Adevěrul Literar şi Artistic, iulie 1925 (Anul 6, nr. 239-242)

1925-07-05 / nr. 239

=■ .. ADS VE AUL LITERAR Et ARTISTIC** Catarina Doamna n­oastră ==­­ 1 • ’ ■!.. de VICTOR ARABI Torturat până la sânge, jefuit de toată averea, popo­rul ruinase părăsit și­ într’un ținut atât de bogat, foametea își ridica capul în întreaga regiune muntoasă, agricultura n'a fost dez­voltată niciodată, ogoarele mici din pământul a­­rabil aparțineau moșiei. Pentru­ pășune se lua o taxă foarte mare, pentru că și imașurile erau tot ale moșiei. Din venitul minerilor fiscul reținea o treime, iar o altă treime o băgau în buzunar contrabandiștii armeni. Pentru bucata sărăcăcioasă care mai rămânea în mâna nenorociților, se duceau lupte înverșunate de toți puternicii ținutului. Cunoașteți pe Fația Neagră ? E o figură din romanul scriitorului maghiar Mauriciu Johan Figura aceasta e lua­tă din viața adevărată. Fația Neagră a fost un baron re­numit­ Prefect al județului Hunedoarei și mare proprietar. A jucat un rol însemnat în societatea cea mai înaltă. Fi­rește, că în așa numita lui viață socială umbla fără mască. Boerul acesta avea pasiunea bizară să călătorescă în păr­țile montanistice ale județului Alba Inferioară și cu ocazia asta își ascundea obrazul sub o mască neagră. Terenul lui de activitate îl găsi în primul rând în ținuturile monta­nistice, mai întâi pentru că pe aici găsea destulă bogăție de jefuit, și apoi găsea ocrotire din partea autorităților. Fa­lia Neagră făcu din obiceiul lui de jaf o industrie compli­cată. Se știe că în județul Alba Inferioară avea o monetă­­rie secretă, unde aurul și argintul jefuit îl transforma în bani. Monetăria aceasta era în peștera Lucia. Unde era această peșteră, nici până astăzi nu știm cu siguranță. După descrierea lui Jókai, peștera aceasta era lângă Bu­cium. Și de fapt lângă Bucium există peștera, în care cu vre-o două­zeci ani mai înainte s’au găsit monede de aur cu pajura falsă. Dar și lângă Câmpeni există o peșteră Lucia, în care iar s’au găsit urmele unei monetarii. Unii cred, că adevărata peșteră Lucia a fost sub rocele Vulca­nului, peșteră care corespunde mai bine descripțiilor. La intrarea acestei peșteri este și azi o moară, <■— moara A­­niței din roman. Proprietarul nou săpând în peșteră a gă­sit­­ plăci de aur. In jurul Abrudului, în cele câteva săptă­mâni, cât am umblat pe acolo, am găsit cinci peșteri Lu­cia-De aici nu urmează, că Fația Neagră a lucrat cu mai multe monetarii, ci că a avut mai mulți concurenți. Pe fi­nul di­n aceștia ni-l descrie Béla Lukacs. 1) Aceste triste figuri, urmau mai departe jefuirea, de unde o întrerupeau tovarășii lor, deținătorii puterei oficiale. In atari ținuturi, înflori o epocă cruntă, plină de infamii, a haidu­cilor castelani. Natural, că nici conducătorii țăranilor români, preoți­­m­ca, nu scăpă de depravare. Chiar după revoluția lui Ho­­ria ,îi vedem căutând ca niște câini flămânzi să descopere pe conducători, și încasând mândri prețul trădării. Urma­șii lor, în cea mai mare parte, erau oameni de acelaș ca­libru. O parte din ei erau complici ai contrabandiștilor de aur, iar alții, erau niște figuri triste de bețivi. Un act din parohia greco-ortodoxă din Cărpeniș ne descrie pe preo­tul de atunci în următoarea formă: „E înecat atât de mult în beție, că înjosește caracterul preoțesc cât se poate de mult. Umblă neîntrerupt beat, se bate prin crâșme. Se