Adevěrul Literar şi Artistic, februarie 1925 (Anul 6, nr. 217-220)
1925-02-01 / nr. 217
7* ANUL vi. _ IM« 2175 nst EXEMPLARUL IN TAPA IO LEI EX. II SI HAINATATE . r AL. V.*" BELDIMAN 1388-1897 FONDATORI : CONST. MÜLLE 1897-1920 îmn Mci~rFeliniarŭe în ft é £ £ f§ Jsk ■§§* # S «2 # jp Și H Jrv. l »IM & i. V ILFONDAT IA 1893 Patosul mișcării in romantism De la începutul veacului al XIX-lea până în zilele noastre se poate observa cu ușurință un ritm istoric în succesiunea creațiilor pe diversele tărâmuri ale preocupărilor și vieții europene: îndeletniciri intelectuale, plăsmuiri spirituale, fapte , par în diferite perioade, (în care putem împărți această șchioapă de timp de care se leagă așa de organic credințele și îndoielile noastre) — pătrunse deodată de aceleași tendințe sufletești, de aceiași patimă pentru anumite forme, cari se repetă cu o ciudată consecvență în cele mai disparate manifestări creatoare ale geniului european. E un „paralelism“ curios între năzuințele manifestate simultan, bunăoară în filosofie, sau politică, în artă și în știință, pe tărâmuri, cari adeseori — în cei ce le ară și le cultivă — nu prea știu unele de altele. Acestui fenomen îi atribuim o importanță deosebită. Începem prin a numi acest paralelism istoric un fenomen „misterios“ și vom sfârși poate prin a-l numi și mai misterios decât îl credeam la început. Pornind din romantism — mișcarea ce a urmat după liniștea și echilibrul olimpic al clasicismului vremelnic de la sfârșitul veacului al optsprezecelea (Goethe, Thorvaldsen, David, stilul empire) — se impune dela început întrebarea dacă găsim un numitor comun pentru toate acele fenomene „romantice“ — de la idee până la faptă — așa cum le avem să zicem în gândirea lui Hegel, în aventura lui Byron, in gesturile teatrale ivârnite pe pânzele lui Delacroix, în ipotezele lui Cuvier, în politica revoluționară și contrarevoluționară a timpului. O mărturisim de la început că orice încercare de a readuce una la ceealaltă aceste manifestări — ni se pare zadarnică. N’avem nici un drept să considerăm faptele sociale și politice, ca un fenomen mai substanțial, mai de rond decât pe celelalte, cari eventual, s’ar broda ca niște simple flori accidentale în jurul acestuia. Nu vom cădea nici în greșala acelora, cari reduc totul la idee. Dacă fenomenele amintite se pot reduce la anumite tendințe comune — acestea vor fi simple tendințe, dar nu idei, și nici fapte sociale, simple tendințe care pătrund deopotrivă manifestările mai însemnate ale timpului. De unde vin aceste tendințe — rămâne o întrebare pentru mai târziu. Patima de forme a clasicismului se restrângea la aceea pentru tipicul rotunjit, pentru statica ideilor platonice liniștite și reci în eternitatea lor nepământeană. Nnschipuiți-vă aceste „idei platonice“ părăsindu-și cerul, închipuiți-vi-le — în mișcare cât mai patetică cu putință, în revoltă, cu gesturi mai mult sau mai puțin teatrale, — să vi le imaginați, dacă se poate, în luptă unele cu altele — înlocuindu-se, pierind și devenind, — și aveți în fața voastră cel mai cuprinzător simbol al fenomenului romantic. Patosul mișcării e una din notele comune ale aparițiilor romantice în diversele domenii, în filozofie, în artă, în știință, în politică. După Hegel , ideea logică iese din sfera eternității ca să se realizeze în natura inconștientă, apoi se trezește întorcându-se iarăși la sine în conștiința omului și în creațiunile istoriei. Ideea e în continuă mișcare : iubește așa de puțin liniștea încât de la sine se transformă în