Adevěrul Literar şi Artistic, iunie 1925 (Anul 6, nr. 235-238)

1925-06-07 / nr. 235

/* * * *!\!UL VL ~ fMo 235 Âdeverul ö LEI EXEMPLARUL. INTARm 10 LEI EX. IN STRĂINĂTATE Elites, o.r intwinfga, 7 nai P25 FONDATORI : ! ! AL. V. BELDIMAN 1888-1897 CONST. MILLE 1897—1920 și Artistic. FONDAT in 1893 mimmt: *ur. Ul JW Cum s’a născut și cum a dispărut boierimea­n de El ADU LIOSETTI La sfârșitul veacului al optsprezecelea, a avut loc o inovațiune destul de însemnată în alcătuirea clasei noastre privilegiate. La mijlocul acelui veac, Constantin Mavrocordat zo­borând vecinătatea, (șerbirea), a crezut de cuviință să despăgubească cel puțin pe acei din stăpânii de moșii care erau boieri, dându-le un număr de scutelnici care să înlocuiască întru câtva ceva din paguba ce li pricinuise desființarea vecinătății. Acei scutelnici erau scutiți de bir în folosul acelui căruia îi erau hărăziți, fiind datori a-i achita valoarea acelui bir în bani sau în muncă. Se cereau și se dădeau de preferință breslași, adică meseriași rurali. Scutelnici se dădeau numai boerilor, ceia ce avea drept urmare ca boierirea cu vr’o slujbă să fie mai dorită, având parte, pe lângă scutirea de bir, ușurință destul de mare atunci din cauza sumei relativ însemnată la care se ridica birul cu toate accesoriile lui, și folosului de hărăziri de scutel­nici. Și cu prilejul tuturor deselor schimbări de Domni, având totdeauna drept urmare o schimbare radicală a tuturor slujbașilor, adică nici boierimi, aotuși aceste schimbări dese nu erau îndestulătoare pentru a satis­face toate poftele. S’a mai întâmplat că, spre sfârșitul acelui veac, ocupațiile rusești să fie frecvente și prelun­gite. In pravoslavica împărăție exista cinul, acea grada­­tiune de ranguri onorifice, de care supușii țarului erau atât de flămânzi. Exemplul rusesc era bun de imitat, a­­tât pentru Fanarioții de pe scaun, pentru a-și mări nu­mărul devotaților, cât și pentru numeroșii aspiranți la boierie și la hărăzire de scutelnici. Și de atunci datează obiceiul conferirii de boierii onorifice, fără slujba respec­tivă. Dintâiu s’a uzat de aceste titluri cu mare parcimo­nie și conferirea lor s’a mărginit numai la boierii mici sau mijlocii, dar cu încetul au început să se confere­­ în mod onorific și boierii mai mari. O listă alcătuită în tim­pul ocupației rusești de la 1806-1812, listă cuprinzătoare de toata boierile din Moldova, nu arată un număr restrâns de boieri în rangurile mai mari, atât de restrâns încât cu bună seamă că cu toții au ocupat în chip efectiv acele boerii, pe lângă o mare mulțime de boerii mijlocii și mici. Sub Scarlat Calimachi, sub căimăcămia lui Ștefa­­nache Vogoridi și sub Ioniță Sturdza însă s’au dat și destule boierii mari onorifice-Regulamentul Organic a oprit­ cu desăvârșire confe­rirea de boierii fără slujba corespunzătoare, dar această oprire a rămas literă absolut moartă, toți Domnii regula­mentari au urmat să confere boierii onorifice, mari și mici, cu duiumul. Scutelnicii fusese aboliți cu desăvâr­șire pentru viitor, iar acei cărora li se hărăzise până a­­tunci, avură să renunțe la ei în schimbul unei indemni­tăți bănești ce urmau s-o primească, precum au și pri­­mit-o până la moarte. Abuzul pitacelor de boierie (onor of­ici) sub Mihai Sturdza a fost îngrozitor. Domnul le întrebuința ca mij­loc de corupție electorală, la alegerile pentru Obșteasca