Adevěrul Literar şi Artistic, aprilie 1925 (Anul 6, nr. 226-229)

1925-04-05 / nr. 226

ar ;,ADEVERUL LITERAR ȘI ARTISTIC" Moș Vacula nu-și aducea aminte să mai fi apucat in viața lui așa pîine amarnică! Trei ceasuri încheiate n’a fost chip să iasă nimeni din Chirhana. De abia spre nămezi, a început să se ivească prin negura norilor și câte un petecuț din seninul cerului. Apoi încet-încet perdeaua norilor prinse a călători spre apus și în cele din urmă, săgețile aurii al sfântului soare începură să strălucească printre picăturile din iarbă. Un mândru curcubeu, împodobit cu cele ș­apte colori, încinse mai jumătate din bolta cerească. După cina de seară, moș Vacul a orăndui ceata pes­carilor să îngenunche dinaintea icoanelor și după ce dădu citire cazaniei despre Sfântul Gheorghe, se rugară toți cu adâncă evlavie ca să-i izbăvească Dumnezeu și Maica Dom­nului de primejdie, căci acum erau încredințați că dihania a fost o scorpie scăpată din Iad. Toată noaptea au visat numai draci și scorpii de i-au trecut toate sudorile spaimei până la ziuă. De abia la lu­mina soarelui și-au mai venit in fire. — „Damian”, zise moș Vacula, — „să iei pe Andrei și să vă duceți repede cu lotca cea mai sprintenă, la Chilia Veche, la vărul meu, preotul Alecse. Spuneți-i că îl rog să vie chiar cu voi ca să ne facă sfânta sfeștanie și să ne curățe chirhanaua de duhul cel necurat. Cei doi săriră în lotcă. Andrei apucă topețile iar Da­mian trecu la cârmă. Deși drumul cel mai scurt era prin lacul Babina, lacul Batac și apoi gârla Pardina, care se varsă în brațul Tătaru, chiar lângă Chilia-Veche,­­ dânșii nu îndrăzniră să apuce pe drumul acesta pentru că ducea drept la râpa unde era înmormântată dihania. Fură mai bucuroși să meargă pe alt drum de două ori mai lung, prin lacurile Merhei și Corciovatele, apoi prin gârla Suli­­manca și de aci prin brațul Cernenca să tragă la edec pe mal in susul Dunării, până la Chilia-Veche, călătorind astfel de la­miază-noapte spre miazăzi, în loc de răsărit spre apus pe drumul cel obișnuit. * * * Soarele trecuse de amiază când au ajuns la casa părin­telui Alecse. Ălama preoteasa nu putu da nici o lămurire des­pre părintele. Spunea că a plecat de dimineață spre Pri­mărie. Nici­odată n’a întârziat cu masa atât de mult. „Bine ar fi să vă duceți să-l căutați la Primărie. Cine știe ce ne­­norocire s’o fi întâmplat cu potopul de ieri!” Damian și tovarășul său plecară în căutarea preotului. In piața Primăriei se zăria o mulțime de sume: bărbați, fe­mei, copii. Toți păreau foarte neliniștiți, în mijlocul unei cete de slujbași era și părintele Alecse. Când s’au apropiat cei doi pescari de preot, au început să tremure de groază. Se frecară la ochi, crezând că nu văd bine, ori că visează­ înaintea lor, pș.v.un așternut de stuf verde stătea întinsă dihania pe care o îngropaseră In malul Tătarului. Era mânjită pe ici pe colo de­ malul râpei. Șuvoiul pbtopului de ori noapte scurgându-se prin râpă a luat cu dânsul toată țărâna și astfel a scos la iveală stâr­vul dihăniei. Niște copii jucându-se prin apropiere au zărit-o și fu­gind înspăimântați, vestită în tot târgușorul, această gro­zavă descoperire. Autoritățile sosind la fața locului chibzuită ce este de făcut. D-l primar și cu d-l subcomisar Drăgan, șeful poliției, după desbateri furtunoase de aproape un ceas, că­zură în sfârșit la înțelegere, că nefiind vorba de un ca­davru de