Adevěrul Literar şi Artistic, noiembrie 1924 (Anul 5, nr. 204-208)

1924-11-02 / nr. 204

„ADEVĂRUL LITERAR $1 ARTISTIC” Sleuermeai podion popas în bibliotecă . Războiul își descleștase gfilajele de oțel din beregata omenirii. Toamna cădea, prevestitoare, peste târguri; um­brele se furișau, încovoiate, pe lângă ziduri. Demobiliza­rea ne împrăștiase, în voia vântului, cu nervii biciuiți de b­urastenie. Căutam un sprijin — în noi, în afară. Orbeș­te, pe cărări semănate cu ruini și cadavre... Trăiam epilogul tragediei universale. Știm, moarte, că pândești și ne­ ameninți Că ’n goluri plinătatea ta s'adună Și te-așteptăm mai șubrezi, mai cuminți. (Bomba?) Moartea nu ne mai înfiora. O așteptam, o dom­am. Ea aducea deplina liniște, descătușarea. A dorit-o, a chem­at-o într'o zi rece de Octombrie și poetul Steuerman-Rodion, in căsuța sa din Capitala Mol­dovei. Știința i-a adus descătușarea iar rănile s'au închis — ca să se deschidă altele in inima celor ce rămâneau în urma lui­. Viața lui Rodion a fost un sbucium continuu și se o­­glindește clar ia opera sa literară. Copilăria. Prolog cu care se deschide Poienia vieții: Sărăcie, iar în prefața primului volum de versuri: (Sărăcie, 1891— 1896, edit. Șaraga) „eram (copil) de o timiditate sălba­tecă, neobișnuit de sfios“. După o toamnă petrecută la Paris, Steuerman-Rodion Își dă doctoratul in medicină și chirurgie, la Universitatea din Iași. Teza (Reflexii asupra unui nou tratament al can­cerului epitelial)“ are poate singurul merit de a nu fi tipă­rită nici din fondul Adamachi, nici din al fundatiunei Ca­rol, nici de­ cassa Sfântului Spiridon, nici măcar din ge­nerosul fond Bută, creat odinioară cu sacrificiile d-lui profesor Sculy — ci din produsul unui volum de literatură. Până la doctorat („Necesitatea il îmboldea cu pinte­nul ei nemilos“*) Rodion scoate la lumină o Antologie urmată imediat de o­ Crestomație­ a scriitorilor români din veacul XVII­ și XIX. O toamnă la Paris, versuri și proză (toate in editura Șaraga) și Ele, o parte din articolele pu­blicate prin ziarele din Iași „impresii notate din fugă, zi cu zi, așternute in sala vre­unei redacții, în seara vre unui spectacol de teatru, în urma — ori chiar în timpul — unui curs universitar“. „Impresiile, reflexiile și senzațiile“ din O toamnă la Paris oglindesc minunat capitala­ lumii: culmi și prăpăs­tii, lumină și noroi.... Excepțională, poezia: IDILĂ MODERNĂ A lăsat să-i cadă fruntea — iar pleoapa lui greoaie Singura lumină ’nchide care incă nu s a șters, Mâna-i albă, fără sânge, umbra ‘și tremură pe-o foaie Unde zace, 1%o0,isi fașe, începutul unui vers. Nervu­ i joacă in oglinda ochiului secat de trudă Chipul drăgei lu­i Lloroze ce și alese ideal t­p Intro zi când o zărise, chip plăpând, pleoapă udă Ținând pulsul unui bolnav intro sală de spital. Azi visează ‘n vis de lacrimi cea mai sfânt­ă a lui dorință întrupată in izvorul vecinicei melancolii, u Ție ’ntreaga mea vieață de simțire și credință jertfă fi-o indan pe­ altarul palidei Neurastenii?, care pare să fie prologul dramei de mai târziu, — și MADELAINE Crist, ce palid ești la tată Si ti­ e trupul numai os... iar in fata ta vm­beste Lin catolic pomecos. Este popa, «=■ și ca dânsul Multi se zic ai Un urmași. Cum să nu fii slab și palid Când pe-atâția fi ingrași?. o satiră usturătoare la adresa preoților catolici­" Menționam, în fugă, traducerile isbulite din Rudolf von Gottsfshall, Carmen Silva, Victor Hugo, Sully Prud­­komme și două broșuri de polemică: Heinrich Heine și Ed. Grenier și complitcis la Heine (ambele răspuns la studiul lui V. I. Ghica: ..