Adevěrul Literar şi Artistic, septembrie 1924 (Anul 5, nr. 196-199)
1924-09-07 / nr. 196
ANUL V. - No 196 Adeverii! ««n.Trtoi . < AL. V. BELDIMAN 1888-1897 FONDATORI . ^ CONST. MILLE 18S7—1S20 Literar Ouminica, 7 septembrie 192$ și Artistic FONDAT in 1893 6 LEI EXEMPLARUL IN ȚARA 10 LEI EX. ÎN STRĂINĂTATE Citiți continuare In pag. 11-a Clasicismul proletariatului Panait Istrati: „Unchiul Anghel, cu grea trudă, se -nsoară cu cea mai săracă fată din sat. Unchiul Anghel încheie dureroasele reflecțiuni asupra tragediei vieții sale, cu următoarele cuvinte: — Adrian! Voi muri în curând, căci mațele îmi sunt arse de bătură. Uite-te bine la mine și adu-ți aminte ori de câte ori vei voi să scuipi după un bețiv, că eu unchiul tău Anghel, om curat și iubind viața curată, am ajuns bețiv și mor bețiv, fără vina nimănui, el știe la nevoie să disprețuiască banul; când o vede pe soția lui cât de păcătoasă este, nu se desparte de ea, deși rupe orice legături cu dânsa; are despre profesiunea sa o concepțiune înnalt morală; e admirabil părinte și bun cetățean, darnic cu familia lui și cu oamenii săraci; scrupulos, până și față de cei pe care-i simte că au venit să-l ucidă; ertător față de cel care se căiește de a-i fi dat foc la casă; nenorocirile îl frâng, dar nu-1 îndoaie, se sinucide cu liniște, rămânând calm și bun. Cu adevărat răi sunt în toată povestirea numai bandiții, — c’așa-i meseria lor... Optimismul proletariatului Dacă într’adevăr fără vina nimănui, se poate discuta... In Apus nu există femei care-și dorm viața; dar și Anghel de-ar fi fost mai egoist și mai cumpănit, mai occidental, ar fi putut alege mai bine; și dacă femeea n’ar fi dormit, incendiul nu s’ar fi produs, ea Insăși n’ar fi murit de tânără, unchiul Anghel, nerămânând singur în prăvălie, n’ar fi fost prădat in miezul zilei, și poate și fetele, ținute lângă mama lor, nu s’ar fi lunecat In orice caz, în Apus, incendiatorii, bandiții, accidentele mortale, nu umblă chiar așa pe toate drumurile, ca să lovească, toate împreună, pe acelaș om **•- l fi"! ! Nu aceasta însă mă interesează, ci faptul simptomatic, că proletarul Istrati, nu-i preocupat să scrie rechizitoriul organizației sociale, cum fac, și mai des au făcut înainte de războiu, reprezentanții burgheji ai propriei sale clase, ci se războiește cu destinul, ca scriitorii antichității clasice. " : 1 Sa fie aceasta numai o întâmplare, mărginită la povestirea de față?.... Se poate. Cu teoria mea însă, întâmplarea se potrivește minunat: atitudinea „realistă” caracterizează faza de descompunere a formei de organizare socială. Înnainte de catastrofă, după catastrofă, apare un nou echilibru și o nouă formă de organizare socială, cărora le corespunde atitudinea clasică (cel puțin la noua pătură reprezentativă, care produce curentul literar predominant, păturile blagonie, se destăinuiesc într’un romantism fără vlagă) Să fie aceasta oare, numai o teorie?... Dar rogu-vă, ce-i lipsește azi lucrătorului apusan, mai ales celui calificat, ca să-și trăiască viața, cel puțin tot atât de mulțumit ca Morgan ori ca Stiimes? Casă curată, mâncare îndestulătoare, haine cuviincioase, timp liber de recreare, mijloace de a se instrui și amuza, considerație socială, drepturi politice, câmp deschis pentru a-și desfășura aptitudinile, gratuitatea învățământului liber, asigurări eficace în contra bolii, a bătrâneții, al lipsei de lucru?. Și acum muncitorii intelectuali îl invidiază pe cel manual. Dar mâine, când rela*fiile internaționale se vor relua și debușeurile se vor deschide?... ! <■ Și să nu uităm — lucru însemnat — comparația pe cărei ie face proletarul, între situația lui și aceia a altor pături, a muncitorilor intelectuali, ori a milioanelor de aristocrați și burghezi scăpătați, — ruși, nemți, etc., — cari mișună în Europa (la fiecare pas dar de câțiva) și cari se consideră fericiți, când reușesc să intre în categoria lucrătorilor calificați, ; • >fi' 'V : ' ! #j. j • ' ; ' . Cum am zis, vorbesc mai ales de lucrătorii calificați. Ei formează pătura reprezentativă a epocii post-belice, tăria partidului social-democrat și răgazul în contra comunismului nechibzuit Ei împing la compromisul cu clasa burgheză, în zodia căruia stăm, și vom închide ochii, noi cei de azi. Părtași la binefacerile civilizației și ale culturii, dobândite în sudoarea frunții și cu sacrificii de sânge, ei se tem să nu le piardă prin lăcomia de a avea totul. Acești lucrători își trăiesc viața, cum o înțeleg ei. Fiindcă le merge bine, oamenii trebue să le apară sub o lumină cel puțin suportabilă. Cu critica corupției burgheze nu-și vor bate mult timp capul: „putrezească burghezia în stricăciunea ei — nu ne supărămu ne interesează!” Recitesc pe Unchiu Anghel și constat că rar am găsit într’o operă literară din vremea noastră, atâția oameni cumsecade, ca în povestirea lui Istrati. Stăpânul lui Anghel este „un om cinstit, care l-a răsplătit larg pentru serviciile făcute” și i-a dat întotdeauna numai pilde bune. La înmormântarea fiului lui Anghel, plâng și soldații și ofițerul. In fața nenorocirii lui Anghel, căința incendiatorului devine atât de mare, încât cere să fie ucis sau băgat la închisoare. Mama lui Adrian, „este o sfântă”; deși săracă, ea se opune la împărțirea moștenirii, ca să nu rămâie pe drumuri fratele său, cu nevasta și copii, în atitudinea și ’n cuvântările ei, simțim nu numai o mare bunătate, ci și o rară nobleță. (Cum se ’nvinuește în fața lumii, de a fi trăit zece în concubinaj și de a fi născut un copil care n’are tată!... A păcătui, încă nu ’nseamnă a nega morala, cum o neagă burghezia de azi...) Unchiul Dimi, de mila fratelui, îi cade în genunchi și-i sărută cișmele. E un om violent, mândru, Anghel l-a jignit în sărăcia lui, dar e bun și cinstit. Adrian e modest, respectuos și iubitor. Părintele Ștefan nu trăește decât pentru chemarea lui; din credința religioasă și-a făcut o cetate inexpugnabilă. In sfârșit, cârciumarul Anghel ne apare ca un adevărat aristocrat al inimei, măcar că §i-a agonisit starea Adevărata democrație Și mai interesant este pentru mine faptul, că nicăiri nu se produce vre o disonanță între concepțiile mele etice și cele ale proletarului vagabond Panait Istrati. 1) O firească asociație de idei m’a făcut să recitesc Crâșma lui Moș Precis. Prin inferioritatea ei artistică, aceasta, ca și celelalte opere ale lui Sadoveanu, formează cu cele ale lui Istrati un contrast aproape bufon. Afară de asta, personagiile sale te lasă încremenit, nu numai prin senina lor amoralitate, de armăsari care se baligă și se ’mperechiază în văzul tuturor, dar și prin cruzimea lor sadică, ba chiar prin pornirea de a face răul, și fără interes, și fără plăcere numai din trebuința de a-și descărca energia fizică și psihică. Deși autorul este de felul lui un om foarte cum se cade (n’am auzit niciodată să i se fi imputat ceva), totuși atitudinea lui în fața celor de dânsul povestite, este atât de tulbure din punctul de vedere etic, încât, ca să-i găsești analogie, trebue să te ’ntorci la anume producții literare din timpurile de întuneric ale evului mediu. Desigur că el însuși ar fi dezolat să vadă pe vreunul din copii săi făcând poznele pe cari cu atâta indulgență se narează, dar — își va fi zicând — nimeni doară nu bea ad Inferam ceia ce-i scris pe hârtie... Contrastul acesta dintre Unchiul Anghel și Moș Precu se poate pune întrucâtva pe socoteala deosebirii dintre oraș și sat, pe de o parte, dintre muntean și moldovean, pe de alti 1) Nici în Kira Kialina — cel mai grozav rechizitoriu (se poate scrie despre Orient fără a face, chiar fără voe, un rechizitoriu ?!...) pe care l-am citit vre-odată, în contra imperiului turcesc, (de acum vre-o 20—30 de ani) — societate aristocratică, clădită pe un morman de gunoaie, fast și strălucire, căptușite cu viții și păduchi... Nicăeri în roman nu observăm acea ștergere a graniței dintre bine și rău, care ne jignește în putregaiul burghez apusan, ca și în amoralitatea noastră „poporanistă“. Oameni cinstiți deoparte (în Brăila, „Stavro nu era primit în nici o casă onestă“, deși de fapt era o victimă), ci imimali, hoți, și pervertiți de altă parte. Aceștia din urmă nu-și îngădue nici o iluzie despre ei înșiși. Cu talentul său atât de mare, autorul pune în vie lumină toată sinistra josnicie a acelui vițiu care coboară pe om mai jos de dobitoc și care născut, ca păduchele, în grozava murdărie feudală, (mai ales în pușcării, la monștri genului uman), a ajuns să cucerească în parte și clasele superioare din Turcia, putregăite și viermănoase de prea mult belșug. Că dorește să ne inspire milă pentru cel care, de alții, cu sila, cufundat în mocirlă, aspiră către puritate, dar e respins de oamenii cinstiți — putem să-i luăm oare aceasta în mimte de rău? Că chiar pervertitul Stavro (necum autorul, cum a Înțeles un critic parizian! iea partea mamei și a surorii sale în contra tatălui și a fraților săi, nu-i tocmai exact. Totuși, m’am întrebat dacă emișie ca atâta murdărie să fie expusă într’o carte, care prin chiar talentul și reputația scriitorului, trebue să ajungă în mâinile tinerimii, murdărind sufletele (nu corupându-le)... Și m’am mai întrebat, dacă fără voia autorului, Kira nu alimentează curiozitatea bolnavă a putregaiului parizian. • Darul de a povesti al lui Istrati, într’un stil concis, fluid, luminos, transparent, este cu adevărat clasic. Și clasică este și seninătatea liniștită pe care o păstrează autorul, vecinic obiectiv și lucid, în fața celor milt. gr«»*» parte. Și orășanul, și munteanul, sunt mai serioși, mai practici, mai conștienți de ceia ce vor, decât săteanul și moldoveanul. Pricina hotărîtoare însă, trebuește căutată în psihologia de clasă. , " Istrati se adresează proletariatului apusan. Pe când în clasa stăpânitoare, fiecare bucată de cozonac pe care o obține cineva, este ruptă de la gura altuia, și cu cât are cineva mai puține scrupule, cu atâta ajunge mai sus, și in condițiunile de azi ale vieții politice și economice, nici nu este cu putință conducătorilor de popoare să fie seamă de norme etice; — proletarului, din contra, numai capacitatea, hărnicia, onestitatea îi pot fi de folos, și mai presus de toate, solidaritatea de clasă. Pe când fiecare burghez îți va spune între patru ochi, că omul e o gorilă, că scopul vieții îl formează plăcerile materiale, tot restul nefiind decât pură convenție socială; în viața proletariatului, din contra, ca a oricărei clase în ascensiune, plăcerile morale joacă un rol hotărîtor. Toată lumea știe în Apus, că nu există public mai atent, mai respectuos, mai recunoscător, — la teatru, la concert, la conferință, — decât cel muncitor. Și preferințele lui merg dea dreptul către operele clasice. Pătura lucrătoare este conștientă de menirea ei de a prelua cândva conducerea culturii, și cu câtă râvnă se pregătește pentru acest rol, arată înfloritoarele universități populare din capitalele apusene. Gândiți-vă de câtă tenacitate a avut nevoie vagabondul Istrati (băiat de cârciumă, plăcintar, lăcătuș, căldărar, mecanic, hamal, servitor, om-sandwich, pictor de filme, zugrav, fotograf, etc.) ca, fără să fi deschis vreodată o gramatică, să-și formeze un stil francez, despre care ziare pariziene au afirmat că e mai bun decât al multor scriitori de azi...Eu citesc franțuzește de 35 de ani și când i-am scris odată lui Salomon Reinach o lungă scrisoare, mi-a spus: scrii foarte bine: nu spui decât exact ceiace vrei să spui,dar...' nu-i franțuzește). Mult m’a impresionat, ba chim’ m’a turburat, splendida conciziune a stilului, observație ascuțită, gândire precisă, gravate lapidar, căci a răscolit în sufletul meu conflicte tragice din trecut. Sunt, nu numai democrat, dar socialist. Dacă am pledat în favoarea adevăratului capitalism, este fiindcă însăși doctrina socialistă mă ’nvață, că la noi rolul capitalismului, nu numai că nu-i sfârșit, dar abia începe. Totuși în prima noastră mișcare socialistă, vedeam multe lucruri care-mi repugnau profund: grosolănie, trufie, sentimentalism rânced, cinism sub aere sacerdotale, șorticărie ciocoiască și — de necrezut — spirit de castă și erarhie feudală. Prolixitatea ordinară a scrisului lui Gherea, vicleniile sale de bâlciu pentru a ascunde totala sa ignoranță, judecata superficială și strâmbă, mă răneau adânc; mai mult ma atrăgeau stilul ales și concis și gândirea clară și precisă a lui Maiorescu. Mă ’ntrebam, dacă la sufletul meu sunt cu adevărat democrat... Nu știam atunci, ceia ce știu azi, că prima noastră mișcare socialistă a fost în fond, o mișcare de reacțiune a unor elemente rurale, în contra capitalismului începător. Defectele pe cari le observam, erau toate rurale2). în curând gogoașa socialistă se uscă, se deschise, și dădu drumul fluturelui poporanist. Când apăru pe arena literară Mihail Sadoveanu, am reacționat violent: mi se părea că-mi cere cineva să mă hrănesc mâncând zilnic o oca de mămăligă, puțin pește sărat, puțină brânză iute, o ceapă și un castravete acru... Desigur, mâncări sunt și astea (mămăliga, întovărășită de alimente concentrate, e foarte bună), dar pentru stomacul oricărui om cultivat ar avea două cusururi: l-ar irita și l-ar încărca. Desigur, oarecari calități literare are și Sadoveanu: limbă curgătoare și firească, memorie vizuală, putere de viață, iubire de natură, înțelegerea sufletelor simple, cunoașterea vieții țăranului român (pe care însă, cred că o diformează). Dar cu atâta nu ajunge cineva scriitor însemnat. Lipsește puterea de concentrare, spiritul artistic, înălțimea de gândire, sensibilitatea morală, și alte câteva însușiri, tot atât de hotărîtoare. Am cetit silit, pentru a le judeca, multe din operele lui Sadoveanu; altmintrelea însă, ar putea să mai scrie încă o sută de volume, niciodată nu mi-ar da în gând să citesc vre unul. Cum Sadoveanu este reprezentantul literar en titre al micii burghezii rurale, cum clasa aceasta are pe deoparte, numeroși’fii între intelectualii țării, iar pe de altă parte a fost la un moment dat stăruitor curtată de toate partidele, — atacând pe Sadoveanu m’am pus în conflict cu toată țara... Și atunci iar m’am întrebat, daci sunt cu adevărat democrat, — odată ce psihologia mea e atât de diferită de a „democrației și a poporului”. Azi, cetind pe Istrati, mi se luminează mintea șî văd că, sub sugestia mediului, eram cât pe ce să confund eu însumi democrația cu mămăliga. A, nu, domnilor! Proletarul apusean nu se hrănește cu mămăligă, ci cu bucate bune și concentrate; el n’are economiile burghezului, nici luxul lui, dar de mâncat, mănâncă tot așa de bine... Proletariat» nu urmărește să coboare cultura în nivelul inculților, ci și ridică pe inculți la nivelul culturii1). El înțelege, ca preluând civilizația, să n’o împuțineze, ci să mai adauge la dânsa. Mehring, Bernstein, Jaures, Kautsky, Marx, Engles, sunt savanți și intelectuali de primul rang. Stilul lui Kautsky, prin ascuțita lui conciziune, poate servi de model prozei științifice. Istrati scrie atât de concentrat, încât, hotărît fiind să rezum pe „Unchiul Anghel”, n’am găsit un singur cuvânt pe care să-l pot lăsa. Nu-i simptomatic? Proletarul vagabond a învățat franțuzește din clasicii francezi; în calitățile stilului și ale gândirii sale, el se întâlnește cu scriitorii cei mai rafinați ai veacurilor dinainte de revoluția franceză... Respir ușurat, la gândul, că pentru a fi socialist ori democrat, nu î nevoe să te cobori, să renunți la rafinarea milenară a cugetării și a simțirii, pentru a începe evoluția de la început, cu plebea amorfă... Când a apărut Sadoveanu pe arena literară, boemi de cafenea, și proști, și epuizați, publicau elucubrații bolnave într’o limbă clorotică, lipsită de orice vizualitate. Prin contrast, calitățile lui Sadoveanu, isvorâte