contrarul ei, pentru ca împreună cu momentul contrar să se realizeze din nou, sintetic, pe un plan superior, ideea se mișcă cu patos niciodată istovit în tact de trei — formând articulația ritmică, din ce în ce mai complicată a unei divinități în devenire. D-zeu nu este, D-zeu devine, prin catastrofe și reculegeri. Filozofia aceasta, schițată în câteva linii, așa mișcată cu e, ni se pare o fereastră deschisă spre cele mai însemnate fenomene ale timpului. Pictura lui Delacroix după răceala și rigoarea clasicilor — înseamnă o analoagă ieșire din statica ideilor platonice. „Libertatea duce (prin zeița ei) poporul pe baricade“ : mișcarea patetică din acest tablou rezumă setea— aproape fiziologică de acțiune, cu care era încărcată epoca. Formele sunt tot atât de idealizate ca și la clasici, dar sunt forme în mișcare, agitate, tumultoase. Ca să nu se spună că am ales un tablou care prin subiectul ei (revoluția) aparține timpului, și e deci în corcondanță cu el, putem să amintim un altul tot atât de mișcat în liniile sale : „barca lui Dante“ cu în vălmășagul de trupuri omenești în râul iadului. Cercetătorul cu ochiul obișnuit să interpreteze din resorturile intime ale epocei operile artei, ar putea fără greutate să spună cărei decade îi aparține acest tablou: „patosul mișcării“ de care e străbătut tabloul înlătură orice șovăitoare nehotărâre, in Poesie Byron credem că a realizat mai mult decât oricare altul acelaș patos al mișcării. De la Don Juan aventurierul până la Cain revoltatul și căutătorul de moarte, personagiile plăsmuite de Byron se adâncesc în vârtejuri lăuntrice sau se descarcă în fapte cuceritoare de lumi. El însuși, Byron, a avut una din cele mai agitate vieți, ce se cunosc. Când creația nu l’a mai satisfăcut, s’a aruncat dornic de acțiune în luptele pentru eliberarea grecilor in „Faust“ Goethe s’a eternizat în acel clocotitor personagiu, „Euforion“ născut din dragostea Elenei și a lui Faust, din împreunarea avântului nordic cu forma antică. Nicăeri nu ni se pare mai potrivit să amintim simbolul romantismului, ce l’am dat mai sus ca tocmai în cazul lui Byron. El însuși în frumusețea sa apollinică, ca și personagiile născocite de imaginația lui par niște idei platonice, cari sătule de liniștea cerească au pornit pe mare într’o veșnică aventură, sau și-au întors privirile înăuntru trezind acolo toată problematica existenții. Un romantic"reprezentativ în știință ni se pare Cuvier. Amintim dintre teoriile sale cea mai însemnată : teoria geologică a catastrofelor și a creațiunilor repetate. Ca mare paleodontolog Cuvier cunoaște flori și faune întregi, astăzi dispărute de pe suprafața pământului. Ca să explice dispariția acestor în straturi geologice, precum și înlocuirea lor cu alte faune el enunța teoria, că pământul ji a trecut prin catastrofe uriașe cari au distrus viața în repețite rânduri, încât D-zeu a fost nevoit și el să-și repete creațiunea de fiecare dată cu totul în alt stil. Teoria aceasta nu ne mai interesează astăzi decât prin „patosul mișcării“ ce-l imaginează pentru globul terestru. Teoria aceasta se potrivește de minune cu acea perioadă de catastrofe și de înjghebări, de revoluții și contrarevoluții cari caracterizează timpul lui Napoleon și al întâielor decenii după el. Timpul era pătruns în diferitele sale manifestări de aceiași pasiune a mișcării monumentale. Dumnezeu era coborât pe baricade în devenirea istorică, „ideile platonice“ își părăseau Olimpul ca să pornească cu pânze umflate — pe mare — îndrăgind acțiunea și furtuna