om, pot să transporte dihania la un loc mai po­trivit, lângă primărie de o pildă, unde va putea fi cerce­tată mai în voie de autoritățile superioare, cari vestite te­legrafic, se așteptau să sosească negreșit până diseară, din capitala județului. In ziua aceea nici un pescar nu plecă la pescuit. Toți înfundară cârciumile și ceainicăriile. La băutură pescarul trebuie să cânte negreșit după al cincelea pahar, cel mai târziu și cântecele lui sunt niște note prelungi și vesele parcă ar fi un imn de mulțumire adresat Deltei, care pentru dânsul este mai mult decât o mamă. De astădată însă deși se goleau stacane după sta­cane, la nici o masă nu se auzia vreun crâmpei de cântec sau vreun început de discuție mai aprinsă, cum se întâmplă de obiceiu la cârciumă. Toți vorbeau acum în șoaptă și din când în când se închinau. O tainică îngrijorare le a­­morțise glasul, căci acum toți erau încredințați că dihania de la primărie, este scorpia ucisă de Sântul Gheorghe, iar a­­rătarea ei prin meleagurile acestea era neîndoelnic semn prevestitor de mari nenorociri. IV. La cafeneaua lui Barba Nicali însă, unde erau adu­lați domnii funcționari din localitate, discuția continuă pe temeiuri curat științifice. Pricepută cu toții că dihania este un Crocodil, dar nimeni nu putea spune hotărît, de unde, când și cum a a­­tins reptila aceasta acolo în fundul râpei?! Pe la chindie o șalupă aduse din capitala județului pe prefect și ceilalți capi de autorități. După ce priviră câtva timp stârvul și il cercetară cu deamănuntul începură­­ să-și dea părerea! Unii susțineau că este un crocodil ră­tăcit din Nil pe Marea Mediterană, trecut apoi în Marea Neagră prin Bosfor, ușor i-a fost să ajungă până la Gurile Dunărei, de unde înotând a trecut mai departe în Dunăre și apoi în gârla Tătarul. Alții obiectară însă că acest cro­codil din Nil nu putea trăi în apa sărată a mării. — „Eu cred domnilor”, zise pe un ton doctoral cel care se credea mai citit, că reptila ce o avem înainte este un crocodil autoh­ton al Deltei Dunărei. Să nu vă prindă mirarea că fac această afirmare. Ați cetit desigur că s’au descoperit in unele adâncimi mari ale Oceanului Pacific, Atrec câteva exemplare vii, de o șopârlă uriașe foarte ase­mănătoare cu antedeluvianul Pilonasaurus. De ce n’am ad­mite că și în Delta noastră trăesc câțiva indivizi urmași ai cine știe cărei specii de Crocodilus Sarmaticus?!... „Vedeți domnilor cât de sfâșiat este pântecele reptilei? Faptul acesta ne probează că bietul crocodil s’a încurcat în cârligele pescarilor și s’a sbuciumat acolo până a murit. Pescarii, din cine știe ce motive, în loc să vestească autoritățile, au asvârlit cadavrul in râpa Tătarului! Pentru mine altă explicație nu este”. Toți fură de părere că sa­vantul are dreptate. Tocmai se pregăteau să anunțe te­legrafic naltul guvern” despre această importantă desco­perire, când apăru înaintea lor i­ofei, un pescar umblat până în Manciuria și Japonia. In timpul din urmă se în­deletnicia cu contrabanda între Sulina și Odesa. — Să trăiți domn Perfet, ea cunoști pe dumnealui! Gospodin Grișa! așa spune la el. Dumnealui este Crocodil din grădina împărătească, nu Odesa. Vera-i Bogi­na, asta cruce. Și spre a le dovedi că spune adevărul se închină. — „Cău’ați na coda! Dumnealui are plecat acolo!" In adevăr, pe una din plăcile osoase dela coadă se afla încrustată o ștampilă a grădinei zoologice din Odesa, având