Adevěrul Literar şi Artistic, martie 1925 (Anul 6, nr. 221-225)

1925-03-01 / nr. 221

Abia astăzi însă, douăzeci și cinci de ani după a lui moarte, ele se îndeplinesc în parte/7)­0. Ion Ghica a oferit Societății Academice Române, prețioasele manuscripte ale lui Bălcescu, care de la anul 1861 au stat în păstrarea m­­ ea, încredințate fiindu-mi de fratele răposatului, de d. Costach­e Bălcescu­încă de atunci am început a tipări în Revista Română o parte din Istoria Românilor sub Mihai Vodă Viteazul:8) dar nu am putut merge mai departe de­cât până pe la mij­­locul cărții a HI a. Sfârșitul acestei cărți, a IV-a întreagă și tot ce mai posedăm din a V-a, văd acum mai întâia lumina tiparului. Societatea Academică Română, fericindu-se de pre­țiosul dar ce a primit, și doritoare de a se pune la înăl­țimea m­­isiunei sale, răspândind printre Români, mai cu seamă producțiunile literarii și științifice ale geniului na­țional, nu voit să întârzie câtuși de puțin spre a da publi­­citate măreței opere a nemuritorului N. Bălcescu. Mi-a acordat mie dorita onoare de a dirige această grabnică tipărire, în care s’a socotit mai oportun de a în­lătura deocamdată toate notele indicătoare de autorii con­sultați de Bălcescu, in erudita și conștiințioasa sa lucrare, și de a tipări scrierea originală în așa chip, ca ea să fie mai lesne de citit pentru ori­ce clasă de cititori­ 9) CU timpul Societatea Academică Română își propune de a publica o edițiune critică și mai luxoasă a operilor complecte ale lui N. Bălcescu. Aceia va fi poate mai bine primită de oamenii de știință. Acum însă, noi sperăm și credem că această carte, așa cum este, va aduce, in­ împrejurările de față, folos și întărire cugetului național al întregei Românimi­ București, 16 Noembrie 1877 A. I. ODOBESCU Din scrierile lui Bălcescu * Scăparea da la moarte a lui M­ihai Vodă Viteazul In timpul domniei lui Alexandru Vodă, în acel timp le chili și de jale, strălucia peste Olt, în Craiova, un băr­bat ales, vestit și lăudat prin frumusețea trupului său,­­p­in virtuțile lui mari și felurite, prin credința sa către D-zeu, dragostea către patrie, îngăduiala către semeni, o­­m­enia către cei mai de jos, dreptatea către toți de o­po­trivă, prin sinceritatea, statornicia și dărnicia ce împodo­­biau mult lăudatul său caracter. Acesta era Mihai, Banul Craiovei, fiu al lui Pătrașcu Voevod, carele pentru blân­dețea, cu care cârmui tara de la 1554 până la 1557 se nu­mește cel bun. Strălucirea nașterei lui Mihai, sfatul lui cel drept și priceput, cuvântul lui blând și îmbelșugat, iar mai cu seamă faptele cunoscute ale lui­ îi câștigau inima poporului și trâmbițau nu­mele lui în toate părțile țării. El adminis­tra de câtă­va vreme banatul Craiovei și aduse cu încetul această bănie în starea ei cea veche de neatârnare admi­nistrativă, judecătorească și ostășească, fără altă legătură cu­ domnia țării decât plata unui tribut. Astfel, în minutul când armata țării era desorganizată de domnul ce se te­mea de dânsa, el își organiză un trup de oștire, prin care ținea în frâne împilările Turcilor și ocrotia pe supușii săi. Soarta cea blândă, sub care se aflau locuitorii bana­tului, era pizmuită de oamenii de dincoace de Olt și slujia de glorificare numelui lui Mihai dinaintea poporului. El ajunge a fi sperarea tuturor, răzbunătorul atât de mult do­rit și așteptat. Crudul Alexandru Vodă nu întârzie a se spăimânta de acel mare nume al Banului Mihai. Voia să-l piardă cu oricre chip, și neîndrâznind a-l prigoni pe fată, trimise uci­­gași ca să-l prindă și să-l aducă la București sau să-l u­­c­ ldă prin taină. Dar banul descoperi din vreme cursa ce i l&e gătia și cu toată dragostea ce avea pentru dânsul po­porul, necrezându-se sigur în Craiova, fugi spre Constan­tinople. Unde