Adevěrul Literar şi Artistic, mai 1925 (Anul 6, nr. 230-234)

1925-05-03 / nr. 230

UN ASASI *T PATRIOTIC RNUî. VI. - Nn 230 B LEI EXEMPLARUL IN TARA 10 LEI EX. IN STRĂINĂTATE Literar și Artistic: (ANN*TARI . JI AL. V. BEL FONDATORI S­I CONST. AL. V. BELDIMAN 1888-1887 MILLE 1897—1920 FONDAT în 1893 flimfiftî," 3 Hat 192S — Te numești George Henriquez, zis :,Silvan­ Boî‘‘, «ea de Utere, 35 ani, invalid de război, ești acuzat că în noaptea de 23 spre 24 Mai 1917, ai asasinat în el acasă, f pe inginerul Theobald Armory, cel mai bun prieten al d-tale. Iti mărturisești crima? Da! Și eu tot așa..... ACUZATUL PREȘEDINTELE Spune cum s’a întâmplat. Iti recomand să eviți, în­­ povestirea de taxe, orice amănunt străin de ceea ce ne in­teresează. ACUZATUL Ara să fiu cât se poate de scurt. La 12 Aprilie 1917, pe la ora 9 seara, lucram în lu­mina unei lămpi de petrol în mansarda mea, de la etajul al șaselea, a cărei fereastră unică, spre curte, domină ca­sele din împrejurimi. Lăsasem perdelele ca să nu se vadă aici o lumină (din pricina aeroplanelor inamice). Deodată, auzii un zgomot ciudat, ca și cum mi-ar fi bătut cineva în geam. Ciocănitura se repetă. Cu inima­­transă de emoție — nu puteam să-mi închipui ce pasăre ciudată venia să se isbească de fereastra mea — micșorai lumina lămpii și ridicai perdeaua. Spre marea mea mira­re, văzui o umbră colosală, care-mi acoperea o jumătate din fereastră; o mână mare, neagră, bătu din nou și­ o vo­ce cunoscută răsună. — Hai, deschide î Deschisei aproape automatic. Cineva se aplecă spre mine. Era Armory, inginerul Theobald Armory, care sta agățat acolo, la marginea odăiței mele, peste prăpastia neagră a curții. Cea dintâi mișcare, înainte de­­ a-i întinde mâna și a-l atrage în casă, fu să văd scara uriașă pe care prietenul meu se cocoțase până la al șaselea etaj. Dar picioarele lui Theobald nu se sprijineau pe nimic, spânzurau în spațiu. Cu coatele pe marginea ferestrei, părea că se tine «Colo mulțumită unei diabolice figuri de echilibristică. E­­ram­ uluit — Te-am dat gata hai?! zise eî, intrând în odăiță. Cu gesturi calme, enigmatice, cu un surâs misterios în privire, el își scoase mâinile din niște mănuși negre, enor­me, pe cari nu le mai văzusem. — „Te rog să mă ierți dragul meu, — zise eu, că ți-am­ intrat în casă, într’un chip atât de neobișnuit; dar noutatea pe care viu să ți-o anunț ar fi contrastat prea mult cu o vizită regulată, pe scara obișnuită. „Am­ pus, în sfârșit, la punct o invenție care va revo­luționa știința și lumea, după ce ne va fi dat o victorie ra­pidă și totală! „Această invenție de care tu auzi cel dintâi, simpli­fică într’un chip definitiv, sborul omului. „Peste câte­va luni, aeroplanul va părea o biată că­ruță, grea și hodorogită, care face gălăgie multă pentru nimica toată. Aparatul pe care-1 duc cu mine și pe care tu nici nu-1 bagi de seamă, atâta e de mic, poate fi mânuit și de un copil, după un exercițiu de treizeci de minute. „Uitărie la mănușele astea. Precum vezi, dosul lor, ca și pingelile mele, e făcut dintr’o materie suplă și fos­forescentă, un fel de stofă — za, foarte solidă. „Ei bine, această materie, pe care am compus-o eu, are darul minunat, de necrezut, de-a neutraliza forța de a­­tracție a pământului. „Este contra-magnetul