poartă intrăm Thed scandalos atât în târgul din Abrud, cât și în Roșia Montană și deoarece corpul lui slăbit de beție nu mai­­ suportă băutura și picioarele lui grele nu-i mai pot purta corpul, de multe ori îl poți vedea culcat în simțul de lângă drumul mare, într’o stare în care nici el n'a­­r fi crezut că e popă, dar mai ales alții, când trebue să-l vină ca un sac plin pe cal, și să-l ducă mai departe“. Populația și în împrejurările astea rămase liniștită și făcu toate chipurile să-și recâștige drepturile, deoarece știa prea bine, că numai pe baza privilegiilor se putea a­­păra. Când văzu, că cererea lor se refuză la toate instan­țele și când chiar cancelaria imperială le impuse calea pro­cesului, trimiseră delegații lor la Aiud, ca să se înțeleagă cu advocatul. Delegații n’au ajuns decât până la Zlatna, unde au fost arestați, iar familiile lor au fost date afară din case. Poporul nu-și pierdu răbdarea. Suferințele epocale le bă­­gaseră în sânge răbdarea și voința nestrămutată! Peste câteva zile plecară la Aiud delegați noi. Aceștia nu mer­­seră însă pe drumul mare, ci pe poteci ascunse, pe unde se și întoarseră pe nesimțite. Nu veniră însă ei singuri. Împreună cu ei a venit la Bucium o doamnă străină, Ca­tarina Varga. Despre femeia aceasta minunată documentele ne dau un tablou foarte neclar. Iar despre rolul ei atât de interesant, nimenea nu s’a ocupat mai de aproape, deși actele referi­toare la persoana ei, stau la dispoziție în număr mare în arh­iva Statului din Budapesta și in arh­iva muzeului ar­delean din Cluj. Afară de asta, de la locuitorii munților a­­puseni se pot culege mulțime de amănunte. Catarina Varga era de vre-o 45 de ani când ajunse în­tre minerii munților apuseni. Despre viața ei anterioară se știe foarte puțin. Autobiografia ei a dispărut din actele guvernului transilvănean, fără a rămânea decât câteva file rupte din ea. S’a născut lângă Cohalm, în satul unguresc Halmagiu, 2) în anul 1802. De timpuriu ajunse orfană, încă de fetiță mică a avut de suferit împreună cu surorile (­ 3). Unicul prieten al copilelor fu bătrânul preot evanghe­lic din f­almagiu, de care-și amintea cu mare iubire încă după mulți ani. Fetița orfană nu prea avea atragere pentru oameni, dar tocmai viața ei sărăcăcioasă și liberă o făcu entuziastă. Luptele ce-i erau sortite să le ducă și multele lovituri îndurate, avură o mare înrâurire asupra desvol­­târii sale sufletești. Religiozitatea-i adâncă, dar nu bogată, se datorește fără îndoială bătrânului preot din Halmagiu. Urmele acestei religiozități le găsim în fiecare manuscris al ei- Acesta e substratul pe care s’a desvoltat individuali­tatea ei scrutătoare. Din fiecare rând al ei se vede sufle­­tul femeii entuziaste, cugetătoare și hotărîte. Despre căsătoria și viața ei familiară știm numai atâta: că pe bărbatul ei l-a chemat Kelemen. Au trăit mult împre­ună, dar în sufletul femeei n’a rămas aproape nici o urmă din viața aceasta. După moartea bărbatului s‘a judecat foarte mult pentru moștenire, dar nu a ajuns la nici un re­zultat. Se vede, că avea un adversar cu o influență mai mare. Pierzând ultima nădejde, ceru ajutor de la autori­tate pentru a se putea reîntoarce (­ la locul ei natal, de­oarece rămăsese fără mijloace. Cancelaria gubernială re­fuză. La advocatul săracilor se întâlni cu însărcinații din Bucium. Femeia înfocată se interesă foarte mult de