îl chemase socrul său, vistierul Ion, ce era Capichehae al țării. Insă, prins în cale de oamenii lui Ale­xandru, ce s­­pândiau, el fu adus în București, unde dom­nul, cătrănit de mânie,­­ învinovăți de trădător și rebel și închise în pușcărie, spre a fi pus la cas­ă și apoi ucis. Temânduse ca poporul să nu se ridice înfuriat și să scape pe prinsul său, Alexandru Vodă hotărî a-i grăbi moartea, într’o zi îl scoaseră din pușcărie legat și îl por­niră la locul osândei. Mulțimea poporului urmăria pe osân­dit, tristă, jalnică și tăcută, văzând că cea din urmă spe­­rare de mântuire se va curma cu capul acelui june bărbat eroic. In cale, trecând pe lângă biserica Albă, pe vremea liturghiei, spun câ-i lăsară să intre în biserică și rugându­­se se făgădui lui sfântul Nicolae, fiind hramul, că de-l va mântui, are să facă mănăstire în numele lui, precum a și tăcut, de se numește acea biserică acum Mihaiu-Vodă. Sosind în locul unde trebuia să primească moartea, gâdea, cu satârul în mână, cu inima crudă, cu ochi sân­geroși, se apropie de osândit, dar când aținti privirea asu­pra jertfei­i sale, când văzu acel trup măreț, acea căutătură sălbatică și înfiorătoare, un tremur groaznic îl apucă, ri­dică satârul, voește­a Isbi, dar mâna-i cade, puterile îi slă­besc, groaza îl stăpânește și, trântind la pământ satârul, fuge printre mulțimea adunată, strigând în gura mare, ca­ri nu îndrăznește a ucide pe acest om. In zadar oamenii cari presidau la osândă cerută a se în fine, abia acum, prin concursul d-lor I. Ghica, C. Bălces­cu și al meu, voințele ilustrului răposat încep a-și căpăta a lor realisare. 7) Bălcescu, într’o adresă către patronii Asociației literare române, arăta că scrierea sa asupra Epocei lui Mihaiu Viteazul fiind aproape terminata și având numai câteva luni de lucru *pre a o sfârși, el dorește ca ea să fie tipărită în două frumoase volum« nr 8, după Împărțirea expusă mai sus, și tot de odată *& fi» ornată cu un portret al lui Mihaiu Viteazul, gravat pe or­țel, după al lui Sadeler, făcut ln Viena la 1001, precum și alte 8*ptru execut«*# fin litografia Dorește asemeni să se trimită va împlini porunca domnească­; nimeni nu se mai găsi, ca să voiască a lua locul gâdei. Această întâmplare minunată înfioră mulțimea cu o mișcare electrică; ea văzu într’însa un semn ceresc, prin care D-zeu voia păstrarea acestui om și un glas detunător de milă și de iertare scăpă din pieptul acelei gloate. Boem­ și popor luară pe osândit în mijlocul lor și, ducându-se la palat dinaintea Voevoodului, cerură iertare. Vrând, ne­­vrând, Domnul fu silit a se îmblânzi și a-i dărui viața. Peste puțin, prin mijlocirea vistierului Ion,, Mihaiu împă­­cându-se de tot cu Domnul, primi iarăș cinstea și dregă­­toria sa, cererea sa, cea de pe urmă a sa mărturisire și cel de pe urmă al lui suspin. Lădița cu obiectele rămase de la Bălcescu a fost de mult trimeasă familiei sale de către proprietarul ospătăriei „Alla îrinacina". Astfel s’a întâmplat ca d-nu­ C. Bălcescu, care avea manuscriptele la sine, să mi le încredințeze încă de la 1861 spre a le tipări In Revista Română. De aiuzie, ele au stat până astimp la mine. Pe de altă parte, testamentul adus în țară de D. N. Ionescu. La 1863, rămăsese și $i Uitat în dosarul ministerului. Ardealul Pe culmea cea mai înaltă a munților Carpați, se în­tinde o țară mândră și bine­cuvântată între toate țările semănate de Domnul pre pământ. Ea seamănă a fi un măreț și întins palpit, cap de operă de arh­itectură, unde sunt adunate și așezate cu mândrie toate frumusețile na­turale, ce împodobesc celelalte ținuturi ale Europei. Un brâu de munți ocolește, precum zidul o cetate, toată acea­stă țară, și dintr-însus, ici colea, se desfac, întinzându-se până în centrul ei, ca niște valuri