Adevěrul Literar şi Artistic, noiembrie 1924 (Anul 5, nr. 204-208)

1924-11-09 / nr. 205

Cu același caracteristică de lumină serafică întrețe­sută cu fulgere de grandios, Antinescu ne-a daruit icoane de maestru dintr’o lume, dintr’o natură tra­nscendentă, me­tafizică Astfel avem în Mortua est. Scrisoarea l, Lucea­fărul. Nu mă 'ntelegi, etc. Din ..Mortua este. Te văd ca o umbră de­ argint strălucită Cu­ arint ridicate la ceruri pornită. Suind palid suflet a norilor schele Prin ploia de raze, ninsoare de stele O rază te'naltă, un cântec te duce Cu brațele alb pe piept puse cruce Când torsul s’aude l‘al vră­jilor caer Argint e pe ape, si aur in aer Si mai departe: Dar poate acolo să fie castele Cu arcuri de aur zidite din stele, Cu râuri de foc și cu poduri de­ argint Cu țărmurile de zmirnă, cu flori can mint. Din „Luceafărul“ nota de măreție a unei lumi profund impresionante: ... " ;.> Porni luceafărul. Creșteau In cer a lui aripe, Și căi de mii de ani treceau In tot atâtea clipe. Un cer de stele dedesubt Deasumră’i cer de stele, Și din a­d­aosului văz­­ Jur împrejur de sine, Vedea ca’n ziua cea d’intâi Cum izvorau lumine. Cum izvorând îl înconjur­­a niste mări de-a ’norul-Părea un fulger ne ’ntrerupt, El sboară gând purtat de dor Rătăcitor prin ele. Pân’piere totul, totul. Numai citez din „Scrisoarea 1“ — unde nuanța aceas­ta e mult mai reliefată. Și acum, din o asemene lume tai­nică unde natura înfioară prin grandiozitatea câtorva ele­mente ale ei, poetul se coboară pe pământ și n­e arată că și aici este frumos, poate fi frumos: in locul lui merit din ceriu Hyperion se ’ntoarsă, Și ca si in ziua cea de ori Lumina și-o revarsă. Căci este iară ’n asfințit Și noaptea o să ’nceapă. Răsare luna liniștit Și tremurând din apă, Și umple cu-ale ei scântei Cărările din crânguri... Sub șirul lung de mândri tei vedeau doi tineri singuri. ■ Am făcut această trecere intenționat: prin tabloul din urmă cred că se poate înțelege și gusta toată frumusețea naturii — sub forma aceasta real-concretă — care abundă în „Luceafărul“. t Ca orice romantic, Eminescu a cântat lacul, codrul, izvorul, stelele, rătăcirile nocturne în mod deosebit, dar cele trei elemente care au întipărit parcă în pasta lor efi­gia personalității poetului, stins — în afară de simbolica »,floare albastră“ —: teiul, plopul și luna. Oare nu-i banal și inutil a mai pomeni câte... tinereii n’au visat sub „teii troeniți de flori“, nu și-au purtat do­rul „pe lângă plopii fără soț“ și nu s’au pierdut pe cărări ninse de „farmecul de lună“? Rar poet în literatura universală care să fi îndrăgit până la atâta patimă lumina viorie a astrului clar, care-i ardea la grije în nopțile de veghe. 1) Răposatul Ion Scur­­tu, în prefața unei ediții a poeziilor lui Eminescu, ne spune între altele că a găsit printre manuscrisele lui o filă, pe care poetul scrisese — într’un moment de mărturisire in­timă — titlul viitorului său volum de versuri: „Lumină de lună“. Nimic mai adevărat. Toată poezia lui Eminescu, e un cântec nostalgic al lunii! Am avut curiozitatea pedantă ca să număr bucățile — ținând socoteală numai de acele din epoca de tranziție și maturitate — în care luna nu lip­sește și am ajuns la rezultate interesante. Mi-am adus aminte însă de un vers al poetului și... și trec mai departe, culegând rândurile potrivite aoi ale d-lui Ion Slavici.2) „Pe noi ne ‘nveselește lumina zilei; pe Eminescu îl încântau mai mult umbrele — mai ales când suna-și re­vărsa razele asupra pământului. Mă purta pe la Copou și mai la deal până la grădina lui Pester, pe la Socola, printre vii, prin valea Bahluiului. Când ne întorceam, de obicei târziu după miezul nopții, eu eram frânt de obo­seală și cădeam răpus de somn, iară el se așeza la masă și începea să