soarta­­minerilor. Minerii­ flămânzi ai unui, ținut aurifer atât de bogat, și poporul zbuciumat, revoltat, îi atraseră simpatia. Sunt șase ani în capăt de când, întâmplător, Aci ’ntre voi, destinul a vrut să mă cobor, Să fiu reprezentanta acestui biet cuprins. Cum voi n’­aveți pe nimeni mai devotat, distins. Mi-ați spus cum avocații mulțime — ani și ani s'au cheltuit avutul, au stors ai voștri bani. Și cum de-atâta vreme, nici semn de roade nu dă A voastră cheltuială și-a lor deșartă trudă. Eu misiunea asta, firește a primii Mi-am­ pus în joc viața, senină-a o jertfi... scrie mai târziu în închisoarea ei din Aiud. Femeia în­suflețită se așeză între mineri și în scurt timp deveni con­ducătoarea lor. încă în anul 1841 trimise o jalbă împăra­tului, în care descrise situația nenorocită a poporului. Si dusu-m’am­ cu jalba poporului înfrânt Punând-o dinaintea înaltului tron sfânt : O Apostolic Rege, Mărite Împărate, Privește-ale Tale popoare ’ndurerate, Stau părăsite ele, nu au nici un ajutor, Coboară-ți îndurarea de-acum asupra lor.... Misiunea Catarinei Varga începe Iu­i­ie, de­oarece iz­bândește la primul pas. Cancelaria împărătească încă la 29 iulie a aceluiaș an trimese un rescript către guvernul din Transilvania, înșiră plângerile Catarinei Varga,, după cari locuitori mineri privilegiați erau subjugați, iar func­ționarii publici, prin abuzurile lor amarau traiul popula­ției. Cancelaria împărătească în chestiunea plângerilor ce­rea deslușiri. Guvernul puse documentul la o parte, cre­zând că la Viena se va uita de asta. Dar în cazul acesta nu fu de loc așa. Peste o lună veni de la Viena un alt res­cript, în care se punea și o întrebare foarte neplăcută. A­­nume, ce s’a făcut cu Teodosie Tandru și cu Ilie Simina, cu însărcinații comunelor, cari s’au dus să pertracteze cu advocatul în chestia procesului și cari au fost arestați în anul 1839. Cancelaria cerea de urgență pertractarea proce­­­sului celor doi oameni închiși, însuflețiți de rezultatul acesta minerii la 1842 trimi­seră altă plângere la Viena, cerând restabilirea privilegiilor lor și trimiterea unei comisii de cercetare, care să stud­e­­ze la fața locului. Cancelaria împărătească din Vie­na studie cu mare luare aminte cererea asta, pe de-o­­parte ,aducând cazul la cunoștința împăratului, iar pe de alta, însărcinând tezaurariatul transilvănean să trimeată toate plângerile locuitorilor munților apuseni, începând cu anul 1825, cancelariei Curții. Chestia nenorociților ajun­ee astfel pe calea rezolvărei. Asta însă numai la Viena. Domnii transilvăneni nu voiră nici de data asta să asculte plângerea poporului, du­pă cum 11‘au voit nici mai înainte, și au mers mai departe cu politica lor, care a pricinuit atât de multă vărsare de sânge. Ordinele venite de la Viena le sabotau. Să nu no­tăm mai mult decât faptul, că sărmanii Buciumeni ares­tați în anul 1839 încă în anul 1843 stăteau tot în închisoare preventivă. La întrebarea cancelariei guverniale de la 26 August 1841, gubernatorul contele Josif Teleki răspunse abia la 11 Martie 1843, și bietul boier nici atunci nu putu raporta altceva decât că acest proces criminal va fi jude­cat de urgență­5). Curtea vieneză voia să vină în sprijinul populației, dar boierii transilvăneni se împotriveau și cău­tau să împiedice prin toate mijloacele încercările popo­rului. In scurtă vreme, Catarina Varga își dădu seama că au­toritățile