proptitoare, mai multe șiruri de dealuri înalte și frumoase, mărețe piedestale în­verzite, cari varsă urnele lor de zăpadă peste văi și peste lunci. Mai presus de acest brâu muntos, se înalță două pi­ramide mari de munți, cu crestele încununate de o veșnică diademă de ninsoare, cari, ca doi uriași, stau la ambele capete ale țării, căzând unul în fața altuia. Păduri stufoase în care ursul se preumblă în voe, ca un domn stăpânitor, umbresc culmea acelor munți. Și nu departe de aceste lo­curi, care-ți aduc aminte natura țărilor de miază-noapte, dar, ca la porțile Romei, peste câmpii arse și văruite, unde bivolul dormitează a­lene. Astfel miază-noapte și miază-zi trăiesc într’acest ținut, alături una cu alta și armonizând împreună. Aci stejarii, brazii și fagii trufași înalță capetele lor spre cer; alături, te afunzi într’o mare de grâu și de po­rumb, din care nu se mai văd calul și călărețul. Ori înco­tro te-i uita, vezi culori felurite, ca un întins curcubeu, și tabloul cel mai încântător farmecă vederea: stânci pră­păstioase, munți uriași, ale căror vârfuri mângâe norii, păduri întunecoase, lunci înverzite, livezi mirositoare, văi răcoroase, gârle, a căror limpede apă curge printre câm­pii înflorite, pârne repezi, cari mugind groaznic, se prăvă­lesc în cataracte printre acele amenințătoare stânci de piatră, ce plac vederii și o înspăimântă tot de o dată. Apoi, în tot locul dat de râuri mari, cu nume armo­nioase, ale căror unde poartă aurul, în pântecele acestor munți zac comorile minerale cele mai bogate și mai felu­rite din Europa: sarea, ferul, argintul, arama, plumbul, mercurul..., și, în sfârșit metalul cel mai îmbelșugat decât toate, aurul, pe care-l vezi strălucind până și în noroiul drum­­urilor. Astfel este țara Ardealului. 8) Revista Română pentru științe, litere și arte cuprinde în volumul I (1861) Introducerea, Cartea I și parte din Cartea II; în vol. II (1862) urmare din Cartea II până la sfârșitul ei; în vol. III (1863 o parte din Cartea III, 9) Pentru aceasta, am adoptat un format mai mic și mai purtăreț decât cum dorea Bălcescu, și ne-are servit de o ortogra­fie română care, fără a exclude caracterele etimologice ale cu­vintelor, întrebuințează însă accentele și codițele (codile), depăr­tate din scrierea românească dincolo de Carpați. Aceasta este și felul de ortografie cu care se servia Bălcescu, când scria cu li­tere latine. Tot manuscrisul Istoriei Românilor sub Mihaiu Vodă s­tatul este de mnna lui, scris cam intr'astfel. A. O. jine inginer român in țară ca sa ridice planurile deosebitelor localități mai importante, citate în cursul operilor sale. Aceste cheltuieli cere da la Asociație ca să le facă, iar pentru ostenelile sale proprii și pentru toate cheltielile ce făcuse cu cumpărători de cărți rare și cu traducțiuni, el nu reclamă nici o indemnizare, nici măcar cele 400 exemplare din opera sa, pe care i le acordă statutele Asociației. El se întemeiază însă a crede că, dacă nu meritele operei, dar negreșit faptele ce ea cuprinde, sunt de na­tură a deștepta în inimile Romănilor simtimente spornice pentru realiarea și Întemeierea naționalității noastre. Amintiri despre Bălcescu de Ü­ARIA COCIU O copilărie tristă.-Un portret cernit.—Copilul lui Bălcescu. - Spitalul din Palermo.­*-Lada cu hârtii.-N a murit singur Bunică-mea a avut o soră și trei frați dintre care cel mai tânăr era Nicolae Bălcescu. Când ne vorbea despre dânsul o podidleau lacrimile, melancola îi înfășură sufletul și îi zicea :,frate-meu Nicolache !