Adevěrul Literar şi Artistic, octombrie 1924 (Anul 5, nr. 200-203)
1924-10-26 / nr. 203
tm Immam Natura in poezia lui Eminescu ! Caracterul Intim al naturii, din poesia lui Eminescu Lui Eminescu i-a fost dragă natura, de mic copil- Iată ce ni se spune de către cineva, bine informat: 1) „poetul iubea de mic codrii și singurătatea. Vara mai nu dormea acasă, ci pe sub hambare, ori se înfunda în pădurile din împrejurimile Ipoteștilor pe care le cutreera în lung și lat.“ • Faptul acesta și concluziile ultimelor cercetări care dovedesc că ,,familia lui Eminescu e o familie de țărani“ 2) — își au însemnătatea lor cu totul deosebită, întâi, fiindcă arată că marea dragoste a poetului pentru natură e ceva cu totul organic — și al doilea, fiindcă originea sa explică mult mai profund această dragoste și mai ales, întreaga lui ideologie social-politică de adorare pentru pătura cea mai curată a poporului nostru — ideologie care, cuprinsă mult în conferința sa „Influența austriacă în principatele române“ (14 Martie 1876 Iași) a servit mult „semănătorismului“ și „poporanismului“. Ceea ce iubește d’ntr’odată în poezia lui Eminescu, e faptul că natura pentru el nu-i un simplu decor, pe care să-l descrie sau în fața căruia să declame sforăitor ca un actor demodat din timpuri — într’adevăr pentru gustul nostru — preistorice. La el, totul este însuflețit- Un umanism înalt simț că suflă peste toate lucrurile din jur și atunci . Pare că și trunchii veșnici poartă sufletul sub coajă Ce suspină printre, ramuri cu a glasului lor vrajă. Mărturisesc aici din capul locului că nicăeri, ca la Eminescu, nu se simte o mai imperioasă nevoie a pătrunderii operii prin cântărirea și a cuvântului în talerul adevăratei balanțe. Fiecare cuvânt la anumiți creatori are o viață deosebită. — Eminescu a fost din marii chinuiți ai gândului. Niciodată omul acesta n’a crezut că-i de ajuns să potrivești două rime și să pocnești o comparație — pentru a avea pe urmă dreptul să țipi, ce țipă atâția... Eminescu a fost un veșnic sbuciumat, un veșnic însetat de lucruri noi, de idei cât mai multe. Omul care a stat nopți întregi a plecat peste pagini, care sorbise din „otrava sfântă“ a zădărniciei lor, omul care muncea cum știm că muncea din cercetarea numai a manuscriselor „Veneția“ și „Luceafărul“ — desigur că atunci, când a trecutt definitiv cuvântul pe hârtie și i-a dat drumul în lume, a știut ce face și ce voiește. După cum am spus mai sus, natura la Eminescu nu e un decor sterp, ci ceva viu, cu o sensibilitate proprie, care însă încetul cu încetul se împletește cu a poetului, devine apoi una și aceeași — lăsându-ne la urmă nedumeriți: e natura așa cum spune Eminescu, simte el cum simte ea, sau sufletul lui e focarul din care țâșnește această viață a naturii? Iată din „Adio“ pentru demonstrație:" întâi ni se Spune . . . Căci nu mai am de obicei Ca 'n zilele acele, Să mă îmbăt și descântei Din stele. Așadar, simte azi cum altă dată era influențat de fire — prin acele elemente ale ei, stelele Mai departe, O cât eram de fericit Să mergem împreună Sub acel farmec liniștit De lună. Și când în taină mă rugam Ca noaptea ’n loc să steie In veci alături să te am Femeie Z Vrăjit de farmecul lunei, poetul ca să poată avea cât mai mult ființa dragă lângă el, se destăinue cum începea acum el să-și încerce — fie prin simplă rugă — influența asupra unui element al naturii și sânt sigur