de­desubt o literă rusească și data în cifre. Contrabandistul avea dreptate. Era chiar crocodilul pe care locuitorii Odesei îl desmerdau cu numele de Grișa și era foarte admirat pentru mărimea lui. In săptămâna trecută fusese furat dmnpreună cu bazinul de zinc în care se afla. Vestita bandă de sub comanda piratului Iacobiei a dat această indrăsneață lovitură, spre a-l vinde la o mare me­nagerie din Constantinopol. Pe când navigau cu corabia prin dreptul gurei Chilia, au fost împinși spre țărm de către valuri puternice venite din largul mării. Corabia a rămas împotmolită în niște dâmburi de nisip. Cu toate sforțările făcute, n’au mai putut s’o pue pe linia de plutire. Atunci au dus bazinul cu crocodil pe țărmul unei gârle din apropiere, într’o pădurice de sălcii și l-au lăsat acolo, crezându-l bine adăpostit. Gândul lor era să găsească un cumpărător prin Sulina. Crocodilul chinuit de foame a rupt capacul de gratii de deasupra bazinului și a sărit în apă. Apoi a înotat, se vede, din gârlă in gârlă, din lac în lac, prin Deltă, hră­nindu-se cu păsări de baltă pe cari le găsia din belșug, plutind în drumul lui și astfel a ajuns până în gârla Lopatna, unde și-a găsit moartea in cârligele lui Damian. Descoperirea lui Irofei a adus o mare ușurare în su­fletele pescarilor. Li se părea că contrabandistul i-a scăpat cu adevărat de scorpia lui Sfântul Gheorghe și de aceea l-au cinstit toți cu votcă și vin. Domnul Prefect încă i-a dăruit un bun bacșiș, căci a scăpat să nu se facă de râs către guvern. Numai savantul cu „Crocodilus Sarmaticus” nu i-a dat nimic. Era supărat foc că Irofei i-a înlăturat prilejul să ajungă de pomină în lumea învățaților. Urmările acestei întâmplări au fost însă cât se poate de prielnice lui Damian și Ileanei, Moș Vacula încredințâ­n­­du-se că se iubesc din adâncul sufletului și că ar fi o mi­nunată pereche în gospodărie, s-a căsătorit, dându-le și chirhanaua drept zestre. Și astfel când vrea Dumnezeu, chiar și un crocodil rătăcit în Deltă, poate mijloci fericirea unor îndrăgostiți. T. VOICU, Tide­ea. Visătorul social Când oui de la uzină ’n seară, Cu chipul tău de Crist turnat în ceară, Ca amintiri aduci Flori înroșite 'n flăcări cu pumnii tăi de tuci Și -n gând un vag, un dor... Dar noaptea se 'nfâșoară intr'un regesc decor, Mantaua poeziei pe umeri și pe gând Cu copci de stere­ albastre in taină aninând Căci noaptea se îmbată Cu-albastru care curge din luna răsturnată Pe-a cerului perdea, Pe coperișe -n paturi de­ argint și catifea De-a­ ungu-fi trec tovarășii de trudă, Te uită , fie­care­­ i-e soră, frate­ ori rudă, De suferinți și aspirații. Trec generații­ de pe generații, Purtând în tetele răscoapte Mari ochi de noapte In care liliacul picură petale, Pe sub salcâmii fremutând in care Trec frații tei de muncă și sclavie, Transfigurați de-a nopții splendidă magie» Ce-i schimbă -n nesperați. Ji­ s frați­i Sunt frații tăi cei fericiți, Căci fiecare sunt iubiți. Căci fie­care poartă la brațu-i de oțel Alt braț vibrând de-al pasiunei țel Utat Iubi un misterios păcat Pe care noaptea 7 învelea la1 Pun alcov de neagră catifea. Tu ești un solitar. Un izolat, un egoist — al visului avur. Și totu­și ești un mare gener­os, Căci egoismul tâu naiv, frumos Intr'un avânt fascinator Visează t­er­m­nea tuturor Și construe­șt­e în noaptea surâciei Pe schelete Himerei Cetatea Utopiei. Tu ești poet, tu ești artist. Căci