Adevěrul Literar şi Artistic, ianuarie 1925 (Anul 6, nr. 213-216)

1925-01-04 / nr. 213

ANUL vi, ~ SM* 213T n-lini..,.. u ..IIMM——— BI3UOTECA CENTRALĂ DJEKI ■> mam ...... mu 5 LEI EXEMPLAR ULTI­NȚARA­ 10 LEI EX. IM STRAI­NATATE Literar . 1 AL. V. BELDIMAN 1883-1897 FONDATORI­­­I CONST. MELLE 1897- 1920 FONDAT in 1893 ® P31502* umniíiíc6 maimarie IWv Cum l’am cunoscut pe Caragiale — AMINTIRI — Autorul .»Scrisorii pierdute“ mi-a­i procurat poate cel mai fericit moment al tinereții­. Știu că este lucru îndrăz­neț să pui în balanța clipele de fericire pe care le-ai avut în viată și să hotărăști care atârnă mai greu dintre toate (cu atât mai mult e riscat să măsori fericirile cu durerile și să decizi de care parte se lasă cumpăna). Totuș cu a­­proximație și cu perspectiva de foarte mică eroare, îmi mențin afirmația cu care am început povestirea acestor amintiri despre Caragiale. Era acuma un pătrar de secol. Absolvisem în iunie liceul și mă întoarcem acasă student. In locul uniformei din ce în ce mai nesuferită și căreia de mult îi scosesem vipușca, apropiind-o astfel de costumul civil, reveneam într’o elegantă jachetă, făcută cu banii unei bunici ambi­țioase, la un maistru din București. Bastonul nu lipsea nici dânsul, și nu era firește partea cea mai puțin impor­tantă din noul meu echipament. Dar revenit acasă, în orașul meu de provincie, plă­cerea de a apărea în noua înfățișare s’a curmat destul de repede, față de perspectiva a trei luni de vacanță sear­bădă și monotonă, într’un centru fără distracții și în temperatura de Sahară a unui șef fără pitoresc. Aceasta a contribuit ca să-mi reiau îndată firul vieții contemplati­ve, și, cu toată schimbarea de situație și de îmbrăcă­minte, să redevin visătorul de lumi depărtate, așa cum fusesem și până atuncea între zidurile de internat. Pro­­ectele literare ale zilelor de colegian, pe care mă te­meam c’o să le las pe tânjală, le-am reluat curând, așa că s’a stabilit o deplină continuitate între cele două epoci ce mi le închipuisem o clipă, că au să fie adânc deosebite în­tre ele. Pe primul plan al năzuințelor s’a instrat un vechiu proiect de piesă de teatru- Firește în versuri și cu subiect de vremuri mai poetice de­cât a noastră. Nu ambiționam să scriu mai mult decât un act, — dar actul acesta tre­buia cu orice preț să se joace la București, pe scena Naționalului. O siguranță a reușitei mi se prinsese de su­flet, dar asta departe de-a mă lăsa leneș în voia unui des­tin trandafiriu, mă făcuse de-o extraordinară asprime cri­tică față de orice vers, de-o strașnică rigoare fată de ori­ce tiradă, pe sigur, cu tot saltul de seriozitate pe care îl făceam față de compozițiile anterioare, n’au lipsit nici a­ j cuma preocupări copilărești. Așa m’am crezut dator să introduc un monolog care să nu cedeze în lungime ace­s­tuia al lui Carol­ Quint, din Ernani a lui Hugo. Am soco­tit de asemeni că luna nu poate să lipsească din piesă, și ciripitul păsărelelor din arborii grădinei. Dar toate aceste mărunțișuri puerile dispăreau în severitatea și efortul e­­laborării, în conștiința matură a datoriei de­ a da lucrului­­ acurateța cea mai desăvârșită și expresia cea mai puțin banală. Munceam aproape toată ziua, chinuindu-mă uneori Ceasuri pentru un singur vers. In grădinița bunică­ mii, cu­prinsă între ziduri înalte, printre rondurile de rozete și de micșune le compuneam plimbându-mă și uneori gesti­culând, până o vedeam într’un târziu apărând pe portiță și strigându-mi: „Bată-te norocul măi băete... ai speriat sluga când ți-am trimes-o cu dulceață... a venit să-mi­­ puc, nu e bine cucoană, cuconașul cel tânăr dă într’una din mâini“...