scrie ori să-și revadă și să-și corecteze cele scrise". Și acum — scoaterea în evidență a unui alt proce­deu al lui Eminescu când descrie — se impune. Atunci când tabloul s’a închegat definitiv, o liniște desăvârșită se împrăștie din versurile lui. Icoana pictată cu cel mai fin aur al imaginației sale geniale, se singularizeză, e rup­tă din lumea înconjurătoare și se profilează sobru pe fondul pe care poetul îl clădește după a sa bună plăcere. Liniștea aceasta te face parcă mai atent, iar singulariza­rea te silește oarecum să privești numai ce-ți arată plăz­­muitorul — așa cum și când vrea el, încă o mărturie a puterii de creație a lui Eminescu, el care stoarce întâi obiectul de orice strop de viabilitate care nu’i convine lui, obiect căruia îi insuflă viață în ur­mă, și desigur tot încă o dovadă că imaginația și lumea lui internă lucrau într’o cu totul neobișnuită superioritate. Citez din „Scrisoarea I“. Stă castelul singuratic oglindindu-se in lacuri, iar in fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri. Se înalță în tăcere dintre raristea de brazi Dând atâta întuneric rotitorului talaz. Prin ferestrele arcate după geamuri se văd numa Lungi perdele încrețite care scânteie ca bruma. Luna tremură pe codri, se aprinde, se mărește Muchi de stâncă, vârf de arbor­ea pe ceruri zugrăvește. 1 1 Și iată din bucata „De câte ori iubito“... în care sin­gurătatea și liniștea locurilor și a vremii în iarnă — așa de rar cântată de Eminescu — sunt minunat plasticizate și dau putința mult mai ușor, ca să fie prinse. De câte ori iubito de noi mi-aduc aminte, Oceanul cel de ghiață, năzare înainte, Pe bolta alburie o stea nu se arată, Departe doară luna cea galbenă o pată: Iar peste mii de sloiuri de valuri repezite O pasăre plutește cu aripi ostenite. Pe când a ei pereche ’nainte tot s’a dus prin pâlc întreg de păsări, pierzăndu-se’n apus... Aici desigur termenul „năzare“ nu pare fericit ales, mai ales în zilele noastre a început să capete și o inter­pretare cu nuanță peiorativă. Dar lăsând chestiunea a­­ceasta la o parte — mijlocul de care am vorbit că se fo­losește poetul îl putem găsi în atâtea din bucățile lui. Astfel în Călin, Scrisoarea I și III, Singurătate, și Mai am un singur dor* Și fiindcă am ajuns la aceasta din urmă, trebue să adaog­ numai prin acel panteism dublat de u­n discret transformam — despre care am insistat la început — și procedeul de mai sus, ne putem da seama de toată bogăția de simțire care e înlănțuită în această capo d’Opere, una din cele mai emoționante elegii din literatura cultă. Aici natura devine complect statică —­ cu toate acele câteva elemente ale ei care ar arăta din contră o miș­care, fiindcă de fapt acea mișcare nu clocote în viață, ci împrăștie o liniște asemenea aceleia dintr’un cimitir, în­tr’o înserare pustie de toamnă jilavă. De ce? Și starea su­fletească a poetului ajunsese la neputința oricărei mișcări a oricărei reacții, $i adăugând și seninătatea ei și partici­parea atât de bogată a atâtor elemente ale naturii — i­­mediat comparația cu „Miorița“ se impune. Cercetarea aceasta ar da rezultate interesante, nu în împrejurarea de față însă, poate fi făcută. Dar nicăeri ca în „Mai am un singur dor“ fondul nu e în mai strânsă armonie cu form­a. Ca aici și ca în „Sara pe deal“ — în care ritmul grav, tărăgănat ca de bucium jalnic, cade în perfectă corespondență cu acel amurg obo­sit, în care oamenii vin spre sat înfrânți de munca în care fluere stină trist la stână, și cumpăna fântânii scâncește ca un copil bolnav. Acordul acesta dintre formă și fond dă naștere acelei armonii pline de muzicalitate, care face vraja și cheia de înțelegere a unei mari părți din poezia lui Eminescu. Esența aceasta muzicală — dintr’un punct de vedere mult mai adânc — a studiat-o d. Ibraileanu 3) de curând, și l’a dus la rezultate de care trebue să se fie seamă cu multă luare aminte — și care, împletite cu acele cristali­zate din cercetarea mult mai aprofundată a „naturii“ — ar forma adevărat punere în lumină a poeziei lui Eminescu, încă odată însă constatăm binefăcătoarea influență a poeziei populare—care face ca „Mai am un singur dor“, să fie o creație specific românească — în darele ei fun­damentale și fără ca, prin aceasta, personalitatea poetu­lui să fie cât de cât știrbită. j V.