() carte care ne privește și un om care ne interesează­­ — publicat în „Convorbiri Literare“) pentru a închide primul capitol din viața literară a poetu­lui Steuerman-Rodion. Cum a fost primit Rodion de critica românească, ne-o spune Becescu-Silvan în „Pagini Alese“ 9—1902: „Auto­rul Liricelor a fost primit, la noi, cu urlete și strigăte de ură...“ . * * *­ In pragul războiului, Rodion ne dăruește (cu concur­sul soc. culturale Saron) volumul de versuri Spini, cu bu­căți alese din ciclurile mai vechi: Sărăcie, O toamnă la Paris, Lirice, Cinice și alte câteva bucăți ulterioare. In majoritatea bucăților, același dureros „leit-motiv“: conflictul de rassă. Vroind prin versurile mele Cu două neamuri să mă 'mpac, La unul am luat durerea La celalt graiul — s’o îmbrac. N’a vrut întâiul să m’asculte. Că n’am vorbit in limba lui. Al doilea mi-a zis . ..Durerea Nu este­ a mea, de ce mi-o spui?“ („două Neamuri"). Suferințele neamului obidit și pribeag se restrâng, convingătoare, în poezia lui Rodion: Eu sunt din neamul ce de veacuri in umbra traiului îndură Sub jugul greu al umilin­ii, batjocuri și dispreț amar, Căci pentru dânsul pare scrisă o lege crudă in natură: Să geamă sub povara crucii, mânat de râsete și ară. Cum a gemul­­ sus in vârful mântuitorului Calvar. („Lamento") Nenorocul de a se fi născut evreu îl urmărește pretu­tindeni. Revolta se stinge, se topește în dragostea pe care •­ Eugen Relgis-Rodion, rev. Junimea Evree, 1923, o nutrește față de pământul care îl hrănește și de cerul sub flamurile căruia a văzut lumina zilei. Imagina târzie a unei generații Ce -mi mângâie trecutul cu glas prietenos­c­ Pe visător iubiti­l și versul drag cântau C’a făurit din lacrimi cuvântul plin de grau­ Spre a slăvi pământul și graiul românesc* (,J Epilog") Visa o zi a dreptății, o mai visăm și noi... iubirea gurată, Atâta sem­n izvorește Adâncul privirilor tale, Că nu’mi mai rămâne o umbră Din anii de dor și de jale. („Cântece de drum. III") e înjunghiată de aceiași amărăciune. Icoana­ nu te vede Și nu te intelege. E­ ascunsă într’o carte Și e de altă lege. („icoana") Adâncul gol al rănii încep al­ măsura Re ‘ntors la mine însumi, ca pasărea pribeagă. Și ușurat de doru-mi, de dânsa azi mă leagă cu farmecul speranței ci ’nstrăinarea grea... („Iubire-Ură") ♦ * * Poezia socială­­(ibucnire surdă de revoltă purificatoa­re) se precizează, — e turnată în tiparele defintive din sonetele postume — Frontul Roșu­ — volum apărut în 1920 sub îngrijirea lui Eugen Relgis. „Nebunia colectivă și frenezia nimicirii“ ce au caracterizat războiul trecut, găsesc în Rodion un observator usturător de obiectiv. Atmosfera grea de fum 51 gemete sugrumate, câmpurile de luptă, peregrinările soldatului — om prin puștiul su­fletului, în căutarea unui sprijin — toate sunt prinse co­vârșitor de real în Frontul Roșu. Se întorc răniții. Icoana unui groaznic an de fier Cumplită este­ a ranelor arsură. Când limba se usucă de căldură Și când răniții numai apă cer, ___ iar acolo, pe front­­— în răgaz.