Adevěrul Literar şi Artistic, august 1925 (Anul 6, nr. 243-247)

1925-08-02 / nr. 243

ANUL VI.­­ No, 243 5 LEI EXEMPLARUL IN ȚARA 10 LEI EX. IN STRĂINĂTATE Adeverit­ Literar M FONDATORI ■ / AL­ v- BELDIMAN 1888-1897 FONDATUnl CONST. MILLE 1897—1920 și Artistic FONDAT în 1893 Du­minică, 2 Anglist 1925 D­URERI — DIN CARNETUL UNEI DOCTORESE - M'am trezit în întuneric. Un zgomot ritmic și înfun­dat, ca bătaia unei dobe depărtate, îmi răsuna în urechi. Visasem, poate... Am ascultat. Glasul ascuțit al Ilenii a răsărit sub ferestre, întâi încetișor : — Duduită ? duduită... In ușa de la intrare, bătăile s‘au pornit iar, îndă­rătnice. Am ieșit la fereastră. In noaptea fără lună, forma pre­lungă și albă a femeii părea străvezie. — Duduită — of, că nici să dormi nu te lasă ! — o venit un om c’o trăsură de la târg ș’o adus o scrisoare de la duduia Anușa. Ci că’i grabă mare, vrea să te ridice pe sus.­. Nu știu când m’am îmbrăcat. In sală, omul mă aș­tepta în picioare, cu biciul în mână. Lampa mică din pă­rete îl lumina din creștet. Era scund și bărbos, mohorît la chip și cu vorba mocnită. ^ Anușa îmi trimetea din spital câteva rânduri scrise strâmb și tremurat. Mă chema, fără să-mi spue pentru ce. *— Ce-i cu Anușa ? Ce are ? Omul a răspuns, speriat: « N’are nimica, dudue, e sănătoasă. Da’i vai de su­­flețelui ei ! Boeru, săracu, e mai gata. Mara nu știi ? O de­raiat impresa la cotul Șiretului. Dumnealui o dat să sară, da’ i-o prins capul între dărâmături. Asta o fost azi dimi­neață». Dumnealui venea de la Bacău și cuconița îl aș­tepta în gară. Când o auzit, s’o suit, săraca într’o mașină și s’o dus acolo. Pe urmă l-o adus pe boer cu mașina la spital. S’o venit doctorul ș’o tăet în capul lui ș’o pus la loc ce-o mai fost de pus. Da’ mie mi-o spus gardianu că­de­­acu, îi gata..­Pornim. Poarta se închide în urma noastră. Ileana rămâne după zăbrele, mormăind supărată. Un fior, de frig ori de frică, îmi trece prin spate, îmi trag piedul peste picioare și mă ghemuiesc într’un colț. Trăsura merge repede și lin în colbul moale al drumului. — Și Anușa, ce face ? Pe capră, omul își rotunjește spinarea lată și-mi răs­punde peste umăr : — Apoi, ce să facă ? Nu face nimica. Stă și se uită la boer și tace. Nici măcar nu plânge. Numa’ acolo ci­că o ,1 . . ....... Fpt.n oamenii c­u fost mare jale... Când a ajuns dumneaei, chiar atuncea îl scosese pe boer de sub dărmături și-l legase la cap. Și erau multi zdrobiți acolo, și nimenea nu le venea în ajutor, că cei teferi o luase raz­na pe câmp­­ea nebunii. Unii a ajuns tocma’n luncile de la Cotul-Vameșului... Omul oftează. Pe urmă rămâne cu capul în piept și nu mai scoate o vorbă. Parcă doarme. In fund, deasupra dealurilor negre, steluța roșie din inima Scorpionului sclipește cald și viu. In largul ogoare­lor foșnesc păpușoii tineri. Din tufișurile de pe margine scânteiază o clipă un pâlc de licurici,­­ pare că cerul în­stelat se răsfrânge într-un ochiu de apă. Ne apropiem de pod. Sălcii noduroase întind brațe strâmbe și răsucite din um­bră, ca niște pumni. Scândurile podului sună adânc- Apa neagră și mută, cu stele înfipte în adânc, doarme sub noi. Abia după ce trecem, se aude în urmă clopotind ușu­rel , a sărit o broască, ori un peștișor a spart oglinda, în­crețită... Orașul ne arată, de departe, câteva luminițe gălbui. Pe urmă se pitește după dealuri. Acolo mă așteaptă Anușa. Anușa... O văd, așa cum am cunoscut-o de mult, șco­lăriță mică și brună, cu ochii verzi, neliniștiți. Era tăcută, sperioasă, și avea hotărîri iuti și neînduplecate. In trăsura care mă duce spre ea, mi-aduc