tu ai ver­but simplu și idealist. Ești architect, ai vin sculptor, Căci tu creata-i ca un vraci Un somptuos palat pentru săraci. Și ai creat prin vis Ca Dante un magnific Paradis. Mergi înainte solitar / Divin profeți Sublim barbar/ Căci purtătorul de drapel, Se avântă singur către țel­i D. KARNABATT FEMEEA Când a primit telegrama care-i anunța agonia, De­­leanu cum sta la birou verificând un maldăr de acte, ce i­ se adusese moș Ioniță odăiașul, de la domnul șef, se îngălbeni la față, iar ochelarii începură să-i joace pe vâr­ful nasului puțin coroiat, de emoționat ce era. De multă vreme se aștepta dânsul la o asemenea veste. Chiar în dimineața aceea, când eșise de-acasă un popă îi tăie ca­lea. Deleanu se întunecă la față. Un popă dis de dimi­neață, e semn rău. De aceea când i se întinse telegrama, simți așa ca un junghiu prin inimă, iar boabe reci de sudoare, ca stropii unei ploi de toamnă, îi îmbrobonară fruntea pe neașteptate. După ce a cetit-o de câteva ori, vrând parecă să înțeleagă și ce nu i-a scris soră-sa, căci dânsa i-o trimesese, alergă într’un suflet la domnul șef, explicându-i cazul: — Moare, d-le șef. Am primit telegramă. Poftim, ve­­deți-o și d-stră... — Știu... Știu..., dar vezi că serviciul înainte de toate. — E om bătrân. — Tocmai fiindcă-i bătrân. Mă rog, ce folosești d-ta sau el, dacă ai să­ fii acolo? Și poți prelungi viața? Nu... Ca urmare mai bine stai aici. Te scutești de-o cheltuială zadarnică și totodată nu sufere nici serviciul. De murit o să murim cu toții. Am să mor și eu, ai să mori și d-ta... — N’are pe nimeni. Ș’apoi mi-a fost, așa ca să zic, ca un tată. M’a iubit, m’a crescut... — Văd că nu-i chip de înțeles cu d-ta. Poftim, să nu spui că’s am rău, d-le Deleanu, ai un concediu de 3 zile. De-abia a avut vreme să se repeadă până la gazdă să-și puie câteva lucruri într’o valiză și la gară. Ghe­muit intr’un colț al compartimentului întunecos, în legă­narea monotonă a trenului, Deleanu se frământa în învăl­mășeala gându­rilor. — Dar dacă o îi murit? Poate că Lenuța n’a vrut să-mi spuie adevărul?... Dacă nu-l mai găsesc? Ar fi o adevărată nenorocire.... Și Lenuța e de vină. De ce nu m’a înștiințat mai de­vreme. Vorbisem doar, cum s-a simți slăbit, să-mi scrie.... Femeea e fem­ee. Dacă a murit, s’a dus dracului totul. Degeaba am sperat atâta amar de vreme. Iar celelalte neamuri ca ciorile și gata. Pe mine mă iu­bea. L-ași fi făcut eu să-mi iscălească actul. Pe câtă vreme Lenuța ce știe dânsa?... Bietul unchiul Dar cine se aștepta așa dintr’odată? Ce î-o fi apucat?... Poate că o fi vrut să mă vadă? Iaca s’au împlinit trei ani, de când n’am mai fost pe acasă. Ba, du-te azi, du-te mâine! Bat-o Dum­nezeu de slujbă, că numai dânsa e de vină.... Nu pot scăpa o clipă... O șuerătură lungă, îi întrerupse gândurile pentru o clipă. Compartimentul aproape pustiu... In fund un bă­trân moțăia, bălăbănindu-și capul în legănarea trenului. Deleanu zâmbi, fără voie. Plictisit își aprinse o țigară, uitându-se la ceas. Mai avea încă mult... — Tren e ăsta? Mai bine era acum o sută de ani... Civilizație! Progres! Bătaie de joc! Se înfășură mai strâns în pardesiu, îndesându-se în pernele joase și tari... Dacă n’a murit? E om tare, nu poate să-l doboare cu una cu două. Să pun eu mâna pe aci și pe urmă vorbim noi, domnule șef. Te dau dracului, cu serviciu, cu datorie, cu tot... M’am săturat până în gât... Mă retrag acasă,­­să apuc de­­ gospodărie și mă însor. Destulă mizerie! Ș’apoi nu mai sunt tânăr... Vine vremea când simți nevoia să te liniștești..., să ai casa ta.... O nevastă care să te înțe­leagă, copii, să-ți mângâie bătrânețile.... închise ochii și se văzu sub mărul bătrân, greoiu de floare, nins pe la timple, înconjurat de câțiva ștrengari bucălați, trăgându-i de musteți, cum citise și dânsul prin cărți. Toată speranța îi era pusă în moartea unchiului său. De câtă vreme așteptase clipa aceasta! Bătrânul îl iubea, deoarece el l-a crescut de mic, fiindu-i ca și­ un tată. Gă­­sindu-l încă în viață, s-ar fi rugat, ar fi plâns, și ar fi reușit să-i lase lui averea. — Nu se poate să nu mi se lase! Dar dacă nu ajung la timp, s’a dus dracului toate visurile mele. Pune mâna nepoții de pe soră, care de-abia așteaptă. Se întunecase de-a bine­ea. Mai scoase ceasul și la fla­căra tremurândă a unui chibrit, constată aflând că nu trecuse decât trei ore de la plecare. — Ce încet trece timpul! Și pernele astea pare că îs umplute cu pietre... Nici nu poți să te odihnești. Par ale știu să ia cât de multe, dar să se îngrijească de oasele bieților călători, nici pomeneală. Țară e asta? La o stație oarecare, ușa compartimentului se deschise cu zgomot și un glas dulceag de femee întrebă: — Ocupat? Deleanu mormăi ceva, plictisit că-l tulburase din gân­durile sale. Fără să mai aștepte răspuns, doamna înso­țită de un domn, se așeză pe cealaltă canapea, după ce își puse câteva cutii și geamandane. — Stai bine, dragă? Să nu cumva să răcești? Vezi să nu uiți să-i spui mamei că vin și eu peste câteva zile. Ai tot ce-ți trebuie? Scrie-mi imediat ce ajungi. Un fluerat prelung... Urmară câteva îmbrățișări, să­rutări de despărțire, a căror zgomot îl făcu pe Deleanu să se răsucească nervos, mormăind printre dinți. — Poftim, eu mă duc la o înmormântare și dumnealor se sărută, își temând din toate incheeturile, trenul porni. Doamna desfăcu pardesiul, scoase o lumânare și lipind-o de pervazul ferestrei, o aprinse cu multă băgare de seamă, să nu-și păteze degetele. Deleanu închise ochii, supărându-i lumina, pe urmă din curiozitate, începu s-o examineze. Câ­teva bucle blonde, ciufulite, ieșeau de sub pălărioara mică de voiaj. De la o vreme, scoase un cornet de bomboane, ronțăindu-le ca un cățeluș mic de odaie, sugându-și bu­zele subțiri, bine tăiate. Deleanu vru să-și mai aprindă o țigară, dar amintindu-și că nu mai e singur, se răs­­gândi. De plictiseală, trenul urcând la deal, mergea încet, a se lipi cu fruntea de geam, uitându-se afară, la jocul ciu­dat al scânteelor de la mașină, ce păreau în întunericul nopții, un roiu de licurici de aur.... Departe pe câmp, fo­curi răzlețe își răsfrângeau lumina palidă. — Fericiți oameni!... Cantoanele mici, ca niște jucării de carton, cu oa­meni somnoroși, bălăbănind un felinar roșu, se perindau plictisitor. Amărît, Deleanu se trânti pe canapea... — îmi dați voie? — De ce nu... își aprinse o țigară, prins din nou la vârtejul gân­durilor. — Paate că n’a murit încă... de ADRIAN PASCU — Vai ! — Ce-i doamnă? — Am uitat pachetul cu țigări în buzunarul lui George.. — Dacă îmi permiteți... își aprinse o țigară, dând drumul fumului în roto­coale mici ca un lănțișor străveziu. — Ce plictiseală ! I-am spus eu lui George să nu mă lase singură... Eu dacă nu vorbesc cu cineva, mor de plic­tiseală.... ffî’am învățat să fumez de la o