­­.Amburiton. Muncesc de ceasuri patru lopătari Să sape și s'acopere trameea, Atac modern, modernă epopeea: Aeroplan, tranșee, gropi și pai. Adâncă și ’ntârită de stejari , Pâti’o să ‘nfrunte fierul și scânteia, ,Prtvgostea-i mi-a insuflat ideea Că na-s soldați sa lucra, a gropari. Se uită jalnic bolnavii din cort Și poate, sub pri­ trea lor mă port Cu gândul spre un trist desnodământ, Ce lesne cad erorile, înfrânți Un vârf de schiUe. — omul zace mort. Iar micul șanț, tranșeea, e­ un mormântW (In fața tranșeei­) In acest timp, în palate e ospăț — „Ospățul Roșu”: Bea, Țar, ca Hohenzollern- Habsburg, Tamiza, Spree, Dunăre și Don. Turnați in cute sânge pentru ?Ion ...Dar tată, brat tăiat de vrun chirurg, Străbate, ca dan­ei, scriind pe zid' Tiranilor ce b*un și ne ucid Pe Volga, l­ibru. Sena și pe Rin. Vom face tutu­ror un crunt destin. Gândiți-vă, despoti ca suflet vioi. La vechiul „Mane, Tekel, Afarsin” („Ospățul Roșu") După această imagine prevestitoare (în parte, plinită) ochii poetului se întorc, plini de nădejde, spre robi. Norod nenumărat, fără ’nceputu­ri Și fără de sfârșit­uri, ca o mare, — Tu ai putea, cu-o singura *ncruntare «— Toți viermii de pe trupul său să-i scuturi. <„mr> Și cade „cortina de sânge’*, A bântuit, spaimântatoare, boala­­** Trei molime ca ‘aveninate guri Prin care arse moartea, grea ca smoala, , Câți mai sunteți, bărbați, — în bătături Năduhul vă adună ’n­dârze­uri Și'n ochi , aprinde cumpăt greu: răscoala!­­ " („Copii) Și toate aceste suferințe, îndurate în rând cu toți co­piii țării românești. — pe­ntru toate aceste neprețuite măr­găritare, o singură răsplată. Se Întrezărește din cele 2 so­nete cu cari se închide volumul: *) Copile drag, alege-ți un alt nume, m Nn se înduioșa că-l părintesc. Făt lesne de rostit, tăi românesc... Pe valuri sa plutești, iar nu pe spume (,Moștenire grea") Adevăratele tragedii nu au nevoie de comentarii. Steuerman-Rodion a fost: un mare poet, un mare nedreptățit. 1 GEORGE MIHAIL­ ZAMFIRESCU **) In curând, de Steuerman-Rodiont „Cartea băiatului meu — autob.’olistifie și whrobtur vesel** .— sonete. * * * ■ ■ [UNK] [UNK] [UNK]? ■ TRXSA,XK,BA — O DRAMA DIN Vlad Rașcu și Marcel Drăgușin, doi tineri prieteni, plecând de la vizita ce obișnuiau s’o facă din ce în ce mai des familiei Marian, erau îngândurați și tăcuți. Ceea ce-i atrăgea cu deosebire acolo era fiica Marienilor, I Ana, un buchet de calități. O iubeau amândoi în același­­ timp și cu o pasiune la fel de nețărmuită. Cât despre ea nu se putea hotărî cui să dea preferință, căci îi găsea prea deosebiți unul de altul, și gândea că i-ar fi fost tot atât de greu să aleagă și în cazul când nu s’ar fi deosebit deloc între ei. In adevăr, unul era opusul celuilalt, de aceea poate erau așa de buni prieteni; unica analogie între ei era pasiunea pentru Ana Marian. Astfel, Rașcu era brun, înalt și slab; avea darul să impresioneze și să impună; foarte inteligent și cult, mai avea pe deasupra o solidă experiență; deși tăcut, brusc și cam mizantrop, știa, când voia, să se facă surprinză­tor de plăcut, iar sub intreaga-i înfățișare glacială intreve­­deai un suflet arzător, ca acei gheizeri din regiunile înghe­țate. Pe când Drăgușin era blond, potrivit la stat și cam gră­­sulin, era de o fineță virilă și simpatică, om de salon prin excelență, convorbitor apreciat, dansator căutat, mai era înzestrat și cu o voce plăcută de tenor; marea sa calitate era că putea să combine superficialul cu profundul, de unde și intensa-i pasiune amoroasă precum și in genere senti­mentele și actiunile-i­­uperioare. Se complectau unul pe altul, după cum spunea așa de nimerit Ana Marian; și din cauza aceasta ea glumea întrebându-i care din ei vrea să-i fie soț și care prietenul casei... In ziua aceea îi tachinase, în felul acesta, mai mult ca de obiceiu; asta-i întărâtase mult unul împotriva celuilalt. Și pe când aveau înfățișarea că ar­mărui unul la altul, ea râdea nebună, copilărește. Iar acum, mergeau împreună și-și ignorau parcă, reci­proc prezența. Deodată Rașcu se aplecă spre Drăgușin și-l întrebă dea dreptul: — Marcel, o iubești tu la fel ca mine? — Mai mult ca tine, Vlad! — Nu, asta nu! Nu vorbi ceea ce nu știi, uite, eu sunt mai sincer și mai logic. Drăgușin dădu din umeri. — Nu, nu, protestă Rașcu, mai bine să avem curajul să ne vorbim deschis și prietenește decât să ne pândim ca niște dușmani ascunși, numai In chipul acesta vom putea găsi un mijloc ca să soluționăm asta, prin bună înțele­gere — căci sunt sigur că și tu gândești că nu mai merge, că nu mai poate continua așa”. — E adevărat. Dar nu înțeleg cum crezi că am putea soluționa... — Foarte simplu. Numai că vreau să știu de mai îna­inte dacă accepți sau nu, deși de fapt trebuie să accepți Căci altfel nu se poate, Drăgușin, care se uitase tot timpul spre pământ, își ridică deodată privirea spre Rașcu: — Spune! Ochii negri ai lui Rașcu fulgerară, sprâncenele-i mefisto­felice se încruntară și, făcând o sforțare, începu, înainte de toate, te previn, Mareei, că ceea ce-ți voîa propune e foarte serios, dar e necesar și hotărîtor și, Ceea ce-i mai de seamă, deși ar părea paradoxal, e că prie­tenia noastră va rămâne imaculată. Vom aranja asta în chip deosebit. Iată acum propunerea: In caz că până într’o lună Ana nu se va decide și dacă, intre timp, nici unul din noi nu va renunța la ea, atunci să-i ușurăm alegerea, și totodată să ne împăcăm la rându-ne. Pentru asta trebuie ca unul din noi să dispară, să fie suprimat, prin duel — înțelegi? ne vom bate până la moarte! Accepți? Da? !/Trebue! Drăgușin îi întinse mâna. Luna a trecut, Ana Marian încă nu s’a putut decide; niciunul din ei n’a renunțat la ea. * * * Ziua hotărîtâ pentru duel sosi; dar această zi fa 16 August 1916. Când cei doi prieteni se întâlniră erau în uniformă de sublocotenenți. — De acum viețile nu ne mai aparțin, observă Rașcu. Ce-i de făcut? De data asta Drăgușin fu acela care aduse soluția: — Să încheiem un alt pact, Vlad, propuse el. De fapt ii vom schimba numai forma căci fondul va rămâne acela. Să căutăm, acum, in răsboi, să nu ne dăm înapoi de l­ a nicio primejdie ci dinpotrivă s’o căutăm — până când unul din noi va cădea; prin modul acesta moartea-i va folosi și țării. Atunci cel ce va supraviețui va înceta cu această o­­bligație și se va comporta ca toți ceilalți și — dacă va avea norocul să scape până la sfârșit — se va bucura de feri­cirea astfel câștigată și pe care de bună seamă că des­tinul o avea pregătită pentru el. Rașca ii întinse mâna. ... Rivali în dragoste, erau, acum, rivali și în vitejie. In luptă erau întotdeauna la punctul cel mai expus; se însărcinau cu misiunile cele mai riscate, in cari desfășurat maximum-ul de temeritate; nu scăpau niciun prilej ca să ispitească primejdia. Și deși regulat erau socotit­ pierduți, totuși ei scăpau de fiecare dată. Părea că ceva nevăzut ii ocrotește, dar a­­ceastă ocrotire în loc s’o accepte și s’o binecuvânteze, ei < respingeau și o blestemau, căci îi întârzia in atingerea re­zultatului pe care-l doreau cu nerăbdare, sătui de atâta tă­răgănare, într-o zi li se prezentă incă un prilej ca să silească soarta să se pronunțe. Se încercă o învăluire a inamicului de către trupele din sectorul în care se aflau ei. Pentru asta trebuia, înainte de toate, să fie ocupat un punct strategic de care atârna în­treaga mișcare; dar cum era o acțiune importantă și dificilă se cereau oameni la înălțimea ei. Cei doi prieteni, camarazi și rivali, profitară de împre­jurare și fură printre cei dintâi ca să ceară onoarea de a conduce vitejii acolo. Unitățile ce urmau să îndeplinească această misiune trebuiau să pornească noaptea, să coboare, strecurându-se pe ascuns, printr’o vale râpoasă și împădurită, după care să dea atacul prin surprindere și să cucerească ținta in­dicată. Tot greul era străbaterea văei. Rașcu regretă îndată sarcina ce și-o asumase, cu atât mai mult cu cât suferea de o indispozizie ciudată; era stăpânit de o presimțire tristă și obsedat de gânduri negre „într’o asemenea stare trebuie să fie cel ce trebue să moară” își șopti liind. Pentru prima oară întreaga-i ființă se răs­­vrătia și refuza să înfrunte primejdia", ar fi dat totul din "lume pentru ca să se poată sustrage și murmură împotriva celorlaltor camarazi cari vor dormi liniștiți în noaptea a­­ceea în care el își va expune pielea pentru ei. Dar nu avea încotro, căci trebuia să îndeplinească însăr­cinarea luată către țară și în acelaș timp să urmeze pactul încheiat cu prietenul și camaradul său; din cauza asta înce­puse în el o luptă mai teribilă, poate, ca aceea pe care era s’o dea împotriva inamicului. In noapte și tăcere porniră spre vale. ÎPe măsură ce înaintau, Rașcu, pierdut cu desăvârșire, căuta în juru­ i cât și în creerul său o scăpare — fără s’o poate fi găsi însă; și cu cât se apropiau de vale, cu atât el avea­ impresia dâ-i târii pe pământ printr’un ștreang prins din gât. Și-l­­ era groază, și-i era rușine. j începură să coboare cu nesfârșite pred­auțiuni, evitând cel mai neînsemnat zgomot precum și cea mai mică mișcare de prisos. Căci dacă ar fi prins de veste inamicul putea să-l ia sub focul artileriei sale prinzându-i, în valea râpoasă și împădurită, ca pe șoareci; și în cazul acesta partea principală a planului ar fi fost compromisă, iar efectu­l atacului primej­duit. De aceea, când fură pe la mijloc, se qipriră, pentru nouă dispoziții de prudență. Dar tocmai atunci se auzi ca un fluierat prelung și în acelaș timp crăcile unui copac se clătinaz­ă ca de vânt și o creangă se rupse și căzu foșnind. S’ar fi zis că trecuse o pasăre invizibilă și nimicitoare... i Și îndată în urmă pământul se cutremură într’un bubuit năprasnic, făcând să vuiască int­reaga vale, trecuse căzuse și explodase o ghiulea. Altele îi urmară. De ceea ce se temeau ei nu scăpării: inamicul prinsese de veste sau, în cazul cel mai bun, bănuia ceva numai. Toți se trântiră la pământ, așteptând să treacă urgia; prinși într’o rețea ucigătoare, nu puteau da nici înainte nici înapoi. In timpul acesta, lupta ce se dădeai în sufletul lui Rașcu atinsese paroxismul. Sosiau proectilele în vale cu țipete isterice, retezau copacii, se abateau asupra oamenilor și a pământului, fă­când totul una, împroșcau în toate părțile schije, bulgări de pământ, așchii de copaci, fășii din crameni, sfărâmături de arme, toate amestecate laolaltă și învăluite de fumul negru și îrnecăcios, întretăiat de fulgere... 1 Dar încetul cu încetul focul acesta, ce părea că nu va avea sfârșit, se potoli — până ce încetă brusc, tot așa după cum începuse. Prudenți, lăsară să treacă câtiva timp, după care se sculară și-și reluară coborârea în noapte și tăcere. In urma lor lăsau oameni sfâșiați și copaci sfărâmați. Dar când fură aproape de fund,al văei se pomeniră iarăși cu focul artileriei inamice revărsat peste ei. Din nou copacii sfărâmându-se scrâșniau, iar valea, vuind blestema.­­ Ghiulelele cădeau una după talta, una lângă alta, bă­tând pământul ca într’un dans fantasmagoric.­­ Dar de data asta soldații «nu se mai opriră ci, tre­buind s-o ia repede, coborâră cu­ iuțeală. Rașcu însă nu mai putu s fi lupte cu sine însuși și trântindu-se la pământ, se târî plană la o groapă săpată de explozia unui obuz; înainte de a­­ se ascunde in ea, avu ca ul­­­timă viziune, în fulgerarea unei ghiulele, pe Drăguște­ a­­­lergând în jos, urmat de oamen­­ii săi. Groaza îl făcu să se pitească cât mai adânc în groapă și să-și vâre capul, cu ochii strâns închiși, între genunchii aduși până la piept. Și bordban­­damentul deslănțuit cu furie deasupra sa îi mărea din ce ini ce teroarea. Intr’un târziu asta încetă. Nu se mai auzi nimic. Tăcere. Rașcu își deschise ochii, își ridică capul și privi afară. Tăcerea era așa de necnezat, după zgomotul de până atunci, încât Rașcu se temu­ia clipă că și-a pierdut auzul, dar tocmai atunci auzi tiparul prevestitor de rău al unei cucuvele și asta în loc să-i facă rău și liniști, ba chiar îl produse bucurie. „Nu sunt sui? d”, conchise el voios.. Cu timpul însă, tăcerea, ce părea ireală, începu să-l tulbure și să-l chinuiască m­ai rău ca sgomotul bombarda­­­mentului, cu atât mai mult,­ cu cât lupta din sufletul său reîncepu cu o tărie mai mare; dar de data asta era frămân­tarea care urmă faptul consumat, era judecata conștiinței sale. Ceea ce făcuse el era­ o lașitate, își părăsise cama­razii în cumpănă, dezertând de la datoria sa, și-și călcase cuvântul de onoare trișând în partida angajată cu Marcel Drăgușin, făptuise o dubi și crimă, era dezonorat de două ori în proprii săi ochi. La urma urmei insă, s­e putea să-i pese? Era scăpat și nimeni nu-l văzuse! Asta era totul! Și vesel își frecă mâ­inile. Dar ceilalți oare unde or fi? Ce s’a mai petrecut? Cu băgare de seamil­eși din groapă și începu să co­­­boare în vale, în cercetr­re, pășia. Trebue că era trecuți de miezul nopții. Printre crengile răs­ucite și ciuntite ale copacilor, ră­sărea luna, scofâlcită și roșie, părând un cap însângerat spânzurat de copaci. Ciudat! Deși Rașca avea motive să fie liniștit că era scăpat, totuși presimțirea rea nu-l părăsea, ba, ce-i mai mult, ea era acum și mai persistentă și mai covârșitoare și mai copleșitoare... „Prostii, prostii...*! râse Rașcu ca să-și dea curaj și-și trosni degetele ca să­­ facă puțin zgomot în tăcerea ce-l în­văluia și-l înspăimânta; cel puțin să mai auză țipătul cu­­­ uvelei — dar nimic.­­ „De ce să mă­i nai tem? Pericolul a trecut. Presim­țirile sunt înșelăciuni. Nimeni nu m’a văzut și cu atât mai puțin Marcel...” Dar ce-i asta? In clipa aceea încremeni locului, cu privirea în sus... ...­ de unde-l privea Drăgușin! , „Năluciri, năluciri!” răsuflă greu Rașcu, pe când o sudoare rece îi dădea fiorii morții. „Cum Marcel!... Unde-i Marcel! Asta-i lupa — seamănă cu un cap însângerat, spânzurat de copaci! Mare nătâng sunt!...” „Totuși... iată și luna... de după crengile acelea groase, de unde luminează! capul lui Marcel... da, capul lui Marcel1... și face să-i sticlească ochii...” In adevăr, capul sângerând al lui Drăgușin atârna de crăcile unui copac unde fusese asvârlit, din josul văei, de presiunea exploziei obuzului ce-l retezase. Cerea rashdinare și dreptate, iar in ochii săi, cari pri­veau țintă pe Rașcu, se citea imputare și asprime. Un țipăt de groază răsună în tăcerea din alte lumi și Rașcu se prăbuși la pământ, iar când se sculă, începu să sară ca broaștele, pitulându-se prin tufișuri și uitându-se înapoi, spre capul însângerat, rânjea: „Nu, ca nu mă poți prinde!” și în asta era ștren­­gărie prietenească și răcnet de nebun. București, August, 1924, KOSTYA STUTZA RASBOI

Next