­ T. ULMU 3. Note și Impresii — Iași 1920, trei ani în­ Mi atu­r­a in poezia lui Eminescu | Bt] l­liffi 9 (iii lit ® Sälfili, ti ® si id destil de E 1l1 Eminescu 1) Despre acest lucru s'a ocupat acum vre­ o­­n articol din „Ad. Literar“ și d Dr. Ygrec­h J „La halamur.“ Ad. Lit. No. 29 din 12 Iunie 1921 .ADEVERUL LITERAR ȘI ARTISTIC** Revistele românești și Panait Istrati O repede privire la critica anului din urmă va orienta cititorii spre adevărata înțelegere a operii d-lui Panait Is­trati. Este, desigur, cunoscut că la apariția unui nou scriitor, pleava criticei de suburbie literară latră, de indignare și neputință în subsolul plin de gunoae și cio­lane al vreunui ziar, cu „atitudine". Năvala talentului însă e mai puternică decât cerbicia cazabanului. Iată de ce, du­pă unanima recunoaștere a criticei franceze, în condeele autorizate ale revistelor noastre de seamă, se pune pecc­zia argumentării cinstite și calme. „Adevărul literar" își face o mândrie din faptul că a dat cel dintâi semnalul recunoașterii acestui mare talent român, și de a-i fi înlesnit contactul cu publicul mare. Eug­en lovinescu . Unii compatrioți au văzut în d­ Istrati un povestitor de haiduci, crescut în umbra venerabilă a lui N. D. Po­­pescu. Romain Rolland văzuse în el un urmaș autentic al lui Gorki. Asemănări exterioare: nici haiducul național, nici vagabondul rus nu constitue elementul esențial al li­teraturii d­lui Istrati. Firul legăturii spirituale se urcă, mai de grabă, spre povestitorii orientali ai celor o mie și una de nopți, literatură de miraculos și de invenție, de aven­turi fără preocupări psih­ologice și etice, literatură ce se îndreaptă spre curiozitatea mereu deșteaptă și mereu nesatisfăcută, fără intenții artistice, literatură mobilă, ne­­păsătoare, pătrunsă de o artalaxie universală, fatalistă deci, clasică oarecum prin mulțumirea de sine, proaspătă totuși prin naivitatea cu care sunt privite întâmplările vieții... In cadrele acestei feerii orientale îndepărtate, d. Istrati a reușit să integreze un orientalism apropiat; ma­halaua pestriță a Brăilei se disolvă în culoare locală de un pitoresc neașteptat și cu aventuri inepuizabile, al că­­ror sens moral nu trebuie căutat. Prin mișcarea fără scop, prin invenția fără știința gradației și a compoziției, literatura d­lui Istrati, saturată de pitoresc și miraculos, trezește curiozitatea și chiar emoția în fața neprevăzu­tului întâmplărilor, și mai ales, în fața contemplativității resemnate și deci filozofice a eroilor săi de „dincolo de bine și de rău“. Rămas în această formulă, el a interesat literatura franceză prin limbă, și cea română prin deco­rul unei vieți trecute printr’un suflet oriental, naiv, pueril chiar, dar multiplu, candid în vițiu și umanitar în nepă­sare...