Adunare, le vindea pe bani (cele mari) și dădea acele mijlocii și mici în alb favoriților săi, pentru a înlesni a­­cestora tragere de folos din vânzarea lor. Acest abuz a urmat și sub Grigore Ghyka, cu deosebirea însă că Dom­nul, cu totul desinteresat în materie de bani, nu le vin­dea nici nu le întrebuința pentru coruperea alegătorilor, căci Conventiunea de la Balta-Liman suspendase pe termen indefinit funcționarea Obșteștilor Adunări, dar, neatribuindu-și nici o importantă, le distribuia cu dărni­cie și fără discernământ împrejurul său însă erau oa­meni ca Vasilică Ghyka și ca Alexandru (Coco) Sturdza, care nu-și făceau scrupul să tragă folos din acele pe care le smulgeau de la slăbiciunea Domnului. Se mersese atât de departe cu acest abuz încât nu mai era vatav de ogradă de casă mare, sufragiu sau camardiner care să nu fi fost boierit. Am arătat aiure cum, în casa noas­tră, vechilul moșier avea rang de medelnicer, ca și vata­­vul de la Pralea, iar vatavul de ogradă, Neculai Lefter, fusese făcut serdar, încă de pe când era camardinerul tatei, în ciuda celor doi dintâi, care se țineau de neam mai bun decât el și cu servicii mai cinsteșe. Toti acești boieriți erau scutiți de bir și apărați de pedeapsa bătăii. Bine­înțeles însă că acest privilegiu nu se întindea și la bataia din partea stăpânului: vatavii de ogradă, sufra­­giii și camardinerii boieriți erau și ei tratați cu palme „pi­ce în spete jos“ și chiar cu câte o „bataie la seară“ în toată regula din partea stăpânilor darnici în bătăi. Și rog pe cetitor să nu se indigneze de asemenea brutalități a boierilor dela 1860, când azi, cu șasezeci de ani mai târ­ziu, se pot vedea zilnic bărbați, tineri și maturi, pălmuind servitoarei lor și acești bărbați nu mai sunt boieri „în­­sărăviți in răle“, ci bărbați de origine umilă, dar cu car­te, cu diplome de înalte studii, făcute în străinătate, unde au petrecut ani și dându-se drept democrați convinși. Dar să revenim la boierii» de la sfârșitul regimului regu­lamentar. Aceste slugi boierite cu titluri onorifice, pe lângă că erau scutiți de bir, mai aveau drept (din obiceiu, căci în această privință nu a existat vreodată nici o dispozițiune scrisă), la apelațiunea origine grecească de cucoane pentru bărbați și de cucoană pentru soțiile lor, bineîn­țeles dela celelalte slugi, dela țărani și de la egalii lor. Regulamentul Moldovei recunoaște douăzeci și două de ranguri boierești, împărțite în șase clase: Clasa întâi, care se mai numia și protipenda (cei dintâi cinci), cuprindea pe marele logofăt, marii vornici și vornicul de obștie, hatmanul, marele visternic și ma­rele postelnic. In clasa a doua găsim aga și vornicul de poarta, in a treia spătarul și banul. A patra cuprindea coiii lui, căminarul și paharnicul, a cincea pe serdar, stol­nic , t­­edrănicer, iar a șasea pe pitar, vitnicer și șatrar­. Dută această instituie era ridicolă, servea numai la satisfacerea vanității omenești și prin aceasta de mij­loc de corupțiune- Și se găsiau totuș oamenii de întâia mână care făceau caz de asemenea titluri deșerte. Am dăruit acum vreo câțiva ani Academiei două scrisori ale lui Cuza către tata. In cea dintâi îl ruga să interne pe lângă socrul său, Vodă Ghyka, pentru ca să-i confere rangul de vornic, iar în a doua își exprima supărarea că această boierie care se dăduse altuia i se refuzase lui. Paharnicul Costache Sion