că „atunci“ nopțile îi erau clipe sau veșnicie numai la o simplă impresie sau dorință a sa. Și sfârșitul. Căci astăzi dacă mai ascult nimicurile aceste, Imi pare-o veche de demult Poveste Și dacă luna bate'n lunci Și tremură pe lacuri. Totuși îmi pare că de-atunci Sunt veacuri Cu ochii serii cei dintâi Eu n’o voi mai privi-o.. De-aceia ’n urma mea rămie Adio / Iată și mărturisirea totală; poate să fie peisagiul nespus de minunat — degeaba. Poetului i se pare o poveste tot ce a crezut „odinioară“ că e o realitate. Și totuși „luna“ continuă „să bată’n lunci“ și să „tremure pe lacuri” — pe poet nu’l mai mișcă, el n’o mai poate privi cu „ochii serii d’întâi“. Prin urmare, ea, natura, prin aceste câteva elemente ale ei — lună, lunci, lacuri, — e insensibilă pentru el. De ce ? Pentru că și poetul nu mai simte nimic față de acea „poveste“, este el nepăsător? și natura va fi tot așa. Concluzia: am ales această poezie — de altfel din cele mai puțin nimerite pentru demonstrația de mai sus— pentru a ne convinge definitiv că Eminescu își proecta lumea lui interioară în cadrul formelor externe. Adevărata natură a poeziei lui Eminescu, stă ascunsă în sufletul lui; o simplă rezonanță, îl face să-și rezerve această lume bogată în dorbota de imagini materializate din acele câteva note disparate, din afară. In alte bucăți însă, simțim o întrepătrundere tainică între ființa poetului și toate formele diverse ale naturii: o floare, un copac, lacul, codrul, toamna, luna, toate îi sânt mai mult ca prietene, din aceiași esență ca și el — deci cu aceleași daruri și suferinți, cu putința de a-l înțelege și mângâia. Avem un panteism cotropitor — cea din urmă alinare pentru un pesimist care nu vede în toate actele vieții și în obiectele șș ființele ce-l înconjură — decât ironia zădărniciei și totala stingere în devenire. Panteismul însă care-i învață că-i o ființă unică în toate, că-i frate cu tot ce vede și aude — iar unitatea îi primește pe toți pentru ca să se reverse în toți ca un izvor — panteismul acesta dublat de un transformism plin de suavitate îi mai șoptește că nu piere numai el, că nu dispare complect, ci poate numai se transformă, că poate această schimbare va fi mai fericită pentru el. Panteismul acesta frenetic e la baza atâtor poezii ale lui Eminescu. Această concepție îl va face pe Eminescu să fie uneori greu de înțeles. Cine nu știe una din cele mai aducătoare de tristeti elegii din literatura noastră: — „O Mamă“..Tu- și totuși cum a fost interpretată ? O mumă, dulce mamă, din negura de vremi Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi Atât. Simplu, întreb numai: cum a asvârlit Eminescu rândurile acestea așa, într’o doară ? Dar aici numai cu acel panteism despre care am vorbit mai sus, putem da de adevăratul sens al poeziei. Ființa cea mai scumpă pentru poet, nu mai e. De aci profunda lui mâhnire care însă nu țipă în el ca de pildă în „Mortua est“. De ce ? Panteismul îndulcește tristețea, o temperează- Făptura sfântă pentru poet, nu a dispărut cu totul. Poate că o parte cât de mică din ea, s’a contopit cu alte elemente — un strop din sufletul ei vibrează în atâtea din jurul poetului care, prin marea simpatie universală, presimte aceasta, o știe apoi sigur și ne spune: o mamă, de acolo din lăcașurile în care vremea nu mai are numărătoare, te simt plutind lângă mine, îmi vorbești pe freamătul de frunze... Este una din cele