iar pe globul terestru al teoriei catastrofale se succedau ca niște lovituri de stat, — în viața politică a continentului. Momentele relevate sunt cele mai caracteristice ale timpului. In jurul lor se pot grupa nenumărate alte exemple cu tot atâtea dovezi ale aceleași tendințe pe care am scos-o în evidență, îngrămădirea materialului e însă inutilă, mai ales că nu pretindem să fi istovit romantismul definindu-l prin patosul mișcării. La aceste se alătură și alte tendințe, poate nu mai puțin importante. Le vom vedea în articolele viitoare. de LUCIAN BLAGA ——«esao»ceaace—------LUCIAN BLAGA Lord Byron Păinea mea de toate altele Teama Parcului meu... de RADU GYR Orchestre și muzici tăcură de mult — doar vește de muzici de frunze ascult... Și Parcul meu, Parcul meu, sângeră azi din răni de oțetari, de molifți și de brazi.. „Domnița“ cu ochii ca seara în care svonește o talanca — de-acum nu mai vine, cu mâni visătoare, să rupă o floare, pe bancă... O frunză uscată căzută pe carte, i-a spus cu un foșnet de moarte, sdrobită 'ntre noi: „Să nu mai vii, mâine, Domniță, la noi!...“ Mă prinde rugina bătrânului parc, când ca întro roabă, in gânduri mi-o 'ncare... „Sufletul, sufletul uit pe alei, Căci prea mult spre stânga se ’nârumă, prea putred foșnește uscatu-i crâmpei și prearl calcă Toamna, cu ploi și cu brumă!.... „.Și-mi pare, deodată, că-l văd, pe alei de-avalma cu foi de-oțetar și de tei de-avalma cu inima lor de aramă... .„Și nimeni nu trece să-l ia de pe alei; și ’ncet să mă culce, bucăți, pe-o marama,.. ...Iar tremură pomii ciuntiți ca de săbii, și ca și când vor să-și schimbe corăbii ăe gânduri — corăbii triști, unul spre altul își leapădă, vrăbii prin care să-și plângă și tăngile lor... Orchestre și muzici muriră de mult,doar veștede muzici ăe frunze, ascult... ...Și numai pe lac mai rămase, o lebădă monrtă — și ’n parcul tăcerii e-o roabă de alb trandafir de mătase uitat și crescut pe ruinile verzi„ „Și ’n mine deodată fălește un Parc, cerșindu-mi zadarnic cu flori să-l încarc... Din roase plicuri — In jurul ideii unei „Case de editură a Scriitorilor" — ___ de JON GORUN Intro actiză biografică, închinată mult regretatului scriitor George Cair, și semnată, într’un almanah, cu inițialele N. P., citesc aceste pasagii, cari m’au mișcat aducându-mi aminte de niște proiecte pe cari le nutriam odinioară și noi alți câțiva. „...Pe primăvară, întâlnindu-1 și discutând micile și marile greutăți ale vieței de azi, se porni:—Bine, dragul meu, au ajuns atât de grele și de netrecut stavilele vieții, că mă prinde groaza, când mă gândesc la bieții scriitori mai tineri ca noi și la felul de viață pe care o vor fi ducând, înfășurați în idealurile ce-i silesc să nu se plece și să nu facă nici o concesie“. — Un ochi îi tremura o lacrimă spunând acestea și conchizând: — „Eu voiesc să propun, și sunt sigur că mulți mă vor secunda în realizarea gândului ce-l am, de a pune la cale o „Casă a scriitorilor“, o casă de editură, în care să poată fi tipărite și operele tinerilor scriitori atât de amenințați de nevoile vieții de azi“. — Și-mi spuse un plan întreg, cu conferințe, șezători literare, subscripții prin prieteni, în fruntea cărora s’ar fi înscris cu o sumă importantă, — și altele, dorind să treacă la fapte cât mai de grabă, chiar în toamna aceasta. — Din nefericire, cel mai odios asasinat din câte s’au pomenit la noi, a răpit vieții și literaturii noastre pe unul din cei mai buni și din cei mai aplecați să vadă și să înțeleagă lipsurile și durerile scriitorilor... * * • Răvășesc printre hârtiile mele, cărora din când în când trebuie să le fac câte un mic auto-da-fe, și dau, ca din întâmplare, peste o scrisoare, datată de la 21 Fevr. 1913, și cu cuprinsul următor : „Frate Hodoș, scrisoarea d-tale găsește în mine pe acelaș entuziast visător al unei ,,Case de editură a scriitorilor“. Ce crezi că a sosit primăvara și pentru acest mugur, căruia vremea rece de până acum nu i-a îngăduit să se deschidă, îngrădește-ți două-trei zile de libertate și vino, să stăm calea de vorbă, și să facem planuri. — Vino și cu Doamna, și cu oricâți dintre prietenii noștri. Cu cât mai mulți — cu atât mai veselă casa“. Urma expunerea unui itinerariu amănunțit al drumului de la București la Gugești, static foarte apropiată de casa maestrului de la Dragosloveni. — Sfârșitul scrisorii: IV.Mă vestești din vreme cu ce tren veniți, ca să vă aștept. Cu inima și brațele deschise—vechiul d-tale prieten A. Vlahuța“. Președintele de atunci al S. S. R., d. Mihail Dragomirescu, fusese câștigat și d-sa pentru ideea unei Case de editură a scriitorilor. Deci, dimpreună cu d-sa, subsemnatul și d-na Constanța Hodoș, amândoi pe atunci membri in comitetul S. S. R. — repetând că ceilalți confrați invitați nu ne-au dat decât răspunsuri evasive, — am luat drumul J Dragoslovenilor, unde am stat două zile în discuțiuni, găzduiți de d-na Ruxandra Vlahuța, a cărei delicată, distinsă amabilitate o cunoșteam mai de mult, și pe care nici nuș putea s’o uit vr’odată. Discuțiile cari au urmat ne-au pus curâd de acord, — cu atât mai mult, cu cât nu putea să fie vorba între noi decât de stabilirea unor principii, — toată înfăptuirea, în amănuntele ei, rămânând bine înțeles rezervată hotărârilor unei Adunări generale a S. S. R. Această Adunare însă nu s’a ținut niciodată. Pentru ce ? Ideea, care pe Vlahuță îl entusiasma, și care fusese admisă, poate fără entusiasm, dar așa cred că cu deplină convingere, de președintele nostru de atunci, d. M. Dragomirescu, — n’a întâmpinat, la membrii mai marcanți ai S. S. R. nici acelaș entusiasm, nici aceeaș convingere. Mă întreb astăzi, dacă nu cumva aceștia din urmă erau cei cari aveau dreptate. Se zicea: Un scriitor, contractând cu o casă de editură oarecare, e liber să-și pună condițiile, sau să le primească pe acelea ale editorului. Diferendele dintre ei pot face obiectul unor acțiuni în judecată. Nici într-un caz, un editor particular (fie și Societate pe acțiuni) nu poate avea pretenția de a consacra pe un scriitor. Pe când o editură a S. S. R. poate avea această pretenție. Iată ceva ce trebuia să fie evitat: Admiterea unora și respingerea — sau, în chip politicos, amânarea, — altora dintre scrierile prezintate, puteau să dea naștere la dihtonii între scriitori — și sunt ele destule și aminteri. Pe când dacă te respinge un editor, îl înjuri, ca pe un ignorant ce este, și cu asta s’a terminat,— nu ne mai condrănim între noi. Statutele ce întocmisem atunci, și cari au fost comunicate tuturor membrilor S. S. R. mulțămită hărniciei confratelui Vasile Pop, se țineau strict de statutele-tip prescrise de legea privitoare la ,,cooperative“, căci societatea avea să fie întemeiată pe acele baze, ca cele ce ni se păreau mai potrivite ai felul de funcționare al ei; puține articole sau aliniate explicative am mai adăugat. In „regulament“ însă se prevedea o „comisie literară compusă din 5 fruntași ai literaturii, desemnați prin vot sau aclamare de S. L. R.