Adevěrul Literar şi Artistic, decembrie 1924 (Anul 5, nr. 209-212)

1924-12-07 / nr. 209

ANUL V. - No 209 g LEI EXEMPLARUL IN ȚARA, 10 LEI EX. ÎN STRĂINĂTATE Literar == și Art Duminica, 7 Decembrie 1924 is­t­c FONDAT în 1893 Detlev von Liliencron Germanii îl socotesc pe Liliencron ca pe cel dintâiu poet al renașterei lirice din a doua jumătate a veacului a­ nouăsprezecelea. In mijlocul epigonismului de pe la 1880 Li­­liencron pare să aducă în lirica sa câteva elemente de viață adevărată și o sinceritate, pe care epigonii obosiți și pă­trunși de convenționalismul unei arte aproape în întregime formală și încărcată de reminiscențe, nu le puteau găsi. Liliencron totuși nu e culmea pe care vor să ne-o irapite germanii. Nici el nu e vindecat cu desăvârșire de epigo­­nism și reminiscențe. Poate la nimeni nu se poate observa mai bine lupta dintre epigoni și poetul adevărat ca la Detlev von Liliencron. Liliencron e un interesant compromis de poezie since­ră și naturală și de deletantism plin de reminiscențe din arii cunoscute. El e totuși un poet și se căznește să fie și un artist. Locul pe care critica i l-a oferit în mișcarea li­terară din Germania se explică desigur prin faptul că poezia sa are un caracter popular și prin faptul că într’o epocă în care accentele lirice adevărate erau atât de rare și atât de puțin sincere, Liliencron a vorbit pe înțelesul tuturora și despre lucruri care priviau pe toți. Liliencron nu a pornit de la poezie spre a pătrunde sub aripa ei în viață, ci viata l’a dus încet-încet la poezie. Ca om și ca poet e copilul războaelor de cucerire ale Ger­maniei învingătoare. Dacă desprețuește mișcarea socia­listă și toată frământarea socială din epoca sa, el este în schimb reprezentantul liric al acelui optimism care a domnit în Germania în ultima jumătate de veac. Cl a fost ofițer care a luat parte la cele două războaie învingătoare de la­ 1%6 și 1870, crescut în aspra viață de cazarmă, Li­­lienc­ va rămânea toată viața sa un entusiast cântăreț al vieței de soldat, al armatei și al războiului. Strănepot de nobili olandezi și nepot al unei­ țărance­am Holstein, Li­­liencron este în poezia lui îndrăzneț și curtenitor ca un cavaler medieval și primitiv și, plin de sănătate ca un ță­ran. Pentru el natura nu e romantică, convențională și ca pentru mai toți poeții orășeni, ci o soră bună a sufletului său, care nu se simte bine decât în bătălie și în mijlocul câmpului. Liliencron e vânător și iubește natura, ca unul care-i pătrunde tainele și-i stăpânește dobitoacele. El nu începe să scrie decât târziu, după ce pleacă din armată și după ce în urma unei călătorii în America se retrage undeva la țară. Amintirile primei tinereți îl covârșesc și-l silesc să scrie. Biograful său A. Spiere ne povestește cu bâtă timiditate a pus Liliencron mâna pe condei și cu câtă evlavie citia el poezia altora. Dragostea de natură, iubirea și amintirile militare sunt cele trei motive poetice ale liri­cei sale. Mai cu seamă cultul care-l are pentru armată, monarhie și războiu­l pentru el principalul isvor de poezie. Întâiul său volum de versuri, care apare la 1885 și poartă sugestivul titlu „Adjutantenritte“, pe lângă că e plin de reminiscențe romantice, e încărcat de ditirambi patriotici. Caracteristic pentru acest volum e că el se încheie cu semnalul infanteriei germane redat pe un portativ de note. De altfel și volumele viitoare cuprind, pe lângă obișnuitele poezii patriotice, nenumărate poezii soldățești, în care sunt prinse toate aspectele vieții de soldat. Nimic nu lipsește de aci, și chiar muzica militară, cu marșul ei triumfător pe străzile orașului înseamnă pentru Liliencron un motiv de inspirație. Poezia aceasta e tipică pentru talentul lui Lili­encron, care din tot ce poate fi mai banal știe să smulgă ritmuri nouă și caracteristice, reușind ca prin onomatopeic și cuvinte expresive să creieze adevărate acrobații verba­le. E de­sigur firesc ca un soldat ca Liliencron să fie ur­mărit