Adevěrul Literar şi Artistic, octombrie 1924 (Anul 5, nr. 200-203)
1924-10-05 / nr. 200
O reprezentație cu bucluci (Din ciclul „Amintirilor unui băiat de familie”) de I. PETROVICI , profesor universitar Ziua cea mai însemnată a sezonului, la unchiul meu, la moșie, era 29 August stil vechi, data nașterii fiului său cel mare. Natural că atâția oaspeți și atâta tinerețe câtă se afla în permanență acolo vara, nu așteptau prilejul unei date comemorative pentru a da vieții — pe care o desfășurau într’un brâu de petreceri nesfârșite — înfățișare febrilă și sărbătorească. Dar în ziua aceia lucrurile luau proporții neobișnuite chiar față de aspectul de sărbătoare veșnică pe care îl aveau toate zilele laolaltă. Și mai ales în anul de care vorbesc, fiindcă vărul — Jubilar — care mă precedase cu doi ani în viață — își luase bacalaureatul și un atare eveniment în familie cu dare de mână, este ce care merită o fastuoasă recompensă. Cu multe zile înainte, stabiliserăm programul aniversarii. Horă țărănească în curtea conacului, o masă cu invitați de la moșiile vecine, în sfârșit o reprezentație teatrală cu actori recrutați dintre noi. Cele dintâi două numere ale programului ne agitau mai puțin; cel de al treilea însă ne-a dat mare bătae de cap. Cu toate că nu era întâia oară când jucam teatru la moșie, acuma o făceam însă în condiții deosebite. Mai înainte localul de teatru era școala din sat; de data asta trebuia să întocmim o scenă în chiar cuprinsul conacului. Ne mai îngrijora puțin și atitudinea întrucâtva ostilă a unchiului meu, care deși poet, deși mare iubitor de artă, avea o adevărată aversiune pentru meșteșugul actoricesc, în care vedea o pură imitațiune fără nici un element creator. Niciodată n’a vrut să asiste la reprezentațiile noastre, dar acuma spectacolul urma să fie chiar la dânsul acasă, așa că aveam de furcă cu rezervele lui. Dar tinerețea nu prea știe de piedici și ne-am făcut să uităm de asta, văzându-ne de treabă cu acelaș zel. După ce am fixat destul de vag locul unde trebuia să se construiască scena, am alcătuit programul spectacolului: Piatra din Casă a lui V. Alecsandri, și — în special pentru minte care nu-mi plăcea să joc în comedie — un act dramatic în versuri, care se chema dacă-mi mai aduc aminte bine: Dragoste și răzbunare. Ne aflam în perioada cea mai dulce a vacanții, când ne apropiam de asfințitul ei. Cu toții câți eram acolo, ajunsesem a întocmi un ansamblu perfect un grefar, în care fiecare își avea părticica lui de importanță și partea lui de fericire, și din care ne părea dureros a ne desface. Vremea căpăta și dansa tonurile de dulceață ale toamnei născânde, cu ceruri calme și senine, fără vânturi, fără ploi Nopțile cu deosebire deveniseră superbe și parcă ceea ce pierdea soarele în putere, dobândea luna în strălucire. In revărsarea de argint a razelor natura lua înfățișări extatice care păreau să încremenească chiar timpul în foc, întrucât mă privea special pe mine, ar trebui să mai spun că cu toată situația precară de colegian și ambițiunea de-a mântui cât mai repede cu dânsa, erau momente în care mă simțeam, așa de fericit, că ași fi primit bucuros o permanetizare sta vremiei aceleia, dacă lucrul ar fi fost cu putință. La toate celelalte streguiri tinerești, care nu lăsau loc pentru o singură clipă de plictiseală’, făcând și din oboseală o stare de deliciu sufletesc, se mai adăoga și beția unui triumf, se desfegase în chipul cel mai luminos pentru mine enigma supremă a zilelor de-atuncea, eîigmă care n’aș putea spune că mă amărâse, dar mă umbrea câteodată cu nourași de îndoială. Eram în fine sigur că duduia Lia mă iubea! O