aminte de începutul prieteniei noastre. Eram singure în repetitor. Anișa își învelea cărțile și le așeza în pupitru. Din învelitoarea cărții de istorie a căzut un carton patrat. L-am ridicat. Era un fragment de fotografie: un băiat cu părul blond și cu ochii mari și gravi. Anușa s’a înroșit, pe urmă s-a făcut palidă, și-a sub­țiat buzele și a încruntat sprincenele. Când se supăra A­­nușa, sprincenele ei desenau pe frunte o figură asemănă­toare cu linioarele curbe și împreunate pe care le fac co­piii când vor să deseneze cocoare. A început­­ să vorbească repede, dușmănos, agresiv. — Vrei să­ mă spui? Poftim, spune-mă. Uite, domni­șoara Antonovici e în antret. Na-ți fotografia, arată-i-o. Iti spun și cum îl cheamă. Ii cheamă Ionel Condrea. E la politehnică. Du-te și mă spune, acuma știi tot..- Nu mă spui ? Nu vrei să mă spui ? „ Am strecurat repede fotografia sub învelitoarea cărții. — Ești o proastă, Anușa.... Ochii verzi cu punctișoare cafenii s‘au deschis mari și s‘au umplut de lacrămi. Anușa s’a ghemuit lângă umă­rul meu ș’a început să plângă. — Ce ai, Anușa ? De ce plângi ? Mânile mici, cu degete subțiri și calde, îmi strângeau brațul. — Nimic, n’am nimic... ce să am ? Tu ești bună, și el mi-i drag..­. Inginerul Ionel Condrea e acum în spital, cu capul sfărâmat. Anușa, — Anușa lui — m­’a chemat. In ceasul desnădejdii, și-a adus aminte că eu cea dintâi am aflat, cu ani în urmă, taina lor. Fără să știu când, întunericul s’a rărit. O lumină al­­băstrue învie din toate părțile deodată, din cerul mai pa­lid, din ceața lăptoasă și subțire care îmbracă văile și coastele dealurilor. La răsărit se ridică luceafărul. Inima Scorpionului, mai roșie încă, se sbate neliniștită și vie, par­că vrea să sară de pe cer. Intrăm în oraș. Casele dorm, cenușii. O poartă de fer și desface înaintea noastră canaturile grele. In fundul a­­­leii, spitalul alb deschide spre noi ochii galbeni și triști ai ferestrelor luminate. De o parte și de alta, brazii drepți îl păzesc, nemișcați­ Acolo, între zidurile care par diafane în lumina zorilor, veghiază durerea Anușei. * * * De două zile și două nopți, Anușa nu doarme și nu mă­nâncă. Mică și mlădioasă, se mișcă ușor, fără odihnă, în odaia bolnavului. Halatul alb, încheiat până sub bărbie, o arată mai brună încă. Chipul ei tânăr, acelaș din copilărie,­­ cu ovalul puțin mai prelung, cu ochii mai adânci și cu gu­­­­ra strînsă, e împietrit. Și-a ridicat cu un pieptene părul scurt deasupra frunții pe care sprincenile desenează două linioare subțiri, împreunate. Cu mâna în mâna lui, aplecată asupra răsuflării chi­nuite, stă și așteaptă. Bolnavul nu se mișcă. Capul tot i-e înfășurat în pansamente. Se vede doar o parte mică din obraz, cu gura tristă și dureroasă. Buzele-i tremură ușor , parcă a uitat să vorbească. Mâna lui albă se întinde și caută, cu degete neliniștite, pipăind cuvertura. Pe urmă răspâne cu palma deschisă, tremurând, ca și cum ar chema, ca și cum ar cere ceva. Anușa își pune mâna în pal­ma lui întinsă. Degetele se închid repede, lacom. Buzele se strâng și se destind. Anușa pândește mișcările, încearcă să le prindă înțelesul. Șoptește blând. t— St... nu vorbi, lasă... așteaptă să-ți dea voe­­ tes­terul. Dar el nu mai poate vorbi. El trebue să moară. Toți știu asta. Numai Anușa nu vrea să creadă, ori nu poate să creadă. La început, doctorul i-a vorbit de minuni, de une­le organisme care biruiesc încercări ori­cât de grele­ Și de firul subțire, Anușa s’a legat cu îndărătnicie. A hotărît că el trebue să scape. Vorbește mult, ca să se amețească. Fa­ce planuri