universal! „Apropriind și depărtând, după câte­va reguli foarte simple, mâinile și picioarele, prevăzute cu această stofa, omul poate să se înalțe și să evolueze în spațiu, cu agili­tatea unei pasări. Stai să vezi“! Theobald își puse mănușile, stinse lampa, se urcă pe bordul ferestrei și-și dădu drumul în aer. Am scos un țipăt­­ de groază, căci prietenul meu coborîse foarte repede, gata să cadă, câțiva metri, dar, după o clipă, el se înălță din nou și domină toate clădirile. întins în spațiu, cu fața spre pământ, asemeni unui înotător, elegant și sigur, el plutea pe valurile aerului, în noaptea liniștită, deasupra coperișurilor albastre, lumi­nate de luna plină, înotă așa, vre-o zece minute. Apoi, cu o mișcare des­compusă lent, descrise, cu mâinile acum lipite, o largă curbă aeriană și corpul său luă o atitudine nouă; era în picioare acum, cu brațele întinse deasupra capului, și pal­mele apropiate, o siluetă foarte lungă și subțire. Jocul re­începu. De data asta, Theobad, pica repede, și drept, în vid, apoi se ridica, în linii frânte, într’un zigzag necon­tenit; el desena în spațiu, imenși dubli , imaginari care s­e repetau la infinit. Erau atâția W­W . W, atâtea sute, atâtea mii, în­cât sufletul meu, beat de bucurie, spiritul meu halucinat sfârșită prin a lua acest sbor în W. W. W. W. că un imens murmur eu ritmic al naturii înminunate!“ PREȘEDINTELE Să lăsăm literatura.... Vino la fapt. ACUZATUL Credeam că visez, popa PROCURORUL AVOCATUL APĂRĂRII Rog pe domnul procuror să binevoiască a nu mai în­trerupe prin inutile observații ironica, povestirea clientului cum i se nare d-sale.... PROCURORUL D, președinte a spus-o­­e literatură PREȘEDINTELE Acuzatul n’a­ terminat încă! (Acuzatului) Continuă! ACUZATUL Câte­va minute după aceea, Theobald Armory era iar în mansarda mea. Cu toată marea mea emoție, băgai de seamă că era foarte palid; pieptul i se ridica și i se lăsa, împins de plămânii săi încă plini de aerul proaspăt al nopții. "făcurăm câte­va clipe. Apoi, ușurat, îmi zise: — înțelegi acum ce însemnează invenția mea? „Iți dai­i seama că toate sunt răsturnate de acum, că războiul nu mai are mult de trăit? „închipuește-ți jumătate din armata noastră înzes­trată ai mănuși și ghete contra-magnetizate; soldații părăsind noroiul în care stau încleiați de­ atâta vreme, înăl­­țându-se în văzduh ca un nour imens de uriașe lăcuste și căzând de cealaltă parte a tranșeelor, la spatele unui ina­mic surprins, buimăcit, îngrozit? „Și văd, în vreme ce restul trupelor ne-ar păzi Hota­rul, îi văd pe soldații noștri, ca niște arh­angheli cu aripi invizibile, abătându-se peste tot întinsul imperiului vecin, aruncând panica, terorizând orașele, demoralizând popu­lația, sub privirile prostite ale unui comandament nepu­tincios! „închipuește-ți bucuria care ne va ilumina căminurile, în ziua când spaima zilnică se va în sfârșit, când durerile vor fi fost alinate, morții răzbunați, munca reluată, pacea domnind, în sfârșit, în omenirea sfâșiată și toate popoarele pământului privindu-ne cu ochii uimiți și recunoscători“! Beat de fericire, nebun de entusiasm, strânsei la piept pe Theob­ld Armory, îi sărutai fruntea genială, plânsei pe mâinile sale divine. Eram plin de admirație, de umilință și de gratitudine. — „De mâine încolo, îmi