“ Eram foarte mică pe vremea aceea și pe-atunci feti­­țele nu știau ce însemnează revoluție sau exil- Știam nu­mai că trebue să vorbim cu multă mâhnire despre nenea Nicolache ! Frate-său mai mare, nenea Costache (așa îi zicea tot orașul) mai trăia încă. Moșneag, era veteran de la 1848, încă verde și în plină vigoare, umbla rezemat pe un bas­ton rămas de pomină. De câte ori vorbea cu bunică-mea despre nenea Nicoache, începeau discuții lungi, terminate cu planșete și cu vorbele acestea care mi au rămas în­tipărite în minte . ..Nicolache a murit la spital“ ! Mai a­­dăuga totdeauna că nefericitul lor frate n’a avut parte de mormânt și că trupul lui a fost zvârlit in groapă comună, cu toți bandiții și vagabonzii. De ce ? Nu pricepeam de loc pentru ce unchiul no­stru și-a părăsit casa, unde era atât de bine, ca să moară prin străini și într’un spital ? Câte odată se vorbea despre copilăria lui, despre dra­gostea lui de țară și despre entuziasmul său, dar nici­o­­dată n’am auzit pomenindu-se de vre-o bucurie care să fi luminat tinerețea arzătoare a unui om însetat de viață. Oare el să îi fost de vină ? N’a v­rut el să culeagă un strop de fericire, ori viața i-a fost atât de vitregă în­cât i-a re­fuzat orice rază luminoasă ? Nu știu..­. * * * ' In salon vedeam un portret de-al lui. Pe fața lui Băl­­cescu citeai toată durerea și toată dezolarea marelui dis­părut. Era neagră pe un fond negru. Hainele negre- părul și barba neagră, un obraz lung, palid, buze subțiri care n’au zâmbit nici­odată. Imaginea aceea era luminată nu­mai târziu un om de o vie inteligentă și de mare cultură, melancolie. Bunică­ mea afta de câte ori trecea pe lângă acest portret și noi copii șopteani, arătându ni-i, „e nenea Nico­lache, care a murit la spital“. Două dragoste însem­nară această viață tristă. Dra­gostea de țată, pentru care a suferit și s’a jertfit,­ și iu­birea unei femei cu care s’a întâlnit în prima parte a exi­lului la Paris- Marile greutăți ale vieții i-au împiedicat să se unească și femeia aceea s-a reîntors în țară cu un co­pil. Din ziua aceea se sfârșise și viața ei. N-a mai petre­cut-o decât crescând pe fiul lor. Copilului acestuia, născut în necazuri, nu i-a lăsat Bălcescu decât o mică parte a geniului său. A devenit mai târziu un om de o vie inteligentă de mare cultură. Temperamentul său era caracterizat prin ceva incom­­plect și incoherent. Moștenise de la genialul său părinte fata brună, pa­lidă, căreia îi lipsea umbra de vis și suferință din portre­tul ce mi-a obsedat copilăria. Intr’o zi, vorbind cu el, am exclamat: ..vai, cât de mult semeni cu portretul lui Nico­lae Bălcescu !“ Și aci era un mister, pe care fetițele nu’l pricepeau ! Intr’o zi auzisem în mijlocul discuțiilor: „Tatăl tău a murit la spital“.­­’a să zică, îmi ziceam eu, în naivitatea mea, nenea Nicolache și cu tata ăstuia sunt..­ doi! Prin ur­mare unchiul meu n’a murit singur, la Palermo a mai fost cu cineva în spital! îmi mai aduc aminte că împreună cu alți copii, ne-am dus să scotocim prin pod. Acolo, într’o ladă veche, am dat de o sumedenie de hârtii prăfuite, de foi înegrite cu o scriere ștearsă, feminină, puțin citeață. N-o să uit nici o­­odată acele pagini îngălbenite, care ne-au fost smulse din mână, după ce am fost certați, și ni s’a interzis să mai umblăm la ele. Ce-au devenit acele hârtii? Lucrurile și oamenii dis­par fără urme? Acum era vorba să ni se aducă trupul topit în groapa comună din cimitirul de la Palermo... Noi care trăim, această generație a familiei, am venit pe lume, când el nu mai exista. Când mă duce mintea spre acel trecut îndepărtat al copilăriei mele, pe vremea când amintirea lui mai era vie în mijlocul contimporanilor săi, nu-i evoc numele de­cât printre lacrimi și suspine. Portretul acela, sumbru, întunecat, era simbolul vieții lui, era imaginea acelui trai chinuit, suflet mare ucis în suferință și mizerie. Dădu-se, tării lui dragi, credința, geniul și tinerețea sa. A murit la treizeci și trei de ani. — vârsta aceluia ca­re a urcat cu două mii de