guvernamentale erau pentru îmbunătățirea soar­­tei poporului și că ele se găseau neputincioase în fața re­zistenței boerimei ardelene, care căuta să-și apere puterea și interesele prin tot felul de minciuni și abuzuri. De aceea Catarina se decise la o acțiune hotărîtoare, revoluționară, fiind convinsă, că numai pe calea aceasta va putea ajunge la rezultat. In vara anului 1843 începu acțiunea ei și cu multă precauțiune pregăti lupta cea mare a poporului. După cum am amintit, regiunea munților apuseni fi­ind lipsită de pământ arabil, populația era nevoită să cum­pere bucate din depărtări mari. Și acest comerț, în mare parte, era monopolizat de armeni, cărora le tenta de mi­nune. In timpurile când recolta era slabă, — aliindu-se cu autoritățile locale, — jefuiau pe nenorociții locuitori după plac. Catarina Varga găsi cu cale să-și înceapă acțiunea de aici. De pe coastele din apropirerea satelor, puse de tăie pădurile. Lemnele le folosi pentru clădit case, pentru re­pararea podurilor, a șteampurilor și a morilor, pe baza or­dinului urbanial din 1787. Pe teritoriile despădurite, se în­cepu cultivarea pământului. Administrația trimise gornici ca să-i împiedice pe oameni de la tăierea pădurilor, dar Bu­­ciumanii îi alungară și-și văzură de treabă. Nici acuma ad­ministrația nu înțelese situația, și trimise la Bucium gor­­ni­ci înarmați, pentru ca toate locurile despădurite și locu­rile de pășune să le sădească cu butaș­i). Catarina Varga luă cu sine țărani înarmați cu topoare și alungă de pe hotar pe gornici. Poporul urmă însuflețit pe îndrăzneață revoluționară. Iar administrația își pierdu capul. La o ex­pediție armată administrația nu cuteză să se gândească, fi­­indu-i frică să nu iasă la iveală machinațiile sale criminale. Numai tezaurariatul se plânse în lungi adrese către gu­vern. In lipsa unei mai bune distracții, bieții boieri erau siliți să se plângă unii altora 6). „Trebue arestată a­­ceastă femee periculoasă, — repetau ei mereu,­­— deoare­ce câtă vreme ea va rămânea liberă, nu se va putea res­tabili ordinea“. Totodată își dădeau seama că o acțiune militară nu ar fi ajutat mult, fiindcă Catarina Varga era păzită de poporul înarmat, care n’ar fi părăsit-o cu nici un chip. Totuș, centra dela guvern semnalmentele Cata­rinei Varga, pentru a încerca în toate chipurile ca s’o a­­resteze. De chestia cea mai principală, adică de rezolvarea procesului, nu se ocupa nimeni, ba încă la 5 Decembrie 1843 subprefectul din Alba Inferioară refuză pentru moti­­tive de formă cererea de proces a minerilor din 1887 ,­ ceea ce fu­ra un ulei peste foc. Răspunsul poporului dis­perat, — după îndemnul Catarinei Varga, — fu că refuză pur și simplu îndeplinirea sarcinelor comune. Cu toate a­­cestea administrația nici acum nu-și dete seama că se găsește neputincioasă față de popor și Catarina­ Varga, și-și urmă sistemul său mai departe. După părerea admi­nistrației, puterea poporului sta în faptul că trăia împrăș­tiat între munți, unde se putea refugia în caz că­ i s’ar fi adus împotrivă armată. Boierilor le veni ideia fantastică, să silească populația la aglomerarea prin sate, fără să țină­ seama că coloniile împrăștiate în munți, era rezultatul stării special economice a munților, unde populația putea să trăiască neaglomerată și liberă. Pe pământul sărac al munților, țăranul nu putea pro­duce altfel, decât locuind în apropiere, și îngrășân­d