din substanța nervoasă neatacată, împrospătară atmosfera, aducând bucurie de viață, deși nedisciplinată de norme etice. Istrati are și el calitățile de temperament ale lui Sadoveanu, dar are în plus finețea sensibilității și ascuțimea inteligenții, cari pot da celor dintâi nimerita întrebuințare. Intre țărănime și proletariat există, evident, asemănări, în primul rând sănătatea. La cea dintâi însă, sănătatea rămâne o forță oarbă, pe cânda proletariat ea-i stăpânită de inteligență și înhămată la carul progresului. Muncitorimea se află înainte, pe linia evoluției politice și sociale, pe când țărănimea e împinsă pe o linie de garaj. Ea servește de instrument ori de aliat, uneori democrației, alteori reacțiunîi; o forță politică de sine stătătoare nu este și nu poate fi.Se ’nțelege de sine, că drepturile ei la bună stare, cultură și demnitate cetățenească, sunt sfinte). Blazarea burgheziei Când Istrati se lansă la Paris, surprinderea sa noi fumare: „cum? tocmai un lucrător, un hamal, un vagabond fără școală, să aducă contribuția României la literatura universală?!....” Răspund: da!... Un lucrător!... Numai un lucrător!... Burghezia apuseană a intrat în faza de desagregare încă de acum cincizeci de ani. Astăzi e în agonie (ca clasă) — agonie ce poate dura, evident, încă jumătate de secol. Chiar faptul că ’n Anglia partidul lucrătorilor a ajuns la cârmă, e o dovadă pipăită despre decăderea păturii stăpânitoare, iar de la o clasă în descompunere, la ce fel de literaturi ne putem aștepta ?. Realistă?... Să se batjocorească burghezia ea însăși?... Realistul critică forma de organizare socială, în numele moralei eterne. Cine, măcar și în mica burghezie, mai are azi atâta credință?... Trăim în epoca strângerilor de mână ascunse, adică a pactului indivizilor pe spinarea moralei oficiale. Funcționarul public, fiind prost plătit, nu mai poate fi cinstit. Din pricina nesiguranței valutei, a legilor, și a relațțiilor internaționale, comerțul și industria nu mai pot cinstite. Fiindcă în societățile anonime acționarul nu mai iea parte direct la producție, salariații, în cap cu directorul, nu pot și nu mai vor să-i predea întreg beneficiul afacerii, între starea de fapt a societății actuale și morala ca produs al culturii milenare, s’a săpat o prăpastie, pe care numai o fundamentală prefacere a organismului social o va partea umplea. Oameni cari s’au cutremurat la gândul de a strânge cuiva mâna pe ascuns, fiindcă n’au avut in viața lor nimic inevitabil, se simt astăzi ispitiți să plece steagul șî să Mi închine smeriți la sfintele și atotputernicele taine ale bacșișului... . ! Să scrie burghezia literatură clasică?.* Dar blazarea ei față de sentimentele vecinie omenești datează de o jumătate de secol. Timp de decenii, adulterul a avut menirea să relanseze plictiseala vieții trândave. Astăzi el nu mai are nici un farmec, ba chiar nu mai există. Complecta libertate sexuală, e proclamată. Blazarea ucigând sentimentul, trebue să vorbească simțurile; omul coboară curba pe care strămoșii săi au urcat-o și ajunge din nou la dobitoc. Și, ceia ce-i mai trist, relațiunile dintre sexe au devenit obiectul celui mai odios trafic. Pentru a stimula publicul cetitor burghez, nu mai ajung fermentațiile putrede, e nevoe de putreziciuni în care fresc viermii. Zilele acestea, a apărut la Paris un roman în care se vorbește despre incestul practicat timp de generații într’o familie de aristocrați. de H. SANIEEEVICI Panait Istrati în exercițiul meseriei sale de fotograf ambulant pe „Promenade des Anglais“ la Nisa 2) Fostul nostru șef, fanaticul, asceticul și ireductibilul socialist Ioan Nădejde, face la acest moment apologia boerimii: â £ «*£? român# comite neferni» * « decapita“. 1) Distinsul savant francez, Bracke, deși socialist, ba chiar comunist, a cerut menținerea limbilor clasice în toate secțiunile liceului, de acord fiind, în această privință, cu blocul național,