spuse Theobald, am să mă ocup de punerea în practică a acestui proect. „Numai de nu m’ar călca vr’un camion, adăogă el, surâzând: „Altminteri, nu văd ce m’ar putea împedica să-mi duc la bun sfârșit descoperirea“! Și plecă, foarte cuminte de data asta, pe scara obiș­nuită. Cât­va timp, nu-mi mai dete nici un semn de viață. L’am întâlnit, întâmplător, într’o zi. Părea nemulțumit. — Ce e? fam întrebat. — Ce să fie? Am fost la Ministerul Invențiunilor, am văzut teh­nicienii-șefi, ofițeri, generali, le-am oferit in­venția mea și nici nu vor s’audă. — Ei, ast’acum! Nu se poate! — Ba se prea poate! îmi răspunse el, cu un zâmbet amar. „N’au vreme să examineze „drăcia mea“. Au alte proecte, mai grabnice, de realizat. Mi-au făgăduit să se ocupe și de mine, dar ceva mai târziu­.... mi-au destăinuit că mai au câte­va propuneri „în acelaș gen“, cari așteaptă în cartoanele ministerului. „Se pare că scările, beciurile, anticamerile și podul acestei neprețuite instituții sunt pline de tot felul de in­venții geniale și înțelegi că oamenii de acolo n'au vreme să satisfacă toată lumea“... I-am spus că nu trebue să se lase abătut de aceste mărunțișuri, inerente ori­cărei administrații, mai ales în vreme de război. L-am sfătuit să vadă industriași, fabri­canți, bancheri, chiar particulari.­i— Expune-te planul tău și e peste putință să nu gă­sești pe cine­va, pe care să-l intereseze. Mă pun, cu dragă inimă, la­ dispoziția ta; dacă vrei, mergem împreună să căutăm.... — Nu, mulțumesc! îmi răspunse Armory, prea puțin încălzit de optimismul meu. „Am să mă duc singur !...„** Și iar nu ne mai văzurăm, câtă­va vreme. Nu mai știam nimic de prietenul meu. Fără îndoială, căuta mereu. L’am revăzut pe stradă, după o săptămână, era adus de spate, foarte palid, cu ochii trași. Cum mă zări, îmi strigă : — E excelent sfatul tău! Să-l mai dai și în alții! „Ți-am văzut faimoșii tăi financiari! Unul mi-a spus:­­­ „Dragă domnule, ceea ce-mi propui­e, fără îndoială foarte interesant, dar înțelegi că realizarea planurilor d-taie, ar însemna ruina noastră! Capitalurile noastre sunt plasate în industrii de război. O victorie care ar a­­duce un sfârșit prea grabnic al conflictului mondial, ar echivala, pentru noi, cu o înfrângere imediată!“ „Iar celalt mi-a spus: „întreprinderea noastră se ba­­­zează pe concursul total al noului nostru aliat. „Calculele noastre sunt­ făcute în vederea acestui aport Dacă războiul se isprăvește înainte ca toate sforță­rile acestui aliat să fie date, suntem ruinați. Mii de regre­te, scumpe domn, mii de regrete!“ „Așa m’au primit cei în care m’ai trimis. Mai ai și alte sfaturi să-mi­­ dai? strigă Theobald, aruncându-mi priviri stranii. Părea că sub fruntea lui întunecată fulgera ura. Eram f­arte impresionat de ceea ce îmi spusese marele și bietul meu prieten..­Aș fi făcut orice, ca «ăl ridic moralul, sau-i țiuți, în primul rând, de sforțările incalculabile ne calc­i se­ PREȘEDINTELE Știm asta. Vino la fapt! Explică-te! ACUZATUL — „Am să trec de partea cealaltă a zidului! rânji The­obald. „Am să duc taina mea dușmanilor și tu­ vei spune celor ai noștri, ce-au pierdut, pierzându-mă!