a dat în chip foarte ne­­merit numele de Arhontologia Moldovei cărții în care arată, pe lângă istoricul familiilor boierești din Moldova, modul în care se căpătau rangurile. Această carte con­ține o mulțime de amănunte interesante, păcat numai că marele falsificator de acte vechi care era acel Sion a profitat de uimitoarea lui­­ cunoștință a contimporanilor din toate clasele pentru a adăugi, la multe detalii intere­sante și adevarate, altele cu desăvârșire inventate și menite a-i servi patimile și antipatiile, întreaga instituție a boierimii a fost desființată prin Convenția de la Paris din 19 August 1858, care, prin articolul 46, adora toate privilegiile de clasă în Principate după ce în anul pre­cedent Divanul ad-hoc al Moldovei, alcătuit în marea lui majoritate din boierii mari și mici, se pronunțase prin a­­clamații pentru desființarea ei. Această desființare însă nu a împiedecat ca, TM de fapt, boierimea să-și mențină multe din acele privilegii până după anul 1870. * * * Până pe la mijlocul secolului al optsprezecelea boie­rii noștri nu simțise nevoie nici de blazoane nici de tit­luri. Contactul cu familiile tărigrădene care aveau bla­zoane, însă blazoane ce și le însușise ei, deoarece nici împărăția bizantină, nici sultanii nu au avut vr’odată oficii eraldice, făcu să se deștepte și într’însele dorința unor asemenea distiricțiuni și această dorință merse spo­rind pe măsură ce ele veniră în contact mai des cu Apu­sul și cu nobilimile sale. Vanitoși ca toți oamenii primi­tivi, vanitatea lor era jignită și se credeau puși în pozi­ție de inferioritate prin faptul că nu posedau nici titluri, nici blazoane, nici genealogii de regulă. Și de aici a por­nit o adevărată goană după asemene distincțiuni Începutul l’au făcut chiar Domnii. Cel dintâi, Gri­gore Ghika, refugiat la curtea împăratului Germaniei, solicita și obținea de la el titlul de principe al Sfântului Imperiu. Faptul, menționat de Ienăchiță Văcărescu și de Cantemir, mai este atestat de cronica conților Peracse­­vici, un membru al acelei familii care trăia atunci, ade­verind că a fost fată la conferirea titlului în chestiune fostului Domn român. Pe aceste izvoare întemeiatu-s-au mulți membri ai familiei Ghika pentru a asuma titlul de principe- Insă actul doveditor al acestei conferiri nu se află nicăire și diploma nu este trecută în nici un regis­tru împărătesc. Și pe mine nici nu mă miră acest fapt, nici nu pun la îndoială afirmațiunnile celor doi scriitori români și a lui Peracsevici. Explicarea neaflării diplomei este foarte simplă: Voevodul refugiat la curtea împără­tească și lipsit de bani nu achitase taxa, foarte conside­rabilă, legată de slobozirea acestei diplome,, probabil fiindcă nu dispunea de argintii necesari. Și astfel taxa nefiind achitată într’un termen oare­care, fixat de regu­lamentele cancelariei împărătești, conferirea s’a anulat. Tot astfel a trebuit să se întâmple și pentru altă familie domnească din Țara Românească, căreia fără îndoială i s’a conferit titlul de principe al Sfântului Imperiu, dar al cărei diplomă nu se găsește înregistrată nicăiure. Al­teia căreia de asemenea i se hărăzise acest titlu, tot cam pe vremea când îl obținuse Grigore Ghika, i s-a confir­mat de împăratul Austriei, pe la mijlocul veacului trecut, nu titlul de principe austriac sau al Sfântului Imperiu ci numai „dreptul de a purta în statele