o viață întreagă de amintirile sale de războiu, dar e iarăși firesc ca mentalitatea sa cazonă, unită cu banalita­tea unor sentimente foarte burgheze, să se oglindească și în poezia sa. Chemările sale la arme, uralele pentru Kaiser și îndemnurile la atac, la care se mai adaugă deseori o terminologie militară puțin obișnuită în literatură, sunt prea adesea ori alături de arta literară, pentru a recunoaș­te lui Liliencron meritele pe care critica germană aproape în unanimitate i le-a atribuit. Iată câteva versuri ale solda­tului entuziast Detlev von Liliencron, pe care le reproduc în originalul german, ca să se vadă câtă lipsă de gust se poate totuși întâlni la un poet de talent. Mit Trommeln und Pfeifen bin ich oft marchiert Neben Trommeln und Pfeifen habe ich oft präsentiert Vor Trommeln und Pfeifen bin ich oft avancier/ In den Feind, hurrah f Pilda aceasta îndreptățește desigur severitatea noa­stră. Dar poetul este atât de mult soldat și ofițer al Maies­tății Sale, în­cât nici în epopeia sa cu caracter pronunțat liric, „Oggfred“, nu renunța la ditirambii pentru bătrânul rege Fritz și la atitudinea sa războinică 1 1) Fragment din studiul Lirica germană conUmporană. > ) Pentru copii războiu­l poezie! Puteți zvârli voi armele, eu nu. Acesta e unul din caracterele liricei lui Liliencron. Dar tocmai acest caracter dovedește că poetul e un liric de o sinceritate pe care n’a mai cunoscut-o lirica germană de la Goethe și Heinrich Heine. Acea „poezie de ocazie“, de care ne pomenea de atâtea ori Goethe, se datorește tocmai acestui sincer monolog și acestei obsedante spovedanii, care e în cele din urmă toată poezia lui Liliencron, și în care trebuiesc căutate atât calitățile cât și defectele sale. Poezia sa e trăită. Ea oglindește până într’atâta viața sa de toate zilele, în­cât multă vreme se luptă cu banalul și lipsa de gust. Viata pătrunde în poezia sa de cele mai de­seori brută, rare ori stilizată. La început încercările sale de a-și înnobila forma sânt simple reminiscențe. De lucrul acesta însuși poetul își dă seama când cântă. Cum îl prețuesc pe Platon și sonetele lui strălucite Cum îi mulțumesc dú Geibel, că-l sărbătorește cântecul său cel mai frumos. Abia mult mai târziu forma începu să-i aparțină. Pâ­nă atunci însă original e la el realismul său tânăr și sănă­tos și un sensualism care dă liricei sale un caracter de mare adevăr de trăit. Acest realism sensual constitue calitatea de căpetenie a liricei lui Liliencron. Toți contimporanii săi au recunos­cut acest lucru. Și Storm, și Avenarius, și alții mai tineri cum e Falke s’au închinat în fața poetului, iar noua pleiadă l’a prețuit ca pe­ un tovarăș de luptă. Caracterul realist și sensualismul său sănătos, la care s’a adăogat cu timpul un impresionism psihologic foarte gingaș, s’a menținut până la urmă în poezia lui Liliencron. In evoluția liricei sale suntem siliți să ținem seamă de un lucru: că dacă reminiscențele încep să dispară și Li­liencron își câștigă după îndelungate silințe un stil propriu, realismul său îl face să fie banal, să îndrăgească locul comun și în anumite spovedanii să fie de o desăvârșită lip­să de gust. Precum a fost bun soldat, tot așa a rămas o viață întreagă un bun burghez, care a iubit ca orice senti­mental german, natura, femeia și cântecul. Realitatea care e temelia liricei sale, îl împiedică să se ridice deasupra lo­cului comun. Banalul ucide câte­odată și cele mai frumoa­se idei poetice. De aceea e lesne de înțeles de ce nu reu­șește poetul în lirica mare, în poezia de dimensiuni largi. El nu ajunge să stăpânească un material prea bogat, fiind­că acesta îl covârșește pe dânsul. Astfel poemul „Pogg­­fred“, un fel de epopeie lirică, în care cele trei motive dragi poetului, războiul, natura și iubirea sunt reluate și amplificate mult, deși e poate cea mai matură operă a po­etului și posedă o formă mai variată, e totuși plin de ine­galități, prin care se trădează neputința poetului de a stă­pâni materialul