pentru mai târziu, împletind înainte, cu închi­puirea, viețile lor rupte. — Când s’o face Ionel bine, trebue să ne ducem un­deva, la aer... Nu-i așa că are nevoie de aer? Aer și li­niște. Aș vrea să mergem la Văratec. E așa de blând ce­rul acolo... Am să-i scriu maicii Fevronia, să nu dea casa la alții vara asta. Lui Ionel îi place la maica Fevronia. Il lasă să cânte din vioară. Și are două straturi cu petunii... Când cântă el din vioară, petuniile întind urechea și stau ș’ascultă. Am încercat și eu, a încercat și doctorul, s‘o smul­gem de lângă patul rănitului. Ea s‘a uitat la noi cu dușmă­nie și n’a zis nimic. In odaia înaltă, lăcuită cu alb, nu intră nimeni. Di­mineața, soarele bate pe păretele di­n fund, rumenindu-l. Pe urmă, lumina se adună spre fereastră. De la amiază, odaia rămâne în umbră. Prin stolul lăsat se aud, de-afa­­ră, zvonul potolit al orașului și glasuri străine jos, în 0- gradă, înăuntru, stăpânește, respirația trudnică a rănitu­lui și tic-tacul grăbit al ceasului mic de aur prins cu o cu­relușă la mâna Anușei. Intr’un pahar, pe mesuța albă, câteva narcise și-au întors fața spre fereastră, după soare. — Lui Ionel îi plac narcisele.,­ Mâne o să spun să-mi aducă un crin. I-l dau să-l miroase și pe urmă ’1 arunc. I-ar face rău parfumul de crin.... Mâne.... * * * Servitoarea lor, o babă măruntă, îmbrăcată în negru și­ cu bariz pe cap, a venit până în ușă. S’a uitat la stă­­pânu său, s’a uitat la Anușa și, cu un semn din cap, m’a chemat în sală. — Duduie dragă, scoate-o mata pe duduița mea de acolo... Nu vezi că nu poate muri boeru, sărăcutu, de mila ei ? Ascultă-mă pe mine, că’s bătrână ș’am văzut multe. Nu i se poate slobozi suflețelul de jalea ei... Și greu se mai trudește... Cum o ieși dumneaei din odaie, o să-l ușureze Dumnezeu.... .1. De la amiază, Anușa e neliniștită. Nu mai vorbește. O tulburare adâncă o mistue în tăcere. Ochii i s’au învăluit în umbră- Se ridică încet și vine lângă mine, la fereastră. ^— Mi-e frică... tu nu înțelegi... A început să-mi fie frică, îmi scade încrederea, îmi scade curajul... Nu mă tri­­mete să mă odihnesc, nu vreau să mă odihnesc. Dar tre­bue să plec de lângă el, un ceas. Trebue să fac sacrificiul ăsta pentru el. Nu mă întreba unde mă duc, am să-ți spun pe urmă. Și lui am să-i spun... și el o să mă ’nțeleagă și o să mă ierte că l-am părăsit un ceas. Mă duc pentru amândoi. Amândoi sântem vinovați... Anișa zâmbește trist. Pentru întâia oară, ochii ei sânt grei de lacrămi. — Nu te uita așa la mine..­. T­reb­ie să mă duc. Să stai cu el. Sa­ltu-i lași singur. Spune-i că vin numai­de­cât... Nu trebue să știe acum... Plâng pentru că plec de lângă el. Lasă, nu-i nimic. Mă doare, dar trebue..­ Uite, sânt trei și jumătate. Să nu-1 lași singur, poate cere ceva. Bolnavul respiră mai regulat. Pare că doarme. Anișa se apleacă peste mâna lui. Vrea s-o sărute, își apropie gu­ra de ea, pe urmă iese repede, în vârful picioarelor, apă­­sându-și degetele pe buze și fără să se uite îndărăt. Am rămas singură. Pentru întâia oară­, o groază adâncă mă prinde în fața morții. Mă simt slabă și neputincioasă și-mi simt mânile grele.­. Nu știu de când stau așa. Mi-e frică să mă mișc. Res­pirația bolnavului tresare, egală și greoaie, tot mai rară. Pași pe antret... In sfârșit, doctorul. — A. doctore, bine c’ai venit­­ înalt, cu ochii metalici și tăioși, doctorul se apleacă o clipă asupra bolnavului, îi ridică mâna... apoi se uită îm­prejur . — Unde-i Anușa ? In liniștea odăii, cuvintele aspre se lovesc de păreți ca pietre masive. — Nu trebuia să plece chiar acum..