sale (austriace) tit­lul muntean de principe (le titre valaque de prince). E­­xistat-au vr’odată un titlu muntean de principe? Eu n'ar fi dat încă de el. Alții, mai număroși, dar mai modești, care au avut în ascendența lor, chiar indirectă, vr’un Domn fanariot, adevărat arendaș de Domnie, care o cumpăra de la Turci numai în scop de îmbogățire, și-au pus pe cărțile de vi­zită coroana princiară și­ titlul de principe, întemeiezi pe faptul că ascendentul sau, ascendenții lor, direcți sau in­direcți, domnise câțiva ani sau câteva luni în vr-o una din țările noastre. Un membru al familiei mele, pornind de la faptul că, de la 1676 la 1679, a domnit în Moldova nenorocitul An­tonie Ruset (de la un frate al căruia, atât ramura acelei rude a mele cât și a mea se trag), a împodobit blazonul său cu o casă de argint și cu o mantie. Intrebându-l ce îl autpriză la acestă inovațiune, el mi-a răspuns, cu cea mai m­­are liniște și cu cea mai mare bună credință. —­ Fiind­ca suntem de casă suverană. Bietul Antonie Ruset! El cumpărase Domnia pentru șasezeci de pungi și nu a făcut bani fiindcă nu era iacaș. Pârât de Miron Costin și de partizanii lui Duca Vodă, a fost dus în fiere la Țarigrad, unde Turcii l-au supus la tor­turi pentru a-i smulge banii care nu-i avea. Și iată te­meiul pentru care un urmaș al fratelui său își împodobia blazonul cu atributurile caselor suverane din Apusul Europei. Alți membrii ai ramurii muntenești a familiei mele, întemeindu-se atât pe faptul că, la 1733, Neculai Roset, căsătorit cu o fată a lui Constantin Brâncoveanu și sta­bilit în Țara Românească, mort fără urmași bărbătești, obținuse dela împăratul Germaniei, rege al Ungariei, tit­lul de conte ungar, cât și pe baza unui arbore genealogic pe care săriau peste două generații, obțineau dela împă­ratul Ferdinand al Austriei recunoașterea, pentru ei și urmașii lor, a acestui titlu. _ Spre a nu fi fixat de bătrân răutăcios, mu voiu numi fa­milia fanariotă care a domnit în ambele tari (dându-li niște Domni răi), pe ale cărei cărți de vizită, surmontate de co­roana princiară, în anii 1874-1875 pe lângă stemele celor două principate, se mai vedea și acea a Hohenzollernilor, inclusiv deviza: Nihil sine Deo. Și dacă-i întrebai ce cău­ta acolo acel scut, acea deviză în armele lor, îți răspun­deau cu adâncă convingere că Moldova și Țara Româ­nească, peste care strămoșii lor domnise, devenind Ro­­mânina, ei au tot dreptul să adopte armele acestei Ro­mânii. Și să nu se creadă că această manie de titluri de bla­zoane și de genealogii ar fi fost un monopol al foaste noastre boierimi mari. Toată Moldova de altă­dată a râs de cărțile unei doamne născută Feștilă, pe care se cetia: Madame­­ née comtesse de la Meche. La Viena mi s’a arătat un principe Ciureanu, foarte negru, care cheltuia mulți bani și avea cont deschis la una din băncile cele mai mari ale acelei capitale. Prieteni m’au asigurat că, în vitrina lui Hardtmuth, au văzut niște cărți de vizită foarte frumos gravate purtând pe ele: Marquis et Mar­quise de Stoicescu- își putea să înmulțesc aceste exem­ple la infinit, cred însă că cele de mai sus sunt suficiente pentru a arăta gradul de vanitate al claselor superioare la noi. In vremile din urmă s'a înmulțit cu deosebire în țară numărul principilor. Aproape nu a mai rămas urmaș, a­­devărat sau închipuit, de Domn fanariot sau nefanariot care să nu fi