ani înainte calvarul! Și el l’a urcat, luând drumul amar al durerosului exil-Și acolo pe patul unui spital, printre streini, dacă n’a avut pe nimeni, ca să-și rezeme capul, n’a avut brațe iu­bitoare care să-i legene agonia și nici o mână care să-l în­chidă ochii când și-a dat sufletul, încălzindu-i ultimele clipe ale vieții ce se scurgea pentru totdeauna, în schimb Nicolae Bălcescu a murit cu ochii țintă pe o imagine scumpă. La căpătâiul lui a venit cineva care nu l-a părăsit. A stat acolo, dreaptă și nemișcată, ca să-i culeagă de pe buze, ultima răsuflare. Era patria lui, mare, mândră, liberă și frumoasă, cum o dorea și cum o visa. Era patria pentru care Nenea Nico­lache s’a dus să moară departe, gonit, singur și sărac pe un pat rece de spital strein. MARIA COCII". N. Bălcescu murind De pe plaiu ’nstrăinării, „Unde zac și simt ca mor „De amarul desperării „Și de-al țării mele dor, „Văd o pasăre voioasă „Apucând spre Răsărit. „Și o rază luminoasă, „Și un nour aurit. ■— „Păsărică sburătoare „Unde mergi cu dorul meu ?, — „Am solie ’ncântătoare „Dela sfântul Dumnezeu, „Să duc glas de armonie „Țărmurilor Rmânești „Și să scald în veselie „Inimile ce jălești!“ — „Rază vie călătoare, „Unde mergi cu dorul meu “" — „Am solie ’nvietoare „Dela sfântul Dumnezeu, „Să depun o sărutare „Pe al țării tale fin, „Și s’aduc o alinare „Jalnicului tău suspin — „Nouraș pătruns de soare, „Unde mergi cu dorul meu i —„ Am solie roditoare „De la sfântul Dumnezeu, „Să mă las în Românie, „Ca să crească mii de flori „Pe frumoasa ei câmpie, „Ce o plângi adese­ori !* — „Du-te, rază strălucită, „Și pe seara mea iubită „Mângâiați-o ’n­ lipsa mea * „Iar tu, nour de rodire, „Fă să crească ’n sinul său. „Cu verzi lauri de mărire, „Floarea sufletului meu !“ Palermo V. ALECSANDFE A VATA» Și — mi se pare — Domnul de Musin trăia cu mine boierimi? pierdut în burghezie arivistă !Se legăna ’ntre lumea regalistă și lumea nouă, care nu știa prea bine ce vrea, nici pentru ce. "Așa trecea in sborul pelerinei, când seara deja opera venea, și noaptea lui — o, noaptea lui ’nstalată ca o nea — și-o petrecea cu o artistă. Mimi Pinson, Mimi Pinson, nu su­fereai când ii vedeai pe el gătit, pornind la vizite *n „salon“ sau — mai pe românește — în cernu­­cocoanei, căreia ii făcea placuri să-și svârle, luminos, mănușa pan’ n nu ‘nchidea in urmăi ușa în pălăria pusă pe covor, pârt nu nu ’nchidea în urmă-! Ușa smeritul servitor Mimi Pinson, când, seara, fracul îl modela ca un poem, cusând un nasture mai slab nu ti a scăpat, ca acul, un blestem, sau o mustrare pentru el, săracul! Când adormeai în perne îngânânății ultimat vers din cântecu­l din urmă eu nu simțeai că ești in gându-i, oricât de mult se depărta ori­cât speria pe fruntea sa inelul de lumini. La cântători, când se ’ntorcea acasă ciupit de stele și de visări și de grija îl apucai, iubitor de umeri, voduptoă și te cufundai în ochii lui de schijă și nu putea pricepe ce se ’ntamplă în sufletu­l bolnav; doar îl simțeai pe inimă lipit ca vita de pe tâmplă. Și — nu știu pentru ce — îmi pare­­­­că Domnul de Musset simtia ca mine. MARCEL ROMANESC­ î Mimi Pkistor --------pasHLftE ÍSrrwe-——— Reîntoarcere In oddfia scunda cu pereții văruiți de curând M'am reîntors încovoiat de-atâta drum. Simțind ca nu-mi va mai rămâne niciun gând In care s’odihnesc tot suf­letul meu de-acum, $r’n liniștea adâncă din albele unghere Mă caut in zadar. Caci toate atât de mufe sânt ‘’­atât de trist din fiecare coif răsar. Cabla acum pot să înțeleg câtă durere Voi fi adus cu mine din cele patru co­furi de pământ .. .Și totuș era altă dată aici așa de bine. Acuma plouă afară... $i­n filmul o toți iară Plâng glasuri de demult, că nu mai știu de mine De sunt eu cel de-astăzi sau cel de-odinioară. IMS Furcă

Next