­Pe ’nserate o porneam pe bulevardul gării, bombă­nind ultimele tirade fabricate și pentru a evita întâlniri Inoportune o luam razna pe șesul de lângă gară, unde câte odată îmi mai împrospăta sufletul obosit, mirosul de iarbă cosită și adunată în căpițe sau priveliștea răsăritu­lui lunei, care se ridica rotundă și de culoarea rodiei, în­roșind așa de puternic zările că pare că așteptam să aud cocoșii în depărtare.... In orașul meu nu aveam nici un confident așa că n-am comunicat nimănui nici o parte măcar din presă. Pe la în­ceputul lui Septembrie m’am repezit vre-o două zile, la moșia Vameș, a unchiului meu, poetul Teodor Șerbănes­­cu. El bănuia de mai multă vreme delictele mele literare. De data asta, într’o seară, m’a somat să recit ceva din compozițiile mele. Atunci i-am destăinuit secretul piesei— pe care o și isprăvisem — și m’am oferit să-i rostesc un fragment. Am ales tocmai monologul cel mare. In timpul recitării m’a oprit după un vers, pentru a-mi spune că este foarte frumos, un vers care de altfel îmi plăcea și mie . Amintirile sunt pulberi din sfărmate fericiri La sfârșit mi-a făcut complimente, a căror cauză de Căpetenie o socotesc astăzi în faptul că se aștepta la mai puțin. Odată cu începutul lui Octombre, într’o surescitare ne mai pomenită, am plecat spre București,—pentru toată lumea în vederea studiilor universitare, pentru mine, mai presus de orice, ca să-mi prezint piesa și să știu odată ce soartă va avea. In legătură cu demersul la teatru am cunoscut pe­­ Caragiale. Director general al teatrelor era pe atunci d. Scarlat Ghica. M’a primit destul de prost, nici nu mi-a întins mâ­na, nici nu m’a poftit pe scaun. S’a mărginit să silabiseas­că titlul piesei . O să­ru­ta­re, po­em dra­ma­tic intr’un act—și să mă concedieze spunându-mi să vin peste vre-o zece zile după rezultat, mai adăugând — ca încurajare — că probabil nu mă aștept ca cea dintâia încercare s’o văd jucată la National. Am eșit totul cu speranțe și la capătul celor zece zile m’am înfățișat din nou. Mi s’a dat un alt termen de zece zile, după care iar am venit. De data asta urcând scările pti­n toț 1 30 valuri de gălăgie care se revărsau des de I. PETROVICI profesor universitar I la etaj. N’am cedat unui îndemn de timiditate care îmi­­ spunea să nu mai sui treptele, înainte. Când am ajuns sus,­­ am văzut ce era. Caragiale, pe care îl cunoșteam de fi­gură, se certa la contabilitate pentru niște tantieme» în­tr’o odae cu ușa deschisă. M’am strecurat repede prin co­ridorul etajului și—după o scurtă așteptare — am pă­truns în cabinetul directorial. Odată cu intrarea mea, d. Scarlat Ghica, poruncește ușierului: „Poftește-l pe d. Caragiale“, după care m’a lăsat să aștep în picioare fără să-mi adreseze nici o vorbă. Caragiale nu s’a făcut aș­teptat și a apărut numai­decât pe ușă. — D-le Caragiale, îi spuse directorul, iată un tânăr, ne-a adus o piesă în versuri. Te rog s’o citești și să faci raport. Am înțeles atunci că ilustrul autor dramatic era membru în comitetul teatral și nu știu dacă în clipa a­­ceia simțeam mândrie sau spaimă, gândindu-mă pe mâna cui încăpusem, Caragiale luă manuscrisul, mă măsură lung, și-l des­chise la prima scenă. — O!... O!.