pă­mântul cu gunoiul vitelor sale. In­ ținutul acesta stâncos-­­păduros, numai la depărtări de mai mulți kilometri se gă­seau șesuri cu pământ arabil, de aceea locuințele , erau împrăștiate după condițiile terenului. Administrația nu-și dădea seama de faptul acesta și de aceea toate încercă­rile sale rămaseră fără rezultat. Autoritățile și­dminis­­trația moșiilor își pierdură capul, dar pe altă parte avură atâta minte ca să pescuiască în apă tulbure. Siguranța publică dispăru și mulți din „Stâlpii societății“ porniră să jefuiască la drumul mare 8). Autoritățile aveau interesul să nu vadă nimic și pentru toate nenorocirile învinuiau pe „agitatoarea turbată“, Catarina Varga. Nimeni nu avea curajul să pornească la acțiune, ci numai se îndemnau re­ciproc 9). Populația se organiza, știind prea bine că din partea autorităților nu avea de așteptat nimic bun; însăr­cinații săi, arestați încă din 1839, erau și acum în închisoa­rea preventivă, cu toate că cancelaria curții se interesa mereu de soarta lor. Neorânduiala ajunse chiar la urechile împăratului care ordonă să i se trimeată regulat rapoarte despre starea lucrurilor 10). Tezaurariatul și administrația moșiilor se aveau bine câtva timp și luptau în comun con­tra Catarinei Varga, dar mai târziu căutară să-și uite a­­ceastă afecție și continuam pe mai departe jaful. Nu se mai ocupau cu chestiunea despăduririlor și nici de ceea ce face poporul, ci năvăliră cu toată lăcomia asupra minerilor. Credeau că minerii nu vor putea rezista, de­oarece cercul lor de activitate era restrâns. Afară de asta, ei erau cei mai­­ bogați dintre locuitori.. Socotelile boierilor însă, numai so­coteli bune nu erau, de­oarece minerii sub conducerea aceleași Catarina Varga se ridicară. Ei făcură o jalbă că­tre domnitor 11). In jalba lor, scrisă în limba germană, spu­neau că au căutat scăparea la mai toate autoritățile, dar nimeni nu le-a venit în ajutor. Prima oară s’au adresat, către Prințul Lobkovicz descriindu-i soarta lor cu prilejul călătoriei sale prin ținuturile miniere. Li se găgădui îndrep­tarea situației, dar în fond lucrurile rămaseră tot așa. La curtea împărătească s’au plâns de trei ori 12) iarăși fără re­zultat „...dar nesuferită este subjugarea noastră și neîntre­ruptă jefuirea nelegală, așa că dacă nu vom fi ajutați prin susținerea privilegiilor noastre, atunci noi minerii fideli și oamenii cu dare de mână vom ajunge o hoardă păcăto­șită de cerșetori“. Minerii cer din nou trimiterea unei comisiuni pentru cercetarea cazului lor. Se vede că Catarina Varga avea la Viena vre-iun pro­tector. Pe când toate cererile de până atunci răm­­ăseseră nerezolvate, cererile făcute de Catarina Varga­ ajunseseră până la împărat și nici una nu rămăsese fără rezultat. Mai­­ ales cererea din urmă, făcu mare senzație la Viena, unde se văzu că lucrurile erau pe pragul revoluției. Boierimea din Transilvania simți schimbarea aceasta și, pentru a o contrabalansa, începu o campanie contra Catarinei Varga. Trebue arestată periculoasa agitatoare, se auzea din toate părțile, și cancelaria gubernială împreună cu tezaurariatul începu bombardarea scaunului gubernial cu adrese cerând arestarea grabnică a Catarinei Varga. Scaunul guber­nial se adresă către autoritatea județeană, însărci­­nând-o cu arestarea „de­oarece altfel trebue să ne aștep­tăm la triste întâmplări“. Din pricina zgomotului făcut se