prietenă a mea din pension. Nu voiți o bomboană? Cu toate că nu-i plăceau bomboanele, Deleanu luă una să nu pară nepoliticos... Din cauza plictiselei sau a bom­boanei, conversația se legă pe neașteptate. El ii istorisi nenorocirea sa, plecarea grabnică, dragostea ce-o avea pen­tru unchiul lui, care i-a fost ca un tată, încât doamna înduioșată trebui să-și scoată pudra și oglingioara, ca să-și pudreze vârful nasului, de-a lungul căruia se picurase o la­crimă invizibilă. — Vai, ce emoționată sunt!... Mi se pare că am plâns.» La rândul ei, povești și dânsa că pleacă pentru câteva săptămâni în socri, că s’a măritat din dragoste și George o iubește foarte mult,, că n’are copii, și e foarte nenoro­cită... Ca să nu-l deștepte pe bătrânul ce sforăia nepăsător Deleanu se așeză pe canapeaua din fața doamnei Timpul începu să treacă mai repede.... — A! Să vă spun eu una nostimă de tot... Doamna râdea, arătându-și dinții mici ca de șoarec. Prin legănarea trenului, genunchii li se atinseră ca din greșeală și Deleanu rămase așa, închizând ochii, pătruns de un fior, din creștet până 'n tălpi. — De ce nu mai iei o bomboană? Ia una că mă supăr. Și degetele mici, parfumate, întinzându-i bomboana, în­târziase o clipă pe buzele-i cărnoase. Lumânarea sfârâind, își dădu sufletul. Buimăcit, Deleanu sări în picioare și fără a spune o vorbă, își înșfacă valiza, luând-o la goană, nevoind să creadă urechilor... — Unde suntem domnule? — La Ploești... Clătinându-se, căzu pe o bancă de pe peron. Trei stații mai departe. Târziu de tot a întrebat pe un hamali — Și un al doilea tren spre Moldova? — Mâine dimineață la 5. Toată noaptea a stat pe bancă, tremurând cu sufle­tul gol, neputând să lege gând de gând. Hainele se mai păstrau încă parfumul tare, amețitor al necunoscutei ce se ducea să petreacă câteva săptămâni la socri. — Femeea! Femeea! Amenințător își încleștă pumnii, cuprins de furie, până ce simți unghiile sângerându-i carnea. De la gară o porni încet, de-alungul străzilor pustii cu oameni somnoroși. Soră-sa îi eși înainte. — A murit... De ce ai venit așa de târziu? Dacă so­seai astă noapte, îl mai găseai încă... — Și?.... — Nimic... .. Un junghiu îi sfredeli in­ima. Se rezemă de stâlpul de la poartă și rămase așa in bătaia soarelui, ca un copil ce și vede prăbușindu-i-se castelul de cărți de joc... — Femeea! Femeea!... --------«osssas cClisao»--------­Trei fire fie mărgăritar Trei fire de mărgăritar, Trei fire de mărgele albe Aseară mi le-ai dat în dar, Iar eu le-am prins ca niște salbe Pe piept și­ acasă în pahar, Trei fire de mărgăritar Ca niște visuri neînplinite In noaptea asta­ au fost ursite Să-mi moară triste în pahar.­­ %­ gt • * « * • ■ * 4 L.. lL 4 *£ Și ’ncet, pe masă risipite, Pe fiecare se mângâi, iar floarea albă delicată, îmi pare­ o lacrimă picată Pe biata mi dragoste dintâi. CONST. ARGEȘAN Cântec in trandafirii care mor, Eu văd tristețea clipelor, Ce picură încetișor Din lujerele zilelor. In stropii ploilor târzii Simt recile melancolii — Când te întrebi în seri pustii, De ce ți-i dat, oare, să îi­? Simt în bătaia vântului Neliniștea pământului, Ce dă tristeți avântului Și ’nfiorare cântului« In marea lume de pigmei. Pe chipul semenilor mei, Văd urma anilor duși, grei, Și ’ngândurare de atei. ... Și ’n cerurile ce se ’ntind Cu stele de-aur licărind, Simt spațiul către care tind Și ochi ce mă privesc zâmbind. MIRCEA GHEORGHIU

Next