“ prima comisie fiind instituită prin actul constitutiv, pe termen de 4 ani. Apoi când numărul „fruntașilor“ sau al celor ce se puteau socoti ca atari, era cel puțin de vreo zece ori mai mare, — degeaba veneam noi cu perspectiva a 66 la sută din venit pentru scrierile editate, rămânând ca și cea mai mare parte din restul de 34 la sută să fie afectată fondurilor S. S. R, în special fondului de ajutoare și pensiuni. Poate că regretatul G. Carr se gândia la o Casă de editură a scriitorilor fără o legătură oficială cu S. S. R. Un moment, față de nesuccesul încercării noastre, ne gândisem și noi vr’o câțiva, la o astfel de soluțiune. Subscriitori, la o societate pe acțiuni, poate s’ar fi găsit — dar cum să te pornești dumneata să-i faci cuiva binele cu sila?... Proiectul lui G. Calr poate s’ar fi realizat. Niște bestii cu chip de om, produse inconștiente ale verminei urjmane, l-au zădărnicit. Pentru totdeauna ?.. Chitosa ? Mma de aur Când am venit aici eram ca tine De tânăr și frumos. Viata mea, povestea celor ce muncesc în mimi închiși in noaptea cea mai grea, In săpăturile de sub pământ, Nu are nici un murmur luminos Cum drau nici morții-acolo in mormoni ...Așa, aprinde-acuma o lanternă, Mai sgăndără cărbunii de lignit Să ‘ntindem mânile la foc Și să asculți in negura eternă, Cuminte și ticnit Povestea unui om ce nu a avut noroc Leit ca tine, tânăr și frumos, Cu trupul tot atâta de vânjos M‘am coborit plin de nădejdeaicea jos Să sap în inima pământului pietros. Adânc, tot mai adânc săpam Să dau devinele de aur Și împreună cu tovarășii cântam Când ne ’ntristau aducerile-aminte Și scormoneam ca niște cârtițe flămând’ La dreapta și la stânga înainte. Sub tremurul lanternelor plăpânde. Aici ne întâlneam Și iarăși ne pierdeam de știre Prin subteranele ce le făceam Și care deveneau Mai umede, mai negre și medie. Ca subteranele din cimitire in care morții dorm un somn de vede... hei! Tovarășe, pe unde ești? Și nimeni nu răspunde. Cădea ecoul în tăcerile profunde Și tu te întrebi de mai trăești. Da, aici era nădejdea și chemarea Spre o viață ce va fi mai bună In mină este aur, In mină e nădejdea și scăpareă De la mizeria ce vrea să ne răpună. Și tot săpam... Tavanuri umede și scunde, Pereți masivi prin care pătrundeam Și ‘n care nici o vietate nu ascunde. Dar aur, aur nu găseam Un bulgăre Să strălucească și să fulgere Ca o lumină In oarba negură din mină, Așa prietene, De patruzeci de ani Sunt săpător. Sunt cârtită, in neguri trăitor, $i par’că port Pe umeri-mi bătrâni ce se ’ncovode Ale pământului enorme mușuroaie. De patruzeci de ani trăiesc tăcui Umil și sdrențăros Și-mi amintesc de anii din trend Când eram tânăr și frumos Și am pornit să sap adânc, ca din Ca să adun tot aurul din mine. Aici întreaga mină e secată.„ Am tot cărat pe umeri bolovani de aur greu și lucitor Din care alții se desfată iar eu din visul meu de ară Rămân un săpător. Tu vei săpa acum în alte mini Și vei avea aceleași visuri ca și mâne. Apropie-te deci mai mult de joc Și suflă via ta lanternă Ca să privim prin negura eternă Ce domnește o mină A sufletului pată de lumină Ce plânge pe-al granitului bloc Povestea unui om ce n’a avut noroc. SAVIN CONSTANT --------«șiș 3 ----- - Besgueț in luminate mantii de hermină se zdrențuesc pe șesuri, se pătează,. Azi iarna e o palidă regină cârpind o rufă cu un fir de rază. Pe drumuri umezesc splendori strivite sub roți de nenoroc cu negre spițe și rumenesc, simțindu-se privite coline fără fi în patru sțe. Din zări de fum albastru sră vânt și mână corbii pe câmpii de osdar soarele nu spune un cuvânt și râde tuturor răutăcios- PETRE OTHWI