“ In clipa aceea, am primit în inimă o lovitură mortală, a cărei repercusiune, invers resimțita, viza pe Theobold. PREȘEDINTELE ACUZATUL MĂ exprim rău, dar această senzație stranie e greu de tradus: cine­va murise în mine însu­mi, și acest cine­va nu eram eu, ci prietenul meu. Spiritul meu refuza să și-l închipuiasca încă viu, vorbind, lucrând. Inventatorul era definitiv, irevocabil, condamnat. Viata pe care continuă s’o trăiască îmi părea cu totul factice, spectrală chiar retros­pectivă. Intre gând și faptă, distanța aproape nu mai exista.­­ I-am spus, pentru cea din urmă cară, fără să cred o se­cunda că această rugă supremă va avea vr’un efect asu­pra lui. — „Theobald, n’ai să faci asta, te opresc! ‘ Iar el, cu o voce care-mi păru postumă, îmi răspunse" — Ba da­r— și chiar în noaptea asta!“ „Atunci....foarte calm, cu o mare răceală, i’am lovit. Da! L’am lovit cu acel cuțit, de colo, un cuțit pe care în­tâmplarea mi-o scosese în cale. De­oarece nu mă pot sluji de­cât de mâna stângă — omoplatul drept mi-a fost sfărâmat de glonte, ne front —sarcina, ral­» Onorată Curte, domnilor jurați. Fără îndoială, revelasiunile pe cari Le auzirăm, strat foarte impresionante. Autorul lor, acuzatul George Henriquez, zis Silva»* Eol, e un scriitor de mâna întâia; daca n’ar fi vorba de-o viață omenească, dacă maiestatea locului în care ne aflăm« nu ne-ar impune respectul, am fi ispitiți s'aplaudăm a­­ceastă nouă manifestațiune intelectuală a talentatului om de litere. Căci este literatură ceea ce auzirăm până acuma, domnilor, literatură. Povestea acestei minunate invenții e inventată de la un capăt la celălalt. Nu stă în picioare. Care este, nu o­­mul de știință, dar un simplu școlar, care n’ar remarca imposibilitatea, absurditatea acestei a­șa zise descoperiri? Numai un creier bolnav ar putea să susțină teoria aces­tui faimos „contra-magnet“. Să admitem, totuși că Theo­bald Armory a construit, într’adevăr un aparat minuscul, care sa slujească la sborul oamenilor. Unde-i simt urmele? Unde-au pierit aceste faimoase mănuși căptușite cu stofăr­za, unde călătoresc acele ghete cu tălpile făcute din ire­zistibila materie fosforescentă? Arătați-ne aceste relicve prețioase și­ o să vă­ faceț» tmn început de credit, în ceea ce privește celelalte ater­gațiuni. Armory era un inventator de geniu. Așa sa fie! Cum se face, însă, că n’a vorbit nimănui de proiectele­­­ sale, pri­vitoare la simplificarea sborului omenesc? S’au găsit, ce e drept, printre hârtiile sale, note, calcule, și schițe, dar comisiunea de experți, însărcinată să examineze cazul, a declarat că toate aceste încercări, n au nici o legătură cu vre-o problemă de aviațiune. înainte de­ a se fi abandonat periculoasele sale ascen­­siuni, Theobald Armory trebuie să mai fi făcut oarecari experiențe, prin ce miracol a reușit el să acopere ochii tu­turor muritorilor, de nu există nici o mărturie a îndrăzne­țelor sale sforțări?! „Theobald Armory a fost văzut pe stradă, la birt, fie cafenele — dar afară de acuzat — nu l-a surprins nimeni niciodată, părăsind pământul și urcându-se la cer. „Cum se face că în seara faimosului său sbor dela 12 Aprilie 191­7, nici un vecin, nici un trecător n’a băgat de seamă că o formidabilă revoluție științifică se petrecea dea­supra capului muritorilor? „In birourile ministerului de invențiunii, nici un func­­ționar nu-și aduce aminte de tânărul inspirat, care-și ofe­rea serviciile în