­. ai scris piesa într’un metru imposibil. Versul natural la teatru e 12-13 silabe. D-ta ai scris-o în 14-15. — Așa este și Răsvan și Vidra a lui Hașdeu, adăogaiu eu cu inima în gât.­­■— Trebue să schimbi. — Are să fie foarte greu... — Ce greu tinere, ce greu !... Iată primul vers» se poate transforma foarte ușor — și’mi arătă cu glas tare cum l’aș putea înghemui într’un metru de 12. Mi-am dat însă seama îndată că dacă operația mer­gea cu un vers-două, nu putea merge lesne la restul de cinci sute și asta ar fi însemnat să fac piesa din nou. De aceia am răm­as consternat. — Ia sfârșit, reluă Caragiale, eu am s’o cetesc și am să vă refer domnule Director. Pare că era vorba iar de vre-o două săptămâni. N’am știut cum să mă retrag mai repede, salutând pe cei de față, de data asta însă prietenește strâns de mână, firește nu de director, ci de Caragiale. Acum vine dumnezeescul și neașteptatul moment de fericire. După ce vre-o cincisprezece zile nu putusem ceti nimica și nu mă ocupasem cu nimic, am luat într’o dimineață drumul teatrului, întovărășit de un prieten, li­terat și dânsul, căruia îi împărtășisem taina sufletului meu. Am întâlnit pe director chiar în coridor. M’a întâm­pinat ceva mai amabil, spunându-mi că d. Caragiale a tri­mes răspuns să mă duc la dânsul, acasă, ori la Regie (Caragiale se găsea atunci în faza dintre o moștenire mâncată și alta nu încă deschisă, așa că fusese nevoit să primească un post de șef de birou). Nu știu pentru ce, dar fără nici un amănunt altul, am bănuit că situația e bună. Ușierul d-lui Director mi-a spus că Regia e în ministerul de finanțe și mi-a dat unele in­dicații prietenoase ca să nu rătăcesc prin labirintul aces­tui palat întortochiat. Iată-mă la ușa ministerului. Dibuiesc îndelung prin întuneric și îmi pare că n’am să mai ajung. In sfârșit du­­pă ce m’am încurcat în câteva rânduri, mi se arată uși biuroului lui Caragiale. Pun mâna pe clanță, fac în gând o cruce și intru. In capătul opus al sălii vaste, îl văd pe Caragiale la o masă. înainte, spre dânsul, el mă privește prin ochelari. Mă văzuse o singură dată, dar m’a recu­noscut și întinde brațele spre mine. *— Dl Petrovici, nu așa?... ia vino, stai aci pe scaun. Ia spune din ce în ce oraș ești și cine-s părinții d-tale ? Un potop de întrebări afectuoase, cărora răspundeam cu supunere. — Fumezi tutun ifică țigări de cele mai bune. — și’mî întinde o cutie. Caragiale >rr>a iT>a >'r»ii »tut I ~~ii<uy i<im­w>ri>a iii > i'lu­i Simbol și peisagiu Spengler numește sufletul culturii antice — apollinic- Semnificația acestui cuvânt o cunoaștem, încărcată de liniște și de vis, de la Nietzsche. In tâlcul ce-l da tragediei grecești — apollinicul era principiul individualității, al e­­xistenței trupești­ limitate, iar dionisicul principiul cu­fundării muzicale și orgiace în esența metafizică, în ira­ționalul existenței. Spengler spune că filozofia sa zace în atmosferă de la apariția lui Nietzsche. Elogiu adus aces­tuia din urmă în parte și pentru împrumuturile directe pe cari Spengler le primește din ».Originea tragediei gre­cești“. Filozoful catastrofelor încercând o sinteză a crea­­țiunilor culturale antice , înlătură