trezi, în fine, și prefectul județului Alba Inferioară, bietul baron Nicolaus Banffy, iar raportul lui întârziat răsună ca o naivitate hazlie în haosul ce creștea din zi în zi. Acest brav administrator raportă guvernului, că Catarina Var­ga nu mai locuia În Bucium, ci în județul învecinat unde nu se extinde activitatea sa 13). Totuș a însărcinat pe pretor să-i dea deslușiri amănunțite despre toată afacerea. Vred­nicul prefect nici habar n’avea de ceea ce se petrecea în județul său. Haosul ajunse la culme când domnitorul rezolvă cere­rea minerilor 14). Autoritățile transilvănene, ca în orice ocazie de felul acesta își pierdură capul și își dădură toate silințele pentru a îndepărta pe Catarina Varga din munții apuseni spre a putea înșela mai lesne poporul. Te­zaurariatul scrise numaidecât scaunului guvernamental, că „femeia periculoasă“ se află tot în Bucium din care cauză e cu neputință restabilirea ordinei 15). Scaunul gubernial îmboldise pe bietul prefect să tri­mită un raport amănunțit despre starea reală a lucrurilor, de­oarece „afacerea aceasta atât de importantă ar putea să aibă cele mai grave urmări 16”. Prefectul trimise o mulțime de însărcinări subprefectului, grăbind arestarea primejdioasei femei“ 17) pentru care grăbea și scaunul gubernial. 18) In urma atâtor stăruințe făcute pe lângă bravul perfect pentru a da lămuriri asupra amenințătoa­rei situații, îl determină pe acesta să-și arate printr’o a­­dresă părerea că’n urma măsurilor luate ordinea se va restabili în Munții Apuseni. 19) Catarina Varga nu putu fi arestată, de­oarece mun­tenii înarmați păzeau pe „Doamna Noastră“. Rescriptul împărătesc sosi înainte ca boerii să poată schimba ceva din situație. Administrația județeană reținu încă câtva timp documentele, dar văzând că pe Catarina Varga nu o poate aresta fără o sângeroasă expediție militară, care firește ar fi făcut zgomot, la 2 Aprilie trimise pe subpre­fect la fața locului spre a face cunoscut locuitorilor res­criptul împărătesc 20). CRONICA ȘTIINȚIFICA 0 mii [on­­i;p­in­ Cuvântul coloid, coloidal, a ajuns de câțiva ani un termen curent în limbajul medical. Nu s’a atribuit oare li­nei „reactiuni coloidod­azice" morțile recente dela noi in urma­ injecțiilor eu salvarsan? E timpul, cred, să afle și marele public despre ce e vorba, mai cu seamă că această stare coloidală a Materiei a început să devie cheia, cu care se încearcă acum iu știință deslegarea tuturor enigmelor vieții și ale morții­­. Am­ să mă servesc, în expunerea mea sumară și cât se poate de populară, de admirabila sinteza a acestei vaste probleme, apărută într’o plachetă și pe care autorul ei — savantul­ francez August,Lumiére —­ a bine­voit să ne-o,„ofere cu prilejul congresului medico-militar inter­național din­ Val-de-Crâce. Mi se pare însă că­ toate ideile noi ale biologiștilor­ a­­supra Materiei animale sunt mult influențate de concepțiile actuale ale fizicienilor asupra Materiei universale. Ideile noastre curente asupra materiei, adică a substanței uni­versale, din care e format întreg universul, au cam fost sdruncinate de vreo 25 de ani de către fizicieni. Du­pă ei. Materia universală, adică și eu, și d-ta, cititorule, și tot ce ne înconjoară, n’am­ fi fost altceva decât.... electri­citate­.... Dar să ne oprim asupra studiului d-lui Lumiére asupra formei superioare ce-a luat-o Materia când, în evoluția ei, a creiat ființele