asumat și să nu pretindă titlul de principe Această pretențiune este absolut neîntemeiată. La noi fiii Domnilor purtau titlul turcesc de beizade, adică­ fiu de Domn, iar fiicele acelor Domni erau Dom­nițe. Soțiile beizadelelor însă nu aveau drept decât la sim­plul titlu de cuceniță. Străinii cu care au venit în relații le ziceau, însă, par courtoisie, prince și princesse, Farst și Fürstin, principe și principesă. Niciodată, în timpul vechiului regim, adică până la 1859, nu s’a dat fiului unei beizadele titlul de principe, care dealtmittirelea nici nu a existat la noi pentru pământeni. Mare scandal ar fi stârnit în vechea societate ieșană, dacă vr un nepot de Domn ar fi luat acest titlu sau dacă vre o soție de beizade ar fi asumat acel de domniță sau de principesă. Domnului, în scaun sau mazilit, i se zicea înălțimea Voastră sau Măria Ta, beizadelelor și domnițelor Lumina­rea Voastră sau Măria Ta, boierilor și soțiilor lor Dum­neavoastră­ Mariei, care era Domniță, i se zicea deci Luminarea Voastră sau Măria Ta­­tatei, care era Logo­făt Mare i se zicea Dumneavoastră, această etichetă era foarte strict observată, atât de slugi cât și de lumea bu­nă, bineînțeles afară de rude și de intimi. * * * Alcătuirea unor genealogii fantastice ținea nas cu goana după titluri. Dacă s’ar putea, până la un oare­care punct, scuza, ahtiarea după o lungă genealogie din par­tea unor oameni de condițiune umilă, această ahtiare este absolut nneexplicabilă din partea unor neamuri stră­vechi, cum sunt la noi Bălșeștii și Sturdzeștii, ale căror origini se pierd prin secolul al cincisprezecelea. Și totuș Bălșeștii s'au încercat să-și dovedească scoborărea din familia provensală Baux, trecută prin Napoli în Herțego­­vina, sub numele de Balsa. Apoi la începutul secolului trecut, această familie a obținut dela Scarlat Vodă Cali­­mah și dela Adunarea boierilor, legaliz­­ea unei genea­logii, bazata pe aceste fantezii. Iar Sturdzeștii s’au căz­nit în zadar să capete dela împăratul Austriei recunoaș­terea descendenții lor din familia contală austriacă Thur­­zo și au sfârșit prin a obține, sub Domnia lui Mihai Sturdza, de la Obșteasca Adunare a Moldovei legaliza­rea unei genealogii bazate pe un act plăsmuit care-i fă­cea urmași ai lui Vlad Dracul. Și câte altele de acelaș fel-Și această manie subsistă, îmi aduc aminte că, în vremea ocupației nemțești, un număr de membri ai pro­­tipendei bucureștene, domni și doamne (aceste de pe urmă se arătau cele mai ahtiate) se adunau pentru a al­cătui un proiect de constituție având a fi pus în vigoare la pace. In două sau trei ședinți au ajuns la articolul 12, acel care interzice Românilor asumarea de titluri străine, dar acest articol le-a părut atât de important și discuțiu­­nile asupra lui au fost atât de serioase și de aprinse în­cât la plecarea Nemților nu se sfârșise încă. Toate aceste sunt astăzi lucruri din trecut, curiozi­tăți ale unei stări sociale dispărute, boierimea ca clasă socială nu mai există, membrii ei, aproape de rare ex­­cepțiuni fiind cu desăvârșire ruinați, nu mai are deci de­cât valorea unor amănunte istorice. Tatăl meu naționalist convins și încrezător în vii­torul neamului, era în schimb un conservator tot atât de convins și sub Cuza a luptat în chip energic împotriva multor din reformele Domnului, dar avea cel mai mare dispreț pentru privilegiile întemeiate pe decrete