dionisicul și păstrează numai apoilinicul. .,Corpul“ material stingher, limitat, palpabil și veșnic prezent, lipsit de orice perspectivă, sieși îndestulător, e simbolul de căpetenie al sufletului­­apollinic, care a creiat cultura antică. Dionisicul scos din explicația culturii antice, reintră însă la Spengler în depli­nele sale drepturi—lărgit și întru­câtva modificat—în tâl­­cuirea ce-o brodează în jurul culturii occidentale. Dionisieul se cheamă de astă dată „faustesc“. Sufletul faustesc al apusului a creiat o cultură al cărei simbol e spațiul infinit. Apollinică e statuia statică a omului gol, faustescă e arta dinamică a »,fugei“ muzicale. Pictura apollinică dă cor­puri bine conturate (fresca lui Polygnot), pictura faustes­că plâsmuește din lumină și umbră spații cu perspective (Rembrandt). Apollinică e existența statică a grecului, care-și numește eul „soma“ (corp) și căruia îi lipsește evoluția interioară și prin aceasta istoria. Faustes că e o existentă trăită profund conștient a perspectivelor nenu­mărate în timp și în spațiu. Penru orice cultură Spengler admitte un substrat metafizic, un suflet, iar pentru felul de a se manifesta al acestui suflet un simbol spațial. Simbolul spațial al cul­turii antice ar fi­ corpul. Al sufletului faustesc spațiul in­finit. Desvoltarea unei întregi culturi dintr-un singur cen­tru sufletesc nu era o idee nouă, nouă e numai determi­narea diferitelor centre și mai ales simbolurile spațiale ce le găsește Spengler pentru fiecare în special. O paranteză: după Spengler o cultură oarecare e ex­presia unui suflet interior. Dar el mai aduce în legătură o cultură și cu un anumit peisagiu. Trebuie să mărturi­­sim că această ultimă relație între o cultură și un pei­­sagiu, ni se pare nu numai întunecată,dar și o rămășiță știintifcă-naturalistă în gândirea lui Spengler, care de altă parte vrea să înlăture orice cauzalism­ din felul său de a vedea. Istoricește poate să fie prea adevărat că ve­getația culturii occidentale a răsărit și s’a desvoltat intre râurile Elba și Tajo» sau cea arabă în peisagiul dintre Tigris, Nil, Marea Neagră și Arabia de sud. Dar nicăeri și prin nimic nu ne-a făcut Spengler să înțelegem fatalita­tea acestei relațiuni dintre un anumit peisagiu și o anu­mită cultură, Spengler urmând metoda intuitivă­­organică a lui Goethe, și înlăturând cu alte cuvinte me­toda științifică­ cauzală, trebuia să se oprească la concep­ția că diversele culturi sunt „fenomene originare“ și prin urmare inexplicabile. Dar el își tulbură concepția prin in­troducerea unui nou punct de vedere, cel științific cau­zal, și aduce în legătură cultura cu peisagiul. Ca să ne convingem de netemeinicia acestei teorii (și mai­­ ales de contradicția ce-o aduce în concepția integrală) ajunge să fe întrebi: în adevăr ce legătură de neînlăturat Pa­re să existe între simbolul originar al culturii grecești ,corpul stingher și limitat) și între peisagiul mediteranean m care a apărut? Teoria peisagiilor vrea să fie întru e­ uva o explicație a unui „fenomen originar“ despre care Goethe spune că e inexplicabil și ireductibil (altfel n’ar mai fi •,originar“). In realitate peisagiul deoparte nu are darul să explice nimic în cazul acesta, de altă parte prin pre­tenția de a explica răpește culturilor caracterul de feno­mene originare. Nu există nici o relatiune fatală