dreapta și ’n stânga. „Interogați, cei doi financiari, cărora s’ar fi adresat victima, neagă formal întâlnirea lor cu Armory; ei se in­dignează împotriva cuvintelor antipatriotice cari li se atri­buie și pe cari o anumită presă, plătită de concurenții lor, caută să le răspândească în public. „Precum vedeți, domnilor, versiunea acuzatului nu se ține în picioare. El se încăpățânează s’o susțină cu o obști[ națiune pe care numai] misterul afacerii o egalează. „E drept că acelaș mister planează și de partea acu­zării. N’am reușit să adunăm materia unui rechizitoriu co­­vârșitor pentru George Henriquez. Date fiind serviciile a­­duse țării de către scriitorul Silvan­ Eol și mai târziu de către soldat, în fața îndoelii care planează pe crima sa.. . fac apel în Indulgența domnilor jurați, cerându-le circum­stanțe larg atenuante pentru acuzat! APĂRĂTORUL — Onorată curte,d­omnilor jurați! „Cer pentru clientul meu sau pedeapsa cu moartea, sau achitarea. Căci nu există mijlocie, sau a omorât pe Theobald Armory, pentru ca acesta să nu poată da duș­manului importanta sa descoperire, sau povestirea lui Hen­­­­riquez e falsă, mobilul crimei altul și atunci acuzatul te merită decât ispășirea supremă. Dac’aș avea cea mai mică îndoială, domnilor, n’aș fi aici. Dar actul poetului Silvan* Eoî este așa de mare, atâta de sublim e sacrificiul său. In­cât n’am ezitat o clipă, după ce-am examinat până la fund cazul său de conștiință, să iau apărarea acestui erou ciu­­dat, care, orice ați spune, e un erou. ..Am numit actul său un sacrificiu sublim. Este în­­tr’adevăr un sarificiu, domnilor, să oferi în holocaust pa­triei­ tale, cea mai bună prietenie, o prietenie cu atât mai mare, cu cât e sporită prin admirațiunea acordată ge­niului! „D-l procuror susține că invențiunea lui Theobald Ar­mory n’ar fi decât o absurditate, aberaținea unui creet bolnav. Ar putea să mi se spună care este invențiunea ce n’a fost tratată la fel înainte de-a fi fost pusă în practică? „Orice sforțare științifică a fost considerată ca ma­­nifestațiunea unui desechilibru mintal. Care dintre noi ai C&fitLmuar«« mn psgin» I­*-« PREȘEDINTELE smett Ch­estiunea e mult mai gravă și mai interesantă de ! atjHaaBig«fflr.Miigi!nTî^taTu^i2g^‘ggp^«țs£^i!gapfirMV ■/, Tfiiamanirtsaaispg de VICTOR EFTIMIU bald îmi aruncă o privire uimită, pe care m’am s’o uit nici odată. A murit ducând cu el o ideie genială — și un gând criminal, raze și întunecimi, amândouă de o măreție ne­închipuită, cu urmări incalculabile. A murit, iar eu, biet servitor al Fatalității, ai dreptății, suverane, eu sunt acum la fața domniilor­ voastre, dom­nilor jurați și mă simt condamnat la moarte, dacă nu de domniile voastre, de mine însu­mi, în orice caz! Domnule Președinte, depoziția mea e terminată. PREȘEDINTELE Poți să șezi. Domnul Procuror are cuvântul. PROCURORUL impusese­­ opera sa și, în al doilea rând, de indiferența însuflețeau în fața inamicului, sosiră să m’ajute în ma­­revoltătoare cu care fusese primit rezultatul acestor sfor­­șiunea mea. De trei ori am lovit, înainte de-a muri. Theo­țori. Theobald mă lăsă, fără măcar să-mi întindă mâna. Neurastenia îl făcea mizantrop- Mă evita, cum evita, de altfel, orice ființă omenească. In seara de 22 Mai m’am dus la el. Vizita mea părea că­ î i­ oportunează. Era, totuși, mai calm decât la ultima noastră întâlnire, deși fruntea îi era întunecată, iar colțul gurii răutăcios. — „Fără îndoială, ai venit să afli, ce-mi mai fac visu­rile? Bine, sănătoase! Sunt refuzat, pretutindeni. „Am ajuns să apreciez indiferența unora, fntr’atât e de mare ostilitatea celorlalți! Tot entusiasmul meu de o­­dinioară, s’a prefăcut într’o amărăciune și un desgust imens. „Ideia patriei a murit în mine; ceea ce mă interesează, e numai triumful meu!