său poetic. De aceea Liliencron reușește mai curând în mici ta­blouri impresioniste — uneori șlefuite și trecute prin mai multe variante — în schițe psih­ologice și în evocări din trecut. De altfel actualitatea este totdeauna pentru poet mai puțin prielnică decât trecutul. Impresionismul acesta îngăduie uneori poetului schițe după natură, în care prinde în câteva versuri ceva din farmecul și atmosfera unei pă­duri că se desprimăvărează, din liniștea unui amurg sau din nostalgia și capriciul unui început de Martie, ca în poezia : ZI DE MARTIE Trec umbrele de nori peste câmb­i, In pîclă stau pădurile-albăstrii, Scurmând văzduhul depărtat, cocoare­Le ’Morc țipând în cârduri călătoare. In roiuri urcă ciocârlii în slavă Si cântă primăvara în dumbravă, Fetițo, flutură-ți panglica 'n vânt. Noroc sărac visează pe pământ. Norocul scurt plutea pe nori călare.... Am vrut să-l țin, dar l am scăpat să sboare... Astfel în epoca sa de maturitate, îl găsim pe Lilien­­cron, mai puțin sensual și mai puțin realist, dar mai adânc și mai complicat în felul său de a simți. Sensualismul e pe cale de a fi înfrânt de un idealism și de un sentimentalism melancolic, isbucnirile sale lirice sunt mai înăbușite, iar li­rismul său de culoare și­ de ritm devine lirism de nuanțe și de atmosferă. De la individual se ridică încetul la tipic, cu o vădită tendință spre simbol. Din epigon, poetul devine, dacă nu un inovator, în forma, în orice caz un creator de nuanțe și un suggestiv evocator de sensații. Liliencron nu a creat cum am văzut un nou stil liric. I-a lipsit mâna de maestru și marea concepție despre poezie pe care o vor a­­vea urmașii săi. S’a mărginit mai mult la strofe obicinuită și a variat forma liricei sale de la simplul cântecul popular, până la elegantele sonete și terține ale lui Dante. A făcut totuși un pas înainte de la muzicalitatea monotonă a cân­tecului romantic, punând mai mult preț pe ritmul care co­respunde unei forme interioare, creînd ritmuri puternice și suggestive și încercându-se uneori și în versul liber. Li­liencron se găsește prin toate aceste însușiri la marginea epocei contimporane, în care lirismul e suflet, simbol, ritm și culoare, laolaltă și la sfârșitul epigonismului lite­rar. La el începe să se întâlnească acelaș simț pentru cu­loare și contură pentru gest și expresie, care va duce la Dehmel, Rilke, și Franz Werfel. 1) — ~—necs=0^.05ssop—-----­ ION SÂN GIORGUI Ion Sân-Giorgiu de ION SÂN-GIORGIUIH. Sanieleviei și Panait Istrati Răspuns „Vieții Românești“­ „Amicii și­ colaboratorii“ revistei de la Iași, vizați de d. H. Sanieleviei în studiul său recent despre Panait Is­trati, fac front împotriva viguroasei ofensive a acestui studiu și autoriză pe d. M. Ralea, sociologul proaspăt de­barcat, să deschidă focul cu arme moderne și perfecționa­te. D. Ralea recunoaște — așa, în treacăt — că Panait Istrati merita să fie lăudat, — dar de ce să fie pus în con­trast cu „amicii și colaboratorii noștri“ ? Era mai sincer d. Ralea dacă păstra numai, ultimul cuvânt, căci pentru „Viața Românească“ e de multă vreme o imensă prăpas­tie între „ai noștri“ și... restul omenirii. Cu o rară putere de pătrundere și de distingere a nu­anțelor, deosebește d. Ralea „socialismul propriu zis, mili­tant“ al d-lui Sanielevici din tinerețe, de socialismul „sui­­generis“ de mai târziu, așezând la mijloc (fără să fie de loc seamă de „Curentul nou“ din 1906) „Interegnul“ po­poranist, reprezentant printr’un singur articol despre Duiliu Zamfirescu (în care d. Sanielevici își exprima speranța că după scriitorii poporaniști fără talent vor veni poate alții cu talent...) Nu știm ca în „Curentul nou“ de după război d- Sa­­nielevici să fi făcut apologia burgheziei, știm în schimb, și toată colecția revistei e martoră, că în această a doua se­rie a „Curentului nou“ pentru prima oară s’au arătat, cu o deplină obiectivitate științifică și în spiritul metodei marxiste de cercetare, cauzele economice ale evoluției