știam chiar de la dânsa și trăiam de mai multe zile în frigurile care urmează mărturisirilor definitive, în repertoriul — așa de puțin variat la toate vârstele ■— al întrebărilor necontenit reînoite cu verbul a iubi, al scenelor de gelozie împinse la absurd, deși din nenorocire fără nici o consistență, însfârșit cu veșnicele strategii de izolare, pentru furturi de sărutări înfocate... Cu aceste dispoziții de biruitor, am început pregătirile festivității. Liei nu-i plăcea în genere să joace și de data asta îmi pare că nici nu juca. Asista însă des la repetiții și ne dădea un concurs neprețuit la confecționarea decorurilor și împodobirea scenii. In comedioara lui Alecsandri primisem un rol de umplutură, al doctorului Franz. Dar tot temeiul speranțelor mele artistice se afla în drama în versuri, unde aveam rolul eroic și unde după multe tirade întraripate, ajungeam sa mă sinucid. Partenera mea era domnișoara Aglaea..., care venea anume de la o moșie învecinată. Era frumoasă, mândră și înțepată. Nu admitea familiarități și la pregătirea pieselor ne ciocneam într’una. De data asta am avut vii discuții pentru un pasagiu al dramei în care trebuia s’o fiu îmbrățișată. Dânsa voia să înlăturăm partea aceasta, pe când eu mă împotriveam în ruptul capului. In sfârșit — după stăruințele tuturora — am căzut în cele din urmă la tocmeală; gestul îmbrățișării rămânea să-l facem o singură dată, in seara reprezentației; era însă suprimat la repetiții... Dimineața zilei de 29 August! In ajun fusese noapte de veghere, fiindcă decorurile și cortina întârziaseră, iar scena era anevoe de construit. Personal nu simțeam mare tragere de inimă pentru această operă, oricât era dânsa de urgentă și de trebuitoare. De aceia m’am mărginit la câteva instrucții și la unele ajutoare mai mult simulate, cu toată gălăgia ambilor mei verișori, care munceau sa înhorește și protestau într’una ca, mi pun mâna la greu. Necontenit mă foloseam de nebăgarea lor de seamă, pentru a dispărea câteva momente, ne care se întrebuințam de altfel, bombănind prin întunericul grădinii acele tirade de care eram mai puțin sigur, din piesa unde speram sa strălucesc a doua zi. In schimb Lia, deosebit de conștiincioasă și aplicată la lucrul manual, n’a părăsit o clipă treaba, până ce toate au fost gata. Degeaba i-am făcut atâtea semne pentru a mă întovărăși câteodată în raitele mele prin întunecimea parcului, — n’am putut-o clinti. Femeele sunt în astfel de ocazii mai prudente, și dânsa era cu deosebire dintre acelea care se puteau stăpâni. Să fi fost unu după miezul nopții când s’a sfârșit zumzetul albinelor harnice $i s’a încheiat lucrul, mai rămânând câteva detalii și pentru a doua zi. Când ne-am dus la culcare — Surpriză! — curtea și toata grădina erau inundate de lumina încă puternică a lunei răsărită târziu. De la fereștile odăii mele, în acea noapte Cu emoții, am privit o vreme îndelungă, ridicând întruna o margine a stolului, cu toate că nu-mi părea așa de prietină ca luna plină sau acea în creștere, pe care le cunoașteam mai bine și le spusesem păsurile mai des... Poarte de dimineață, după un somn intermitent și după ce eu luasem de câteva ori drept zori de zi ceea ce era tot bătaia lunii, am fost cu toții în picioare. Era de făcut ultima repetare a pieselor. Ne-am luat textele subțioară și ne-am coborât spre școala satului, unde altă dată aveau loc chiar reprezentațiile și pe care o păstraserăm și acuma ca local de repetiție. Lia a venit și dânsa: domnișoara Aglaea am găsit-o sosită de câteva minute. Am început repetiția simțind după acuma ceva din emoțiunea serii de spectacol. Intâiu am jucat drama care am văzut că se știa destul de bine, — bineînțeles cu sufleur. D-la Aglaea se mai desghețase, însă fără a conveni să încercăm măcar la această ultimă repetiție, gestul care rămăsese rezervat pentru seară. Totul enervat de intransigența ei absurdă am început s’o necăjesc: — Degeaba te-ai împotrivit, fiindcă deseară tot o să te lași îmbrățișată!... Dânsa fără să răspundă nimica, schița o încruntătură între sprincene. In sfârșit am repetat și „Piatra de Casă“ care a decurs cu o vervă îndrăcită. Până și eu, care nu prea eram încântat de rolul pe care îl aveam, eram stâlcit cu atâta înverșunare limba, încât după râsetele celor care erau de față, credeam că am reușit de minune să imitez pe neamțul care vorbește stricat românește. Dar fericirile nu durează mult, și când era dispoziția mai bună, o catastrofă ne pândea din umbră. Când să plecăm și voesc să iau cu mine textul celor două piese, văd că acel al dramei nu se afla la locul care îl știam. N caut prin alte părți — deocamdată fără îngrijorare — pe urmă, cu inima sărită, încep a-l căuta prin locuri din ce în ce mai imposibile: pe sub mese, pe sub bănci, pe după sobă, etc... Toată cercetarea se arată zădarnică. Văru-meu cel mare — care avea și dânsul un folișor interesant în dramă — scotocește și dânsul. Cu toții se pun pe căutare, afară de domnișoara Aglaea, care părea absolut indiferența la ce se va întâmpla. Furios și bănuitor mă aproprii de dânsa și spun: — D-ta' ai ascuns piesa, ai vrut să scapi și deseară... Ea, fără să se cutremure prea tare, îmi răspunse: — Iți dau cuvântul meu, că nici nu m’am atins... — Cuvântul d-tale, cuvântul d-tale!... vociferam sălbatec înainte... — Crezi ce poftești! — N’o să-ți mai dau nici bună ziua ,n ultima mea vorbă și m’am așezat cu ochii la geam. Cercetarea a trebuit sa se oprească, fiindcă s’a încredințat oricine că aicea n’a fost o rătăcire, ci o mână „criminală“ care a tăinuit cu toate garanțiile. Văru-meu se aproprie de mine și’mi spune necăjit: — Trebue să ne gândim la ce punem un loc, fiindcă numai comedia nu ajunge. La care, cu tonul eroic al tiradelor pe care — vai! — nu mai aveam a le recita seara pe scenă, i-am răspuns: — Vă privește, dacă s’a pierdut drama, eu nu mai joc nimic! Și totuș am jucat, cu toate că piesa nu s’a mai găsit! Am înțeles că nu puteam merge până la a jigni pe acela al căror oaspete eram și sub acoperișul cărora trăisem atâtea clipe fericite ! Reprezentația însă a fost jalnică, îndreptățind mai mult decât își închipuise scepticismul răuvoitor al unchiului meu. In locul dramei pierdute s’a jucat fără nici o repetiție un act mai ușor din repertoriul nostru dar care nu avusese succes nici atuncea când se știa mai bine. Cât despre „Piatra din Casă“ — singura în care rămăsese să joc — verva de la repetiții s’a evaporat cu desăvârșire. Eu eram așa de amărât, că după ce am încercat câteva fraze a vorbi ca „neamțul“ am dat-o de-a binelea pe românește. Ce să mai vorbesc despre scenă, care apărea așa de primitivă, în gură hambarului unde o instalasem și de pe grinzele cărui nu putuserăm isgoni șirurile de găini adormite, vizibile publicului spectator, care se uita mai limit la ele, ca la artiști!... Un chimmeu a plecat pe la mijlocul spectacolului, preferând să colinde prin grădină. Cum se prăbușiseră toate visurile mele, odată cu dispariția rolului eroic, pe a cărui croială îmi potrivisem așa de bine, atât modulările vocii cât și ritmul tinereții! N’am mai înțeles nimic din toată petrecerea, n’am mai dansat deloc (nici chiar menuetul favorit pe aria: Vous dansez marquise) și nu m’am prins — contrar tradiției — nici în hora țărănească, care se încinsese la lumina feerică a unor grămezi de paie aprinsă. Ș’atunci când Lia îngrijorată m’a găsit pe o alee mai retrasă a grădinii, a văzut, apropindu-se de mine, că aveam lacrimi de ciudă în ochi. I. Petrovici Noapte de azil In noaptea asta rea, Când viscolul ca un vrăjmaș bătând Colinda străzile pustii, Târziu prin târgul mort vagabondă . Un singur ochi al unui felinar trudit M’a întâmpinat în calea mea Și blând ca un prieten m’a poftit Pe poarta putredă ce-o lumina. M’am strecurat Pe lângă zidurile ce m’așteptau și am intrat intr’un azil in care pâlpâia o candelă de-asupra celor ce dormeau Trântiți pe așternut de rogojini luminând icoana ’n care priveghea Iisus zâmbind însângerat de spini Pe un strat jilav intr’un ungher m’am așternut să-mi odihnesc Povara trupului bolnav in rândul celor ce trudiți se odihnesc eu - in hainele murdare, putrezite -- Cu care înfrigurați se ’nvăluiesc. Tovarăși de azil ii văd pe rând La candela ce-i mângâe filând Cu fețe pământii și scofâlcite înghesuiți pe strat de rogojini .’ "U* Cu tuse seci și glasuri răgușite Ca respirații hârâite și greoaie Udați de ploaie, mirosind a câine Plângând de dorul unui colț de pâin Sau răbufnind în gemete de ură Nebuni și ’mpătimiți de băutură însemnați de râsuri de copil Ce-aleargă robitoare prin azil... Și mă ’nfior Gândindu-mă că sunt și eu de-ai roi Au adormit cu toți din suia largă E-au sbârnâit de piepturi hârâite Ce parcă sforăind au să se spargă Când dintr’un colț pe ușe se streconvingându-se din putreda grămadă Un vagabond ce pleacă după pradă Prin bezna și vifornița de-afară.. • • * * ••••• • Din colțul meu, târziu privesc în sus Spre cadru ’n care îndurerat Iisus Mai priveghiază gloata de epave In tremurarea candelei bolnave Și îi citesc Cum pe figura lui se răstigneai. Un val de suferințe noi Durerea celor oropsit. Certau un adăpost și vecinie goi Pe crucea vremii sufăr răstigniți. Sibiu PAUL CONSTANT. L „ADEVERUL LITERAR Ș 1 ARTISTIC" & Rochia iluziei I (Feciorul lui Nenea Tache Vameșul) — Hai, leagă-ți bocceaua, am aranjat cu Gălășescu de la Spitale; te-a trecut și pe tine, bolnav, nebolnav, pleci cu colonia la „Balta-Albă”. Și nenea „mare” de la Eforie, trecu maestos șnurul ochelarilor pe după urechea lui anemică, înfiorată de câțiva peri strălucitori, cari puneau mai multă gravitate în figura lui de mântuitor al neamului și foarte multă garanție în minunățiile nămolului de la Râmnicul de sus. Mi-am mai aruncat odată privirea năucită de bucuria "plimbării, spre ochiul ferestrei unde mama se trudea să-și astâmpere înecul din piept și umezeala din ochi, și tăind mahalalele adormite în salcâmi, m’am strecurat umil în „coloana seriei întâia” de buboși și ciopârțiți, cari își îndulceau ranele din legatele voevozilor care au nemurit memoria împărăției lor și-au înălțat faima sângelui de român. Fastoane grele, încărcate cu legături și damblagii, au eșit ostenite din prăfăria Râmnicului, sculând macii din somn și contenind cântarea îngândurată a mierleilor. Un timp au stat în cumpănă, caii împânziți de drâmbele apei morților, și-au scuturat clopotele de aramă, înspăimântând cu hărmălaia popasului, pescărușii bălței. In porți, s’a ivit momâia înfășurată în halatul de dzil al spitalului, a domnului Ianulescu, intern la Mavrogheni, „medicul stației”, căzut la toate doctoratele, asuprit pentru îndărătnicia lui, de maestrul Romniceanu, „doftorul mare dă la chirurgie”, dar bine înfipt în grațiile Evdochiți, supraveghetoarea leneșă și arțăgoasă, îmbătrânită între figurii ei semeți și bârfelile infirmierelor de la „salon” — un fel de mamă Mariuța Căruțășoaia, tămăduitoarea celor ce-au călcat în lături descântate, și în a cărui farmacie ambulantă, nu se strivea, decât sabur, tinctură de iod și picături de inimă. Poștalioanele au trecut apoi printr’un gang de frasini, aducând larma sosirii, pe prispele chiliilor unde se tăvăleau tumorile și fracturile. Din ele s’au prelins, suiți pe tărgi, sortiții tămăduirii, răspunzând anevoios la strigările domnului Ianulescu, care făcea apelul în pridvor, punând semne pe o listă,și scărpinându-se pripit, cu vârful creionului, în cărarea mustăților. — Tu ce boală ai micule? — M’a trimes nenea mare dă la Iforie, ca să fac băi la Balta-Albă, dă nomol. Dar felcerul Ianulescu, cunoștea „aranjamentul” de la centru. Și-a plimbat cu o atenție prefăcută, privirea peste rubricele catalogului, trecând înainte, cu creionul, cărarea mustăților; și-a răsucit-o înapoi, pe dată; a trecut repede pe foaia cealaltă; după aceia, și-a azmuțit-o pe cea din urmă pagină și de acolo, cu o preocupare migăloasă, a svârlit-o tocmai în coada caetului, mormâind cu neîncredere: — Mda!... Bronșită suspectă! Apoi și-a așezat mângâios o mână păroasă pe capul meu „tuns la piele” îmbrâncindu-mă spre gloata tolănită în iarbă. Sub clopotnița de ghindă, care așeza cercei de aluminium în urechile de atlas ale frunzelor, s’a întins o masă mare de azil. In jur, s’au orânduit, cei ce-și puteau sorbi zeama, în picioare, pentru cei risipiți în buruieni, supraveghetoarea plimba pe linia buzelor, targa cu gamele. Din fund, dintr’o pădurice de arțari, în coama căreia fulgera în soare, învelișul unui acoperământ boeresc, s’a apropiat o fantomă neagră, strivind mătasa ierbii cu mătasa încălțămintei. Din îmbrăcămintea ei scumpă, s’a ivit în capul cinei, ca într’o arătare a mântuirii, chipul alb și sfânt al doamnei Veleanu, ocrotitoarea miluiților Eforiei, așezând prin talere, printre codrii de pâine, în privirile înfometaților, în jur și peste toată încăperea verdeței, lumini și zâmbete din soarele și frumusețea ei. Un cap alb, peste fire de alb — albul imaculat al bunătății și al blândeții — cu priviri și cu obrajii albi, ieșea strălucitor și mândru din gulerul ....Mariei Stuart, încercuit de lumina unui lanț, care îi svârlea pe spate, un șearpe de aur, iar în piept, sub streșina horbodei de sidef a reveului, crucifixul abnegației. Din privirea ei de heruvim, picau mărgelele înduioșării , peste capetele tunse cu scări, ale obidiților, semănați la s poalele sufletului ei înalt. Și fantoma cea slăvită, după ce a blagoslovit cu osanalele credinței ei împărătești, îndurarea cerului, s’a răsucit la loc, pe încălțămintea ei scumpă, afundându-și mantia regească, în crângul de arțari. In creasta lor, într’un timp, suit pe treptele castelului, s’a ivit din nou soarele din părul ei de platină și zâmbetul din ochii ei alinători. Și soarele și zâmbetul, au spintecat verdeața pe din două; s’au prelins printre rubinii coacăzelor din gardul de mărăciniș, au poleit în treacăt ghinda de deasupra mesii, apoi au căzut întremătoare, pe ranele din iarbă, svântându-le și umplându-le de făgăduinți * * Toată „cura” mi-am făcut-o în preajma castelului. Regina bunătății și a tămăduirii, mă fascinase arzător. De atunci nu mai intram în baltă. Doctorandul Ianulescu, smintindu-și mustățile din loc, cu vârful creionului, bătătorea aleele cu foaia mea de dietă. Pe treptele doamnei Veleanu, nu i-ar fi trecut prin gând să mă caute. Pe edera lor stropită cu roșeața poamelor sălbatice, încremeneam nebănuit, la picioarele acelei împărătese a altruismului neasemuit, așteptându-i arătarea în prag. Prin ferestrele lipite de desișul crângului, ca două mari cleștare de cavou, date în lături, se revărsa domoală și îngândurată plânsoarea unui pian. Pe clapele lui scumpe, doamna Veleanu, înseila, cu o apatie îndurerată, regretul splendoarei în declin și a măririi în apus. Spleenul se ntraripa! Durerei din suspinul cântecului, nemaiîncăpându-i melodia, spărgea pe loc șoapta sugrumată între pantof și pedal, umplând pădurea de uimire. Atunci pianul plângea — marșul defunctei măreții. In coacăze se ivea ca din pământ, halatul domnului Ianulescu. Cântarea din palat, contenea pe dată. Unghia cea lungă și lustruită a infernului, se înălța între mustăți. La o fereastră răsărea un soare alb. Din ochii lui tot albi, o batistă scumpă, aduna lacrimi domnești. Calotta de plisc a doctorandului surprins, se pitea în coacăze; soarele se întorcea în horboda reveului, apunând în adâncul salonului. Și plânsoarea văduviei, iar scula pianul din somn și mustața de arhiduce a internului de la Mavrogheni, iar se înălța din coacăze. Dar soarele nu s’a mai arătat. Ciurciuvele dantelate sau întâlnit în chiotoarea lor de bronz, restrângându-se înăuntru. Ciucurii de ederă s’au îmbinat la loc, pe lumina geamurilor, umbrind durerea din castel și adâncind pe împărăteasă, în reveria prăbușirii. Atunci, m’am urcat într’un cais. Chiran, mecanicul de la băile calde, s’a prelins în ederă. Inima își trimetea bătăile în tâmple. Din trepte, s’a coborît șapca lui Chiran, plutind în valurile coacăzelor. Calotta domnului Ianulescu ’i-a eșit în drum. Am suit o cracă. In bluza manșonului, s’a prelins o hârtie! Șapca a pierit apoi în undele ederîi, calotta a fulgerat un timp în rubinii poamelor, s’a topit în promoroaca unor mixații dre, ivindu-se mai târziu în linia băilor. Castelul și-a deschis cavoul, trimițându-și luminile în ederă. Plânsoarea pianului a adus grabnic, svonul îndrăgostirii. Suspinul lui ascuns, strivit de pantoful întraripat, a umplut grădina de bădueli. Jos, la... cazino, calotta domnului Ianulescu, s’ă apropiat de ciocul capellmaistrului: — Măi Firică, meștere în cele lumești, zi-i în mă: „Cu haina cernită în veci tu vei fii, dacă ca mine nu vrei ta să vii.1”. Nu știu de ce, multă vreme, nu a mai răsărit la fel, în amintirea mea, soarele din capul mesei popotei din „Balta-Albă?!” Poate că, unde bunătatea și făgăduinței« din zâmbetul și lumina lui să se fi stins de-apururi în melancolia regretului și a amarei mele înfrângeri! Și ca într’o robie a iluziei adânc rănită pe treptele împărătescului castel, durerea fățărniciei din năuntru, nu a putut alina durerea dezamăgirii ce aveam să îndur atunci, când domnul Gălășescu de la Spitalele Eforiei, mă hărăzise cu o bronșită mai puțin suspectă decât grațiile doamnei Veleanu, ocrotitoarea nevoiașilor de la băile de nămol din halta Albă SĂRMANUL KLOPSTOCK Supărarea nu mi-a trecut nici a doua, nici a treia zi, — deși cum se întâmplă îndeobște, începuse să mai scadă, transformându-se într’o tristețe domoală. A treia zi, pe seară, Lia mi-a șoptit la ureche un loc unde să fim numai amândoi. M’am dus, așa cum îmi spusese, și am lăsat-o să mă desmierde mult — Ce tot faci întruna pe supăratul? îmi zise dânsa, cu glasul plin de miere. — Ah! n’am s’o iert niciodată pe canalia de Aglaea! Lia tăcu. Apoi lipindu-și dulce fruntea de obrazul meu și închizând ochii fermecătoare îmi spuse cu vocea stinsă: — Vrei să-ți spui ceva? — Ce? — Eu am ascuns piesa. — Tu?... — Eu eram geloasă și nu voiam s’o fii îmbrățișată... Poate că nu e de prisos sa spun că toate s’au petrecut în conformitate cu justiția imanentă, cu Lia m’am împăcat îndată, iar cu Aglaea de-atuncea n’am mai vorbit nici până azi. OffeOtaaM,, r-.