“ Theobald rânjia. Apoi, dintr’odată, se înflăcăra și, pe când ochii i se umpleau de o flacără sinistră, șueră : — Știi tu care­ a fost cel mai mare om din lume? Un grec din Bizanț, căruia nici numele nu i-î știu, măcar. „Acest bizantin era inventator, ca mine. Turcii asal­tau Constantinopolul. Un om se înfățișă ultimului Paleo­­log. ..Măria-Ta, am găsit izbânda! Am descoperit prin­cipiul unui tun de calibru mare, cu ajutorul căruia vom goni pe păgâni, îi vom risipi, îi vom nimici!“ Dar împă­ratul Bizanțiului nu luă în seamă invenția tânărului său supus; jicnit, mândru de geniul său, setos de glorie, acesta nu șezu mult pe gânduri și trecu de cealaltă parte a zidu­lui. El vându Sultanului sufletul noului tun, și cât­va timp după aceea, Constantinopole căzu și hoardele califului în­vingător intrară în Catedrala Sfintei Sofia“. Theobald tăcu și căută să-mi citească pe obraz efectul discursului. Dar eu ședeam nemișcat, ca și cum n’aș fi înțeles ce voia să-mi spună El urmă: — Omul care și-a sacrificat patria, ca sâ nu sacrifice­­ fructul geniului său chinuit, era uat om mare, un om sfânt, d­­f fun­ezeește de sublim. El ne învață­­ conflorirea­­.visurilor noastre trebue cu orice chip să înflorească, să se înalțe sus de tot, și să strălucească în cerul universal, m­ai pre­sus de frontierele înguste cari închid așa zisa patrie. • „Și, de­oarece ne-am pus pe destăinuiri, continuă Theobald, am onoarea să te anunț că scumpul tău amic, care-ți vorbește, va trece și dânsul dincolo de zid, și acolo, sunt încredințat că voi găsi pe cine­va care să mă înțe­leagă și să-mi realizeze visul!“ — .Ca glumă, e bună, zisei eu, emoționat, totuși, de această mărturisire, înspăimântat de­ o asemenea per­spectivă. — „Nu glumesc! răspunse Theobald ,,Am văzut în visul meu, un sbor gigantic pe deasu­pra tranșeelor. „Ași fi vrut să fie soldații noștri cei ce trec, ca­­ niște arh­angheli, în apoteoză.... Nu e vina mea dacă alții vor avea această supremă voluptate!“ Tonul hotărît al­ lui Theobald nu admitea nici o re­plică. Era un ambițios. Știam ce voință avea, câtă tena­citate, câtă încăpățânare, odată hotărîrea luată. N­ știam capabil să facă orice, ca să-și audă numele trâmbițat în cele patru părți ale lumii, întrevedeam realizarea imediată și gigantică a pla­nului său monstruos și, ca într’un vis groaznic, îmi păru că văd trecând, pe câmpiile noastre, pe orașele noastre, un imens cortegiu de demoni întraripați, strigoi cu căș­tile ascuțite, sburând să ne cucerească pământurile! Oroarea acestei viziuni, ideia dezastrului final adău­­gându-se la toate suferințele îndurate până atunci de bia­ta noastră țară, mă umpleau de spaimă. Socotesc că vic­toria dușmanilor noștri ar fi un dezastru incalculabil, nu numai pentru noi, dar pentru întregul univers.

Next