po­litice românești din ultimele decenii. Poate ignora d. doc­tor în sociologie felul magistral în care d. Sanielevici, a­­plicând metoda marxistă, explică, d­e exemplu, takismul ca produs al nemulțumirii funcționărimii și micii burghezii urbane pe vremea economiilor de după 1900, apoi popora­nismul liberal ca o alianță a liberalilor protecționiști și dușmani ai capitalului străin, cu mica burghezie rurală, cu scopul de a îneca, prin votul universal, pe orășenii ta­­kiști și partizani ai capitalului, străin (de aceea și filose­­­mi­i), în m­assa amorfă a țăranilor? Poate ignora apropie­rea pe care a făcut-o între această evoluție și evoluția po­litică din Franța?, Poate trece cu vederea rolul pe care d. Sanieleviei cu drept cuvânt îl atribue poporanismului în­curajat de liberali (alianța­ provizorie Stere­ Brătianu) în răscoalele din 1907, prin care, exploatând adâncile nemul­țumiri ale țăranilor, poporanismul inaugurează politica filo­­țărănească a burgheziei liberale: votul universal, îndreptat împotriva takiștilor, exproprierea îndreptată în contra conservatorilor ? Și ce clar ne arată de ce d. Stere, odată rolul lui is­prăvit, trebuia să plece din partidul liberal ale cărui inte­rese trecătoare le servise, dar de ale cărui interese perma­nente capitaliste și burgheze îl despărțea poporanismul lui anti-industrial (în multe țări, ca de pildă în Anglia, revo­luția burgheză s-a folosit de țărani, ca aliați în luptă, dar nu ca să țăranizeze statul, ci, dimpotrivă, ca să desființeze treptat pe țăranii proprietari, transformându-i în proletari industriali. Și deosebirea de interese între clasele bur­gheze și cele agrare a apărut, cum arată d. Sanielevici, în plină lumină la focul aprins de războiul european față de care democratul poporanist Stere ca și aristocratul juni­mist Carp au avut aceeași atitudine, simpatie pentru Ger­mania, explicabilă prin anti-industrialismul lor, care era, evident, și al Germaniei, fiindcă­ ea n’ar fi tolerat, în­vingătoare, o industrie românească și în schimb ar fi fa­vorizat agricultura și clasele agrare, transformându-ne în colonie furnizatoare de grâu și de materii prime și în de­bușeu pentru industria ei. Nu insistăm, ca să nu-i facem d-lui sociolog Ralea serviciul de a-1 dispensa de citirea uneia din cele mai bo­gate cărți de sociologie (Poporanismul reacționar) pe care d. Sanielevici a scris-o cu convingere și cu pasiune, cu acea pasiune nobilă care nu i se iartă de cei pe cari „echi­librul, lipsa de exagerare“ etc. vor reuși să-i pună bine cu toată lumea, că doar numai așa se poate obține o catedră universitară. „Marxismul se poate interpreta ori­cum, deci nu e de mirare ca d. Sanielevici, și după dânsul d. Zeletin, au a­­juns, ca Marx de mână, la concluzii de liberalism manches­­teriani* (?!). Cu alte vorbe, nu numai d. Sanielevici, cu al cărui marxism d. Ralea a isprăvit repede, dar și d. St. Zeletin,— autoru­l „Revoluției burgheze în România" (publicată în „Arhiva pentru știința și reforma socială“­, studiu cu to­tul remarcabil prin seriozitatea gândirii și bogăția docu­­­mentației și care ar merita oricum, din partea d-lui socio­­­log Ralea oarecare atenție,—e un savant „sui-generis“ care găsește în Marx numai ce convine tezei d-sale „manches­­teriene“ (?!). Să ne lămurim, susține d. Ralea că toți cei cari, în­cepând cu Karl Kautsky, Vandervelde, Otto Bauer, etc., admit necesitatea istorică, în bună gândire marxistă, a fuzei capitaliste și prevăd realizarea socialismului ca o ur­mare a desvoltării depline, în cadrul societății burgheze, a forțelor de producție, precum și a conștiinței politice și a culturii muncitorești ,— sunt marxiști „sui-generis“ ? D. Sanielevici crede, ca și d. Zeletin, că România nu poate deveni imediat socialistă, fiindcă: „trebue ca producția să ajungă la un înalt grad de dezvoltare, trebue ca instrucția și cultura care însoțesc industrializarea­ intensă, să fi pă­truns în massa lucrătorilor, să fi creat acolo inteligente