animale, adică forma coloidală. Veți vedea imediat că tot electricitatea joacă rolul principal. Se știe că țesuturile noastre, miliardele de cutiuți sau celule, din care e compus corpul nostru, sunt formate din niște substanțe cu compoziție chimică complexă, numite proteine, dar aceste proteine observate prin ultramicros­­cop, se văd formate din grămezi de grăuncioare fine, ex­trem de mici (Al0.000—1/100,000 dintr-un milion). Fiecare din aceste grămezeoare sau agregate conține milioane de elemente moleculare încărcate cu electricitate. Fiecare a­­gregat e înconjurat de o pătură perigranulară, încărcată cu electricitate contrarie, și un astfel de ansamblu (cu un fel de electricitate înlăuntru și cu altfel împrejur) se­ nu­mește miceliu. Aceste grămegeoare de grăuncioare, invi­zibile cu ochiul și cu microscopul — și numai la ultrami­­croscop vizibile — plutesc într’un lichid care e într’o per­petuă mișcare. In acesată mișcare, lichidul târâie după el miceliile, care sunt zvârlite unele peste altele; dar având toate vn­ele electricități de acelaș fel, se resping, se de­părtează unele de altele.. Aceasta este starea coloidală a Materiei! Nu .­uitați, că tot ce am descris se întâmplă într’o celulă, adică intr’u­­na din miliardele de unități mici, din care e compus corpul nostru. Farmaciștii au început să prepare toate medica­mentele în stare coloidală. Argint coloidal fer coloidal, mercur coloidal. Uitați-vă la sticluțele ce conțin aceste medicamente și veți vedea că sunt pline de soluții cam tulbure, având în suspensiune medicamentul în extrem de fine grăuncioare. Cam așa să vă închipuiți starea coloi­dală a Materiei! Materia în suspensiune într’un lichid, fără a da precipitate, adică fără a se lăsa la fund. Având a­­ceastă noțiune­ elementară asupra stării coloidale putem vorbi de două fenomene interesante: Maturitate și inocu­­lare coloidală. ’ * i !|­Se întâmplă, că în agitația lor, două micelim simt svârșite cu atâta putere unul peste altul, încât forța con­trabalansând puterea de respingere dintre ele, ambele mi­­celii se contopesc formând o grămadă de grăuncioare mai mare. Și vor crește, astfel, în mărime tot mai mult până ajung mari de tot, și atunci formează ceea ce se numește iloconic.­­ ■ S’a isprăvit acum cu starea coloidală! Coloidul a a­­juns în stare de maturitate- Și aceasta e revoluția fatală a tuturor coloidelor. E evoluția fatală a d-tale, cititorule, și a mea. Odată începută această evoluție, nu mai e cu putință o evoluție în sens invers, și așa ajungem la: Senilitate și moarte. •­­ Mai toate organele importante au­, la suprafața lor, un strat de celule superficiale, cu o protoplasma relativ fluidă și de aceea maturitatea și flocularea descrisă mai ms se face repede în ele și astfel pierd vitalitatea, iar locul lor invadează firișoare conjunctive, care sunt mai rezistente, trăesc mai mult, având o structură mai stabi­lă, dar­ ce folos? Nu servesc la nimic! O, de am avea vreun mijloc că să împedicăm­ evoluția coloidelor din ce­lule spre maturitate și floculare, am împedica îmbătrânirea și moartea noastră. Acest mijloc nu ni-i poate da azi ni­meni, nici măcar Voronoi! Și totuș se găsesc indivizi și specii de animale, la care evoluția coloidelor spre floculare se face încet. E o stare privilegiată, al cărei mister n’a fost încă pătruns. Avem însă și puțin noroc! Atmosfera electrică, de care sunt înconjurate grămăgioarele de grăuncioare din celulele­­ noastre, le face imune, adică le pune în stare să nu poată fi atacate de nici un agent extern, nici chiar de me­dicamentele d-lor farmaciști prezentate în stare.... co­­loidală­ , Iată de ce ori­câte, coloide alimentare și medicamen­toase introducem, în noi, nu suntem atât de lesne dobo­râți! DOCTORUL YGRLC si Bela I­ukáfs: Robii aurului. (In limba maghiară). Buda­pesta, 3­87,2. 2) I­ Iahnagih e un sat unguresc, între satele nemțești dim­prejur. De­sigur, e o colonizație maghiară. Deja în anul 1488 era posesiunea unui nobil maghiar (Vezi: Marienburg: Geografie Sie­benbürgens). 3) „...răpită încă din frageda copilărie, din brațele îngrijitoare ale iubiților mei părinți, și având parte numai de îmbucătura­ amară a orfanilor, valurile mizeriei m’au aruncat ici și colo pe marea furtunoasă a vieții. Anii tinereții mele senine au fost pre­sărați cu multe întâmplări și dureri și soarta mi-a prescris cele mai privite alifii pe ranele inimei mele...“ Din autobiografia Catarinei Varga. Arhiva Statului din Budapesta, No. 1850,9322 din documentele guberniale transilvăne­ne. (In limba maghiară). 4) Arhiva Statului din Budapesta din documentele gubernia­­­le din Transilvania, 1840:2190 și 1840:2674. 5) Doc. 1843:1290. Scaunul guvernamental transilvănean. 6) Vezi Documentul­ Scaunului Guvernamental. 1843:161. &14­­ Noembrie 24: 7) Vezi: Documentul Scaunului gubernial transilvănean 1844:332 Urb. 5. 8) Doc. Scaunului gubernial transilvănean 1844:332 Urb. 5. 9) Vezi în cartea sus amintită a lui Béla Lukács unde sunt descrise câteva episoade caracteristice. 10) Vezi doc. 1844:161 și 1844:949 din scaunul guvern. transilv. 11) Doc. Sc. Gub. transilv. 1844:332. Arb. 5. , 12) Vezi doc. din cancelaria gub. transilv. 1844:4222: 13) In 9 Octomb. 1837, 14 Ianuarie 1848 și, 13 Maiu 1841. 14) Vezi doc. No. 1844:2401, în Ar­hiva scaunului gub. trans. (Arch. Stal. Budapesta). ,15) Doc. No. 1844:10,693 Scaun. gub. transilv. ’ 28. 16) Tot acolo 1884:3208: 17) Doc. 1844:2461. Scaun. gub. trans. 18) Doc. 1844:3874, 9176 și 10,693. Scaun. gub. tram 19) Doc. 1844:3288 tot acolo. 20) Doc. 1844:4121 Scaunul, guvernamental trans. 1 Rescriptul acesta nu rezolvă toate­ plângerile locui­torilor, dar aduceau mari îmbunătățiri. Constata faptul că autoritățile pretindeau de la popu­lație lucrări comune nelegale, că în privința dreptului de cârciumărit îngrămădiseră mulțime de abuzuri. Rescriptul interzicea serios abuzurile acestea 21). La multe din cele înșirate în plângerile locuitorilor nu dădea încă nici un răspuns, oricum insă rescriptul acesta avea o însemnă­tate destul de mare, de­oarece înlătură puterea contra­bandiștilor cârciumari armeni. Lucru interesant e că, autoritățile nu se lepădării de vechile lor obiceiuri. La 20 Aprilie Scaunul guvernamen­tal scrie încă odată județului, cerând arestarea urgentă a Catarinei Varga. Să vede însă, că nu prea avea încrede­re în autoritatea județeană, de­oarece cerea tot odată și semnalmentele ei. 22). Cererea aceasta ajunse târziu, de­oarece la 26 Aprilie subprefectul Melchior Foszto raportă că, pe baza ordinului primit, a publicat poporului rezoluția împărătească 23). . . , In numărul viitor ,„Subprefectul­­ și Catarina Varga“." 21) Doc. 1844:4738 idem. • . 22) Doc. 1844’­3774. Idem. -­­ 23) Doc. 1844,4738. Scaunul guv. transilvănean.­­ ............——I —

Next