și nici o corespon­dență între simbolul originar al unei culturi și peisagiul în care apare. Trecând în revistă toate acele simboluri — te convingi ușor că afirmațiunea unei relațiuni între ele și anumite peisagii e gratuită. Spengler vorbește despre mai multe culturi cari s’ar fi desfășurat până acum pe globul pământesc: epig­­teană, babilonică, indică, chineză, antică, arabă, maya, occidentală, rusească. Dintre acestea cultura maya (Ame­rica de mijloc) nu s’a putut desfășura până la sfârșitt, fiind ucisă tâlhărește în floare prin in­vazia barbară a Spaniolilor creștini, cea mai mare crimă ce s’a săvârșit în istorie. Cea occidentală e pe sfârșite, iar cea ru­sească e abia la început. Simbolurile spațiale ce se gă­sește pentru diferitele culturi (nu pentru toate) sunt de­sigur interesante și sugestive. Am văzut: simbolul spa­țial al sufletului antic e corpul stingher, limitat , al celui occidental — spațiul nemărginit. Sufletul magic al cul­turii arabe ar avea ca simbol „peștera boltită" (o găsești în arhitectura cu cupola arabă, ca și în cosmologia creș­tină a cerului boltit peste pământ, Creștinismul de la anul 1­900 e după Spengler o formațiune în cadrul culturii arabe). Mai departe. ,,Sufletul egiptean se vedea călăto­­torind pe un drum al vieții îngust și neîndurat prescris, asupra căruia trebuia să dea odată socoteală judecători­lor morții. Existența egipteanului e aceea a unui călă­tor veșnic în aceeaș direcție; tot limbagiul formelor cul­turii sale slujește la concretizarea acestui unic motiv. Simbolul său originar se poate­­­ mai bine prinde în cu­vântul „drum". Piramidele reprezintă o succesiune ritmic articulată de spații —prin cari mergi ca pe un drum tot mai îngust până în camera mortuară. La un simbol întru­câtva înrudit cu cel egiptean are cultură chineză. Dar în vreme ce egipteanul își face drumul mânat de­ o fatalitate inevitabilă, chinezul se plimbă prin peisagii. Nicăeri peisagiul nu e în aceeaș mă­sură o parte integrantă a arhitecturii ca la Chinezi. ..Templul nu e o clădire izolată, ci o construcție pentru care colina și apa, arborii și florile, și pietrele într’un a­­numit fel formate și așezate, sunt tot atât de importan­te ca porțile, zidurile, podurile... In cutura rusească, a­­cum abia la început, Spengler crede că a descoperit un simbol în nemărginitul „plan“ (analogia cu stepa). Recapitulare schematică . Cultura antică = corpul izolat și limitat ,»­ccidentală = spațiul de trei dimensiuni in­finit. . ..,f „ arabă = peștera boltită (bolta), „ egipteană = drumul (spre moarte). ,, chineză = drumul (plimbare în peisagii),­­ „ rusească = planul nemărginit. Pentru una singură din aceste culturi e realizabil o relațiune dintre simbol și peisagiu: simbolul ,,planului­ nemărginit al culturii rusești e găsit în vădită analogie cu stepa — peisagiul rusesc. Prin această excepție în­tâmplătoare nu se poate susține cu seriozitate teoria creșterii fatale a unei culturi dintr-un anumit peisagiu- Dilema e evidentă, sau tU cu orice preț să vezi în dife­ritele culturi niște fenomene originare în sens goethean, ireductibile, și renunți la teoria peisagiilor, sau păstrezi pe aceasta și renunți la concepția primă. LUCIAN BLAGA de LUCIAN BLAGA * * * — Nu fumez dimineața nici­odată. In cea dintâi pauză i-am pus curagios întrebarea : . , Ați cetit f­esș, domnule