remarcabile și capacități în toate domeniile, și respect, in­trat în sânge, pentru binele public, și disciplină instinctivă, și multe alte calități, pentru ca producătorii să poată ei înșiși lua în mână conducerea producției“ 1). Pasagii de felul acesta, cari nu fac de­cât să arate condițiunile indis­pensabile realizării socialismului, se pot găsi în Kautsky din belșug ! Doar tocmai de aceea este el în contra bolșe­vismului, care, fără să țină seamă de evoluția economică a Rusiei, vrea să introducă artificial socialismul într’o­ ța­ră agrară și „ancien régime“, care nu s’a pregătit prin ca­pitalism și prin viață politică democratică, pentru forme superioare de organizare socială. Da, d. Sanielovici și d. Zeletin sunt pentru industria­lizare (fără să fie ,manchesterism“ căci amestecul statu­lui în domeniul vieții economice e astăzi un fapt nediscu­tat și n’am cetit nici un rând al acestor doi scriitori în care să se ridice — să zicem — împotriva... „Ministerului muncii și ocrotirilor sociale“, ca instituție evident anti­­manchesteriană!) E cumva d. Ralea, ca odinioară d. Stere in contra industrializării ? E d-lui poporanist ? Ar fi in­teresant de știut. Ar fi o dovadă mai mult că un adevărat „moldovan“, mare admirator al „Crâșmii lui Moș­ Precu“, după cum singur o spune, nu-și alterează așa de ușor nota specific națională; că d. Ralea a plecat din Moldova, țara poeziei și a curentelor reacționare, la Paris, cu ferma ho­­tărîre de a se întoarce cândva înapoi la... poezie și la po­poranism (în definitiv, ce poți face în țara noastră încă „eminamente agricolă“, dacă vrei să trăești în rândul oa­menilor ?...) Ar fi un simptom interesant de „impermea­bilitate" la... cultura occidentală, care s’ar dovedi, sau o haină elegantă, tăiată la Paris, ca să acopere sentimente ambiții și socoteli foarte neaoș românești, sau o simpla veghe... poporanistă în buzunarul căreia s’a strecurat o diplomă „bună pentru orient“. Căci bănuim că din cultura politică a d-lui Ralea n’au putut să rezulte concluzii popo­raniste pentru țara noastră; iar dacă au rezultat, ne în­doim de această cultură politică. Ca România, țară cu infi­nite resurse în subsol, cari cer numai bani și inițiativă pri­cepută ca să devie izvoare de bogăție, țară cu un proleta­riat agricol în creștere (vezi satele românești din munții Ardealului) care nu va putea trăi din agricultură, căci nu mai e nimic de împărțit, țară care nu va putea exporta multă vreme grâu în aceeași măsură ca înainte, din cauza insuficienței tehnice a culturii mici și din cauza creșterii consumului intern, — să rămâne, totuși, o „democrație ru­rală", o țară de m­ică proprietate de muncă", mi se pare o imposibilitate de fapt. Să să înțeleagă liberalii cu capi­taliștii străini și vom vedea cum industria va lua la noi un avânt neînchipuit, rezolvând pentru multă vreme toate problemele „insolubile“ de azi. In ce privește „antropologia“ d-lui Sanieleviei,­ să mai aibă răbdare d. Ralea. Mai sunt pe lumea asta și oa­meni mai puțin grăbiți ca d-lui, cari studiază din pură pa­siune intelectuală. Opera de biologie a d-lui Sanieleviei va fi cunoscută în curând și atunci se va vedea ce ridicole au fost glumele de prost gust aruncate de la înălțimea unu scepticism rafinat. Când va începe să vorbească de va­loarea imensă a acestei opere savantul anatomist prof Rainer (a și vorbit...), va începe să tacă d. Ralea. Cât despre „credința“ și „religiozitatea“ d-lui Sanie­­levici, vorbele „de spirit“ ale polemistului ieșan corespune unei realități: da, d. Sanielevici are o credință. Ca orice adevărat intelectual, d-sa crede în cinstea intelectuală și n’ar vorbi pentru nimic în lume de lucruri pr. cari le cu­noaște numai din auzite, cum e cazul cu „teoriile antropo­logice“ reflectate ca într’o oglindă proastă în lipsa de pre­gătire aperceptivă a d-lui Ralea. i) Poporanismul reacționar, p. 813-314, de AL. CLAUDIAN H. Sanielevici Panait Istrati ­ép continuarea în pag. II-a

Next