de boie­rie și despre nobilime zicea că: „ea, în ziua de astăzi, trebuie privită, nu ca un folos, ci ca o sarcină, ca o po­liță trasă de strămoși asupra scoborâtorilor lor, poliță ce ei sunt datori s-o achite prin cinste exemplară, prin vitejie și jertfe neîncetate pentru binele public. Altfel înțeleasă nobilimea devine sau o păpușărie sau o sarcină grea pentr tară“. Teorie prea frumoasă a unui idealist­ dar care din nenorocire a fost urmată de clasele nobi­liare numai în chip excepțional. Mai sus am vorbit aproape numai de Moldova a că­rei istorie îmi este mai bine cunoscută, dar încât privește nașterea, desvoltarea și sfârșitul boierimii muntene se poate fără frică de greșală conchide la absoluta lor iden­titate în amândouă țările. , RADU ROSETTI Fanfaronadă de poet (Din „Trepte rupte”1) Domniță, crească mătrăguna Pe căile pe care noi Plimbam, încoronat cu luna, Un singur suflet amândoi. Să fie negură între mine Si cel ce-a plâns, de-a veștejit Visarea, zările senine, Când ai plecat, ne-am despărțit. N'au fost din viată-mi, ale mele, Sălbatecele vijelii, Cohorta orelor acele; N’au fost din viata mea, să știi! Eu sunt un vagabond, truverul, Nu știu nici strofa ce voi,scri-o: Prea mic era in ochi ți cerul, — Domniță palidă, adio! .... Pâră trecut, ca un florinte ,globiu, de ori înaripat, Abia acum iubesc fierbinte Si sânt poet, sânt inspirat. Iubita mea nu are seamăn Si tremură la cântul meu, O, sufletu­ i cu-al meu e geamăn Și’i veșnic cum o visez eu. In elestee de lumină îmbrățișați ne oglindim; Mi-e sufletul o mandolină in mâna unui serafim, Si cânt și nouă mi-e cântarea. Vrăjitorească, cu ’nsezări, Cu nopți adânci, e co­­mbătarea Intr’un noian de sărutări. Dar tu, domnită ? Pretutindeni Te infiori, tresari, suspini Ca sub bătaia unei grindini Pe un drumeag pierdut prin svini Asupra ta cu ‘nverșunare Bat amintirile potop, Si suferi fără apărare Neînduratul ploii strop. Trecutul te învăluiește. Îi stă ca umbra ta în mers : Din cântul care dăinuește. Pricepi c’ai fost un singur vers. Dar ce­ ți spun toate­ acestea­­ ie. Așa.... aproape ’nduioșat, Când iat-o, trebue să vie Iubita mea ? Eu te-am uitat ! V. DEMETRIUS man&gte»’ e ofí ESw«***»-----———' Apropiere Atât de mult ești ceea ce am visat Că iata-acum Apropierea ta adevărată, cu trupul în mătase Mă inghiată Ca nălucirea Ne­așteptată, negândită, la doi pași A unui mort iubit Atât de mult este ceea ce­ am dorit îndepărtat, Că numai dacă stai in loc Cu rotunjimi și frăgezimi de carne și mătase Tot sufletu-mi spre tine năvălește Cum năvălește vântul, din pustiu, Spre luminișul viu al mării. Mă tot gândeam într’una că s’ar putea să vii Călătoreau spre tine gândurile mele Ca păsări rătăcite, peste pustiuri nisipoase Spre țărmuri vegetale.... Tăcute, Ca nori mici spre câmpuri însorite Purtam uscată’n suflet . Invârtejirea desnădăjduită­ a unui gol . . • • • Ași vrea să-ti spun acestea Cu glas de toată ziua, Cu răsuflarea calmă Și să găsesc cuvinte mai simple decât piatra. • • • * •’ ....•■ •. Mă tot gândeam într’una, fără nădejde. Că s'ar putea ,să vii... Dar simt că dacă­ ai face­ acum Un pas spre mine (Cu ochii mari ca o chemare) Apropierea ta adevărată. Cu trupul cald și fraged în mătase M’aș îngrozi Ca nălucirea bruscă a unui mort iubit. Atât de mult ești ceea ce-am gândit CAMIL PETRESCU 5n Nr. viitor. Ploae cu soare Comedie de Poldisto*«

Next