- Nu vezi? e gata... Și eu trebue să mă duc. Am încă doi operați destul de grav, dar lângă care 11‘aș sta degeaba, ca aici... Mi s‘a părut ? O clipă, respirația blonavului s‘a oprit. — Doctore, pentru Dumnezeu­­ aude. Doctorul zâmbește trist. — Mai întâi, duduc, bietul meu prieten nu mai aude. Și apoi, chiar dacă aude, știi bine că nu mai poate înțelege nimic. Vezi, chiar când sânteți doctorese, dumneavoastră, femeile, rămâneți tot femei. Jos, în curte, e un vas mare cu apă- Oglinda lui miș­cătoare răsfrânge pe plafonul odăii suprafețe frânte de lumină. — Se poate, doctore, se poate... dar mâna asta care chiamă, care cere.... Mâna bolnavului, liniștită o vreme, întinde acum ca un gest de rugă palma desfăcută, ca o mână de cerșetor. 1— Mâna asta... E în adevăr impresionantă. Dar ges­tul ei f|doar un „reflex“, e amintirea unui gest.(care a fost odată * inștient. Acuma­.. Uite, dacă vrei, pyrie mâna. du­­mitale în mâna lui. Crezi că’și mai poate da seama că nu e mâna ei ? Mi-am privit mâna. Și mâna mea a început să tre­mure. Mi-am strâns-o la piept. Gestul meu ar fi o înșelă­ciune, o profanare. Nu pot.... Doctorul înalță din umeri, întinde apoi mâna lui — o mână albă, cu pielea uscată de substanțe corozive — și o lasă în palma deschisă a bolnavului- Mâna acestuia se în­chide, înfrigurată. Degetele reci pipăe cu neliniște forma vie. Și, fără veste, se desfac... E atâta desnădejde, atâta oboseală în gestul mânii care nu vrea să primească poma­na unei mângâieri străine... Doctorul s’a tras îndărăt, palid. Vorbește cu glas scăzut, străin parcă. — Poate că ai dreptate, nu mai știu... N’am făcut bi­ne..- De-ar veni Anușa ! Tăcem amândoi. Bolnavul respiră rar, la intervale. Din când în când, un fior lung îi scutură trupul rigid. Deodată, capul împa­chetat în pansamente s’a clătinat și s’a răsturnat de pe perne pe umărul stâng. Gura dureroasă s‘a deschis ș’un sunet slab, ca o chemare, plutește în liniștea odăii. Trupul se lungește sub cuvertură. Un horcăit greu­ încearcă să-i mai ridice pieptul. Mâna se mai întinde odată, cerșind. Pe urmă, degetele se îndoiae și se strâng, ca de o durere... O păsărică cenușie începe să cânte în brazi. Aruncă trei note dulci și ușoare, ca o glumă, și-și răspunde sin­gură cu două note grave, aproape triste... Doctorul, cu capul plecat, își trece mâna peste ochi. — Eu rămân aici, dudue. Trebue să fiu aici când o veni Anușa.. O cunosc de mică... mi-aduc aminte când am vaccinat-o... Pe urmă, la nunta lor... Dar astea nu mai au nici o importanță acum. Mata, du-te- Ești palidă... Ieși înaintea Anușei, s’o previi. O să fie greu. Ea nu putea să înțeleagă, noi n’am știut să-i spunem adevărul. Mi se pa­re acum că amândoi sântem vinovați, dudue... Anușa vine grăbită pe aleea de la intrare. Vine liniș­tită și are în ochi o lumină și un zâmbet. Ține în mână un pachețel lungăreț, învelit în hârtie albă. — Cu cine l-ai lăsat ? Vorbele pregătite de mai înainte mi se opresc pe buze. — Cu doctorul...­Am­sa n‘a băgat de seamă tulburarea mea. Nici nu s‘a uitat spre fereastra lui, unde, de câteva clipe, tremură, în lumina zilei, flacăra gălbuie a unei lumânări. Se uită de­parte, pe deasupra lucrurilor. — A. bine.... In doctor am încredere... Pot să mai stau puțin, să iasă din hainele mele mirosul de ceară. N’aș vrea să-l simtă el Lui o să-i explic mai târziu... Anușa s-a așezat pe bancă. Așa cum stă, nu poate ve­dea fereastra cu luminița. — Ai înțeles, nu-i așa ? Am fost la biserică. Și mâne mă duc iar, și’n fiecare zi. De-atâta vreme n’am mai fost! Dumnezeu m’a încercat... Azi, când stăteam lângă el, m’am simțit slăbind. Mi-a fost frică. Mi-a venit să mă rog.... mi-am adus aminte de Dumnezeu. De când nu mă mai închinasem !