mai subtile și delicate idei ale poetului, învăluite într’un nedeslușit și discret parfum de înduioșare. Poezia va căpăta acum, adevăratul sâmbure de lumină. Se va înțelege de ce salcâmii „se bat încet din ramuri deasupra criptei“ îngânând glasul drag, de ce poetul trece în strofa II — adresându-se iubitei; fiindcă ideia fundamentală se rezumă în o neînțeleasă,, nostalgie pentru „nirvana“ întrupată în natura înconjurătoaree, în care aude și chemarea semnificativă pe care o concretizează șoapta frunzelor. Și atunci — în lumina acestei concepții de panteism —■ vom ști de ce atunci când va muri, iubita lui să-i pună la cap o ramură de tei—teiul atâta cântat de Eminescu — și cu care de bună seamă că după moarte se va contopi; de ce dacă se vor stinge împreună în acelaș timp, să fie îngropați amândoi în acelaș sicriu și la margine de apă — pe care o vor auzi și de „dincolo“ cum plânge. Și o vor auzi și înțelege atunci mai bine poate — fiindcă vor fi una și aceiaș — fiindcă de aceia a cerut să fie culcat la marginea râului, pentru ca totala desmărgenire în cele înconjurătoare să se facă desăvârșit și cât mai în grabă. Rousseau umbla prin pădure singură mai întotdeauna și nu odată a îmbrățișat coaja colțuroasă a unui copac și a plâns neștiut de nimeni. Pentru Eminescu, natura a fost tot ea, singurul lui bun prieten, ea, și gândurile lui. Etern refugiu al uriașilor deslăntuitor de furtuni, din prăpăstiile pline de neliniște ale sufletului omenesc. T. ULMU de T. ULMU Eminescu * C. Botez „Omagiu." 1*XI. V. Gherasîm.Convorbiri Literare” Noembrie, £ 92?, ~ADEVERUL LITERAR ȘI ARTISTIC" L’ Cronica Teatrală de Alex. Călin stagiunea teatrală în curs, rămâne, până acum, dominată de grandioasele înscenări ale Teatrului Național: Bolnavul închipuit de Moliere și Femeia îndărătnică de Shakespeare. Aceste două opere au înălțat teatrul românesc la un nivel neîntrezărit nici de cei mai optimiști. Meritul principal, sub raport teatral ,este al d-lor Paul Gusty și Soare Z. Soare cari au realizat montări ce întrec chiar pe cele mai reușite din occident * * * La adapostul acestor două mariisbenzi artistice d. Corneliu Moldovanu a purces pe calea predecesorilor săi, să încurajeze literatura dramatică originală. Nu avut însă, de data aceasta, aceiași mână fericită. Păcatul d-nei Zoe Petrescu, n’a îndeplinit marile așteptări pe cari le îndreptățise sgomotoasa lansare a acestei necunoscute autoare iar Pierde vară a colaboratorului nostru d. Alfred Moșoiu, a vădit că d-sa a rămas în teatru acelaș superficial creator de personagii fără conzistență reală și logică. Comedia d-lui Alfred Moșoiu are acțiune și factură arbitrare; fantezia poetică constitue singura orientare. Este lesne de înțeles că această busolă este una foarte puțin sigură pe scenă și de aici neprecizie, desechilibru, haos în construcția psihologică a eroilor ca și în înlănțuirea evenimentelor. Dacă însă personaliite sunt lipsite de viață adevărată și acțiunea lor apare neverosimilă, — uneori până la stridență — piesa d-lui Moșoiu are, în schimb, considerabile însușiri literare: o limbă curată, viu colorată, de-o bogăție rară în imagini, simțiminte și gesturi de-o gingășie și fragilitate emoționante; figuri și obiceiuri de un pitoresc savuros. D-nii Sârbu, Morțun, Băltățeanu și d-na Giurgiu s’au străduit să pue în valoare aceste prețioase laturi ale lucrării d-lui Moșoiu. c m Teatrul „Regina Maria" — trecut acum sub direcția trinității Bulandra-Manolescu-Storin — oscilează, încă neprecis, nesigur, nu bine orientat, într’un repertoriu prea încărcat, prea eclectic. Ști — cum se petrece totdeauna și pretutindeni — greutatea de a alege din sumedenia de lucruri bune, face să te oprești, adesea, asupra aceia ce merită cel mai puțin atenția. A fost acesta cazul dramei în patru acte: Vârtejul de Charles Méré. O melodramă de proastă calitate, un roman dialogat de ieftin senzaționalism. Ultima premieră a acestui teatru: Floare de lămâiță de André Birabeau și G. Dolley — o comedie cu pronunțată nuanță de farsă, foarte reușită ca construcție, plină de efecte comice — a învederat însă un alt neajuns al companiei. Mai exact, unicul neajuns, acela că trupa are prea numeroși actori de întâia mână. Afirmațiunea pare paradoxală dar ea are, totuși, un mare fond de adevăr. Elementele de valoare pe care le numără teatrul „Regina Maria“, sunt mult prea proeminente pentru a consimți să se contopească, cu toții, într’un ansamblu. De aci nevoia unui repertoriu extrem de variat, după genul fiecăruia dintre numeroșii protagoniști. Or, este exclus ca teatrul să poată avea atâtea ansambluri diferite. Și astfel, ne este dat să vedem aceiași actori secundând, rând pe rând, pe fruntașii trupei, în drame, farse, comedii de salon, tragedii, într’un cuvânt întruchipând personagii de toate categoriile, din diferite medii, ori eroi în costum, azi indivizi de toate zilele. .... De aci, și neputind de a se stoarce totul ce oferea copioasa comedie Floare de lămâiță pe care a salvat-o — și încă în chip strălucit — elocventul, sobrul, irezistibilului mor al d-lui Maximilian. Din restul interpreților, deabia dacă putem pomeni pe d-na Renée Annie și, într’o anumită măsură, pe d. I. Constantiniu. Când oare vor înțelege marii noștri actori că atât ei cât și, mai cu seamă, teatrul românesc au de câștigat numai din înlănțuirea eforturilor lor, din alăturarea adevăratelor forțe ale tuturor? Frumosul în artă nu poate fi decât armonic; salturile izolate, oricât ar fi de avântate, sunt menite să distoneze sau, în cel mai bun caz, să rămân fără de nici un efect. Hotărât, se impune ca și actorii să înceapă a înțelege nevoia — nu numai pentru teatru, dar chiar pentru ei — a ansamblurilor stilizate, în care fiecare individualitate în parte apare proeminentă fără a stingheri sau a fi stin gherit.# * * in viitoarea cronică, despre teatrele Mic și Popular, ALEX. CALIN Alfred Vioșoiu Maria Giurgea Charles Mara V. Maximilian CITIȚI craniul vin viguroasă revistă politică și culturală scrisă de cei mai apreciați publiciști :: independenți :: Eminnimul 5 Lei MIEESI BAHA cele mai nouă mndile începând DE LA 1500 LEI GĂSIȚI LA MAGAZINUL MONDAHITE * * * *,Lipseasii 22= RAION SPECIAL DE DIFERITE STOFE, VELOURI DE LAIE, PLUȘURI, BIBERETURI, GABARDINE ȘI CAPTUȘELI NAI EFTIM CA OBI UHDEI 8S8 S3 SS2 ZIARUL „SPORTUL COMPLECT REORGANIZAT apare de :. 3 ORI PE SAPTAMANA MARȚI, JOI ȘI SAMBATA și se vinde cu .'.TREI LEI EXEMPLARUL. „SPORTUL“ își păstrează acelaș format de „mare cotidian“ și acelaș caracter de ziar „exclusiv sportiv“, și își menține aceiaș bogăție de fotografii și deserturi de strictă actualitate și un bogat cuprins îmbrățișând toate manifestările sportive din țară și străinătate. De vânzare la chioșcuri și la toți depozitarii de ziare. EXEMPLARUL 3 LEI a •• 8S3 la 8*3