Caragiale,.?, — Da, da, de­sigur. — Și cum a­ți găsit-o? N’aș fi putut si prevăd nici odattă calificativul pe care Caragiale mi l’a svârlit cu gura plină. — Excelen­tissima! Piesa d-tale este — reluă după o clipă de gândire — un noroc și pentru teatru și pentru Conservator. Actorii noștri nu știu să spue versuri și asta fiindcă n’au prilej să recite versuri bune. — O să se joace d-te Caragiale ? — Eu poruncesc la teatru și nu va îndrăzni nimeni să treacă peste mine. Până într’o lună-două se va repre­zenta. Mai sunt însă câteva asperități pe care va trebui să le îndrepți. Lasă-mi adresa, să te chem într’o zi la mine acasă. Către sfârșitul acestei convorbiri neuitate, în care îmi pierdusem echilibrul de bucurie, am băgat de seamă rușinat că împotriva tuturor declarațiilor aprinsesem de mult o tigare și o fumasem până aproape de carton..­. In Caragiale se alternau doi oameni, un entusiast ca­pabil de orice exagerație și un tembel capabil de orice neglijență. De unde rămăsese să avem peste cel mult o săptămână ședința de revizuire a piesei, cu chiu cu vai am avut-o după vre-o lună jumătate. Ce e dreptul atun­cea s’a executat c’o bunăvoință exemplară. Șezând tolă­nit pe-o sofa, cu cafeaua alături și cu țigara în dinți, a ur­mărit cu dragoste cetirea mea, oprindu-mă ori de câte ori îi părea o expresie hazardată, o sintaxa silită, un vers de umplutură. S’a revizuit astfel toată lucrarea și mi-a cerut jertfirea a vre-o cincizeci de versuri. In special monolo­gul a fost trunchiat fără milă, dispărând în această heca­tombă și versul acela care îi plăcuse lui Teodor Șerbănes­­cu, dar care avusese neșansa de-a fi înglobat într’un pasa­giu superfluu... Aceiași atitudine caldă a păstrat-o Caragiale și lu­nile următoare, nedând pace o clipă Direcției Teatrului, care fără a fi ostilă, era indiferentă, in orice caz, fără dânsul lucrurile probabil s’ar fi amânat și n’aș fi avut pre­miera chiar în acea stagiune» la 21 Martie 1900. Să spun ce-am pățit în seara aceea» ca autor ce n’a­­veam încă optsprezece ani, ar fi să introduc prea multe digresii în povestirea amintirilor despre Caragiale. Ce-aș mai avea de adaos în legătură cu dânsul, e că după ce s’a hotărît punerea în repetiție a piesei, m’a uitat din nou. De unde îmi făgăduise că va conduce în persoană repe­tițiile, n’a venit niciodată. N’a asistat spre marea mea ne­mulțumire, nici la premieră și nici la reluare. Vre­un an­­doi după asta nu ne-am mai întâlnit de­loc. Mai târziu se făcuse berar la „Gambrinus“ și acolo ne vedeam destul de des. In raitele lui pe la mese, unde stetea la sfat cu toți clienții se oprea și la mine — mai afectuos și mai pă­rintește ca la alții­ Dar de literatură n’am vorbit de­cât o singură dată, atunci când mi-a cerut colaborarea la ,,Mof­tul român“, dar când a trebuit să mă scuz» socotind că n’am însușirele trebuitoare. Vremea a vremuit» berăria lui s’a închis, neastâmpă­rul său neîngăduindu-i să se fixeze vreodată. După puțin eu am părăsit Bucureștii, iar dânsul, cu mâna pe-o nouă moștenire, a părăsit chiar țara. Nu ne-am mai văzut niciodată. Și pentru că atâta timp s’a scurs de-atuncea, și fiindcă n’am avut continuare în cariera de autor dramatic, începută sub aripa lui, a­­deseaori amintirile mele despre Caragiale, capătă tonuri stranii și­ aproape ireale... . _— ssessO^Ge»»--------­

Next