­­„*­>"•• i (Rampa, 4 Octombrie) Darie, Chira Chiralina e, fără îndoială, o carte plină de sub­stanță, de umanitate și de pitoresc, unde legenda se îm­pletește cu cea mai cruntă deflorare a sufletelor de că­tre realitate. Panait Istrati are duh de povestitor și, îna­inte de a fi scriitor, e om. Neprețuită calitate, astăzi când scriitorul de la masă și din fortăreața cărților, zămislește terorizat de doctrine estetice, tiranizat de intelectualis­­m­ul care secătuește savoarea vieții celei adevărate și pli­nă de frenezie. Când atâtea școli bântite, înregimen­tând sc­riitori și codificând creația, apariția unui om ca Panait Istrati ar fi asemuită cu aceea a unui drumeț vitrat de afară, din viscol și aer liber, într’o cameră cu fum și cu atmosfera lâncedă. Din haine, din grai, din îm­­bujorarea fetii și din fulgii topite pe haină, respiră sănă­tatea și deslănțuirea aprigă a elementelor naturale. In în­căperea cu pereții afumați aduce o înviorare. Povestirile sale cuceresc mai cu seamă, prin umani­tatea iertătoare și plină de milă. Dacă cititorul a luat car­tea în mână, atras de bandajul Cuverturei care făgăduește un crient de basm și de film cinematografic, el duce lec­tura până la sfârșit și participă la peripețiile eroilor, cu inima mnuiată de sensibilitatea autorului. Povestirea curge fără insistente descripții ale decorului, preocupată mai cu seamă de om. Pe acesta, Panait Istrati îl cunoaște nu prin Inițierea falsă și deformantă a cărților, ci fiindcă a dormit alături de el pe lespezile porturilor, a împărțit ju­mătatea de pâine în cârciumi, și i-a fost martor și părtaș desnădejdilor și urilor, șovăelilor și contradicțiilor... (Gândirea, 1 Noembrie) 6. Topârceanu: Am mărturisit de la început că nu cunoaștem încă o­­pera literară a lui Panait Istrati. Cuvântul lui Rolland și mai cu seamă accesul larg și spontan pe care l-a obținut în Occident, sunt însă chezășii mai presus de îndoială că ne aflăm în fața unui mare talent de povestitor și a unui puternic creator de viață. Ar fi inutil —­ și mai rău decât inutil — să stăruim în anumite rezerve ori să negăm realitatea, cum fac unii confrați bucureșteni. Cu voia ori fără voia noastră, aces­tui vântură-lume i-a fost dat să spargă cel dintâiu zidul de indiferență care desparte literatura română de spațiul larg al literaturii universale. Am avut totuși, până acum, cel puțin un poet și doi sau trei prozatori în stare să în­frunte comparația cu marii creatori traduși în toate lim­bile civilizate. Prin spărtura făcută de Istrati el vor pă­­­trunde, poate, în marea incintă, trăgând în urma lor și pe­­ alții mai mărunți cari vor avea norocul să poată pre*e­zenta străinilor altceva decât ceea ce străinii aveau lui ei acasă. i Iată pentru ce, în loc să-l îndepărtăm definitiv de la noi, prin zeflemelele de vulpe care nu ajunge la struguri, sau (breaslă păcătoasă ce suntem) prin graba cu care-i aruncăm piatra din mâna altora — ar fi mai bine să-i tri­mitem lui Istrati salutul nostru unanim de dragoste și în­curajare și să-l revendicăm, cât mai e vreme, literaturii franceze care l-a încetățenit cu atâta grabă... (Lumea, bazar săptămânal, 2 Noembrie) Flamura: Deschizi această carte (Chira Chiralina) cu oarecare neîncredere — deși prefața entuziastă a lui Romain Rol­land ar trebui să-ți înlăture orice îndoială — cu acel sen­timent de bănuială pe care noi. Românii, îl avem pentru ai noștri și destul de întemeiat, de­sigur, fiindcă ne știm niște imitatori sârguincioși ai străinătății, încât facem impresia unei cuști de papagali așezată la porțile Orientu­lui , dar, ușor, povestirea te prinde în păienjenișul ei de aur, vezi deschizându-se în fața ta, sărace cârciumi ne­cunoscute, în care auzi oameni vorbind despre viața lor și a celorlalți, cugetând mai ales — și cu multă înțelep­ciune încă — lucru prețios pentru literatura noastră, căci nu l-am prea avut până acum-Și iată că povestirea te atrage încet,­­din farmecul ț îți răsare lepădătura socială, cu fața sbârcită și ochii m­’* telepți și triști, lucrând ceva cu sârguință, privind visător obiectul pe care vrea să-l refacă din bucăți de hârtie svârlite prin grajduri și maidane, strânge cu răbdarea pe care a învățat-o suferind, toate rămășițele acestea nein­­semnate și îl vezi înfiripând din ele o floare mai albă de­cât zăpada.­­ Asta-i povestea vieții lui. El ți-o întinde înfigând în­ sufletul tău privirile-i adânci: „primește-o, frate, șiai să-mi dai pe ea o lacrimă“. Viața Românească . Primul său volum „Kyra Kyralina“ dovedește în a­­devăr afinități cu marele scriitor rus. Acelaș suflu uman fratern, care trece peste decăderea omenească. Aceeași simpatie pentru desmoșteniții soartei ca și pentru viciile oamenilor, care sunt mai puțin ale lor ca ale societății. Diferența e însă în sentimentul naturii așa de sublim la Gorki, rudimentar la Istrati. Și pe urmă perfecția artei celui dintâiu, superioară stângăciilor celui de-al doilea. Nu e mai puțin adevărat însă că compatriotul nostru, Pa­­nicit Istrati, e un mare talent. Și lumea sa, cu tot exotismul său, e lumea noastră românească. Junimea literară. In literatura franceză a apărut un nou scriitor de ori­­gine română. Presa îl anunțase cu mult înainte de apariția volumului; revista „Nouvelles littéraires“ îi publicase bio­­grafia. Romain Rolland se felicita că a descoperit un ta­lent nou, care, dacă n’ar fi recunoscut de Franța, ar fi fost impus Franței. Viața sbuciumată a autorului crease în ju­­rul lui o atmosferă de exotism simpatic. Înainte de toate era însă numele lui Romain Rolland, care-i dădea un mare avans de credit în lumea literară. Pentru Romain Rolland, Panait Istrati este un nou Gorki balcanic, superior celui rusesc prin proporțiune, prin adâncime, prin claritate latină.­­ Volumul, primul dintr’o serie anunțată, conține trei povestiri: Stavro, Kyra Kyralina și Dragomir. Prin ce calități s’a impus Panait Istrati lui Romain Rolland? Este un netăgăduit talent de povestitor, dar a­­cestea nu lipsesc literaturii franceze chiar pentru lumea exotică. Opera lui Panait Istrati însă respiră dragoste adâncă pentru ființa umană bună, oriunde s’ar găsi ea, pentru scânteia de bunătate sufletească pe care o desco­pere ca pe un bulgăre de oni în massa desgustătoare a bipezilor umani indiferenți sau răi. Un singur suflet bun ajunge eroului — autorului — pentru a-i face să uite toată ticăloșia milioanelor. Setea după aceste suflete, suferința celui ce le caută, bucuria și fericirea supraomenească ale aceluia ce le găsește, sunt valorile apreciate de Romain Rolland la acest povestitor brăilean, l­n Gândul nostru; Necunoscutul de până ieri, care a fi ornat cu o naivi­­tate copilărească în largul lumei, s’a luat de piept cu­vin­te’ gata-gata să fie învins. Hamalul rupt de foame, vop­­sitorul sdrențuit care într’o clipă de disperare și-a tăiat beregata cu ascuțișul unui briciu, e astăzi idolul întregu­lui Paris și ca urmare a globului. In masa cu Rolland, scrie dedicații lui Regnier, se bate peste burtă cu direc­torul de la Figaro. In locul înjurăturilor de odinioară i se aștern petale de roze, criticii îl tămâiază. Dar noul idol nu se va sfărâma, căci are temelia solidă de tot. Nu va fi dat uitării, chiar atunci când cine știe ce șampion sau femeie monstru îi va lua locul. Panait Istrati rămâne, e doar din plămada unui popor ce rezistă. Poate că își va mai tăia odată gâtul cuprins de disperare, însă idolul la baza căruia e talentul și-a înfipt prea adânc rădăcinile pentru a mai putea fi răsturnat de capriciul unora sau mânjit de balele invidiei altora. S'a pus din vânzare Almanachul ziarelor Adevĕrul și Dimineața pe anul 1925, cu un bogat material literar și calendaristic, și un număr mare de clișee în legătură cu toate evenimentele din cursul anului. Gereți­l în toate limrliie și la c­oșcurila de ziare CITITÎ PREȚUL LEI 30 EXEMPLARUL viguroasă revistă politică și culturală scrisă de cei mai apreciați publiciști independenți :­ ■ • ■ • Exemplarul 5 Lei

Next