­.. Noi am fost fericiți. Și ni se pare că fericirea noastră trebue să dureze totdeauna... Am fost vinovați amândoi... Și atunci, am jurat să fac un sacrificiu. Ce putea să mă doară acum mai mult decât despărțirea de el. M’am pedepsit. Am plecat. Am dat lui Dumnezeu ceasul pe care ni l-am răpit, lui, și mie... Și uite, mă simt ușoară. Povara durerii lu­­i n’o mai simt- Mi sT a ridicat de pe suflet, așa, fără veste... Acum, sânt iarăș tare. Mi-am că­pătat toată încrederea. Știu că el o să scape... De ce faci ? S’a întristat că l-am lăsat singur? Nu-i nimic, lasă. O să-i explic eu... Anușa s’a ridicat, dreaptă. Din umbra pălărioarei al­bastre, ochii verzi mă privesc liniștiți- Apoi, apa lor se tul­bură. Punctișoarele cafenii se îndesesc, pare că. — Anușa.... nu te duce... Anușa clipește des din ochi. — Ah?... Și dintr’o dată, o ia la fugă pe alee, cu capul înainte, cu coatele lipite de trup­ A intrat pe ușa deschisă în um­bra sălii. Ascult, cu inima strânsă. Liniștea se rupe într’un țipet lung, sălbatec. S‘aud vorbe nedeslușite, un plâns ca de copil mic care adoarme. Pe urmă nu se mai aude ni­mic.... La picioarele mele a căzut pe nisip și s’a desfăcut­ pa­chețelul Anușei. Din hârtia albă sau împrăștiat lumăna­­rele subțiri de ceară galbenă,— lumânărelele care trebuiau să-și pâlpâe mâine flacăra curată pentru sănătatea lui. OTILIA CAZIMIR Otilia Casimir Din Barbey d’Âurevilly Avantagiile gloriei: a avea un nume purtat prin gura proștilor... * * * Iar curând omul nu va mai putea dispune, pentru a-și face o locuința, decât de locul unei perechi de foarfeci într’o trusă. Și totuși avem nevoie de spațiu liber în jurul trupurilor, după cum ne trebue timp liber în jurul minților. * * * Groaznic lucru și clasificările din Științele­ Naturale. Ce ne dau ele samănă cu natura tot atât de puțin cât almana­hurile de adrese samănă cu societatea. «V * * * • Să fim prieteni, prieteni până la uitare reciprocă, până la indiferență, până la ingratitudine. Acesta-i sublimul în a­­miciție. * •» * Ce este gloria — se întreba odată unul care făcea multe pentru dânsa. O dâră în praf. — Dacă nu-i decât atât, îi răspunse un altul, de ce-ți dai atâta osteneală ca să-ți lași urma pe praful acesta. Și cel d’întâi dădu următorul foarte frumos răspuns. — E și acesta un chip de a o călca în picioare. * * * Este adesea o manieră foarte delicată de a face curte unei femei, făcându-ne vinovați de tot soiul de păcate față de dânsa. Aceasta le creează putința superioară de a ierta... * * * Politeța e cea mai bună prăjină pentru măsurat distanța între proști și noi. Un băț care te scutește până și de oste­neala de a lovi.­­ * * * Când ai omorit politeța, ai ucis, în acelaș timp, și im­pertinența, și nu ne mai rămâne decât obrăznicia, tâmpită ca un parvenit, și grosolană ca cineva ce n’a parvenit încă.« * * * Poți fi obraznic atât în bună-voință, cât și în intențiu­­nile rău-voitoare; poți fi obraznic când iubești, după cum poți­ fi când urăști. Obrăznicia pune mâna să te bată peste burtă, tot așa cum îți pune pumnul sub nas. Până și­­stima, acel simțământ cumpănit întru toate, poate ajunge o obrăznicie. Există considerațiuni desconsideratoare. ..Ia-ți, domnule, înapoi insolenta d-tale stimă” — îi 7.*", odată Mirabeau lui Beaumarchais. * * * Nu știu nimic care să dovedească mai bine neantul vieței, cu ușurința cu care imbecilii se dispensează de Oa­­menii­ Mari dupe ce au murit. * * * * Nu permit decât oamenilor fