a spune mai repede ce am de spus, ca apoi să-mi văd de grija stomacului. Căci, — (să mă ierte prieteni și neprieteni!) — dacă omenire­a n’ar fi așa de rătăcită, nici lucrătorul atât de stupid,o societate alcătuită pe dreptate ne-ar ține la toți cam următorul discurs: — Artiștii, adevărați sau pretinși critici, din convin­gere, din simbrie sau din prostie! căutați, mai înainte de toate, a învăța un meșteșug care să vă fie de foame! Co­munitatea nu are nici un trântor care să vă apese pe u­­meri, — fie el artist de geniu sau fabricant de opinci, — și deci puțină muncă vă trebue ca să vă ghiftuiți stomacul. Iar d­acă, — după ce­ vă veți fi făcut datoria către pro­priul vostru hoit, — vă mai arde să faceți și artă, sau po­lemică, sau orice altă desfătare a minții, apoi faceți-o zi *­ Când voi veni în țară, — și dacă veți binevoi să mă a­­părați de câini — vă voiu face o vizită și vă voiu explica cu ce monedă am răscumpărat acest, „noroc””. M­asevaux- A Isacal (Rinul de Sus) 25 Iulie, 1924 vremea în care cetățenii proști cască la umbră, cei sim­țitori se instruesc, și când o lume de admiratori vă aș­­teaptă pe piața publică a artelor ca să vă judece operile, să vă încunune cu laurii desinteresării, sau să vă trimea­­tă la plimbare!“ Așa ar glăsui o orânduire dreaptă. * * • Dar cum ea e astăzi nedreaptă, și cum eu am toate cuvintele să cred, mult stimate Domnule Cazaban, că pana vă servește de ciocan și de rindea pe spinarea celor ce nu vă slujesc stăpânii, dați-mi voie, înainte de a Intra în a­­rena unde se desbat idei și unde mă vârâți fără voe, da­­ți-­mi voe ca cel puțin să-mi cultiv eu cartofii. Iar după ce voi fi sfârșit munca necesară hoitului meu, atunci voi ieși și eu în piața ideilor nesubvenționate, mă voi întâlni cu oameni de credință necomandată, și voi susține cu înfoca­re, cam iată ce: că omul valid e obligat să-și aleagă o muncă productivă; că arta e o simțire sfântă care trebue pusă la adăpost de orice bănuială; că criticului nu-i stă bine să caute zgardă la gâtul artiștilor din motivul că el are una solidă — nici să trândăvească într’un birou de că­pătuială, întrebându-se mereu: „Ce să fie“, „ce să fie“, cu Stan și cu Bran, — cine i-o fi „văr“, cui i-o fi „nepot“ și care babă i-o fi tăiat buricul când a venit pe lume. Și dacă ziua asta de dreaptă ocârmuire n’o veni nici odată, apoi să-i fie rușine omului că se numește om. Al. D-voastră cu stima ce vi se cuvine. PANAIT ISTRATI P.S. — Am trimes o copie după această scrisoare­­ J Adevărului, cu rugămintea de a o înfățișa plebei. ’-------------* # *-------------­ Copilului meu — Scrisoare - Copilul meu cu bucle blonde Cu ochii moșteniți din mine, Ce faci acum ? Se joacă cineva cu tine ? Sărută-ți degetele fine Când treci pe liniștitu-ți drum ? ..»Nu alunga cu pietre pasele, Și lasă fluturi în pace. Culege flori, înbrățoșează mieii stânei Și dă-le din căldura pâinei Să nu-i lovești ori­ce ți-or face. Culege flori și te’ncunună Cu trandafiri. Și bradului zi­s „ziua bună" Trimete dorul tău în lună Când seara le ferești te miri. »„„­Pârâul fie ți frate dulce, Și valul lui Cu plânsul mamei să te culce Trezește-te când codrul sună De clopotele vântului. Vei crește și tu ca o floare— De-or bate lacrimi și iubiri — Pe drumul tău udat cu soare Stă­pândă’ntunericimea mare Inbrățișează trandafiri.»» Și toa­gă mama să-ți citească Răvașul ce-ți aduce­ un corb. Copilul meu cu ochi albaștri Să nu-ți uiți că privești la aștri Ca și tu să fii mort și orb. Emil Isac pp^Si^9Sb<9®R9(D!^SS>-'' S?^(SöS52G»S<3!J$5£e) « CITIȚI IN PAGINA SIl-a Ö^<ss^Gy©Gs©Gs^e^G^e2í9e^sc^^ I URINAREA LA Q I SyEliii® OUB<mOR II • — CARNETUL UWES L®G©&,-jICE 1 £^®^G5*9©s$Gssa96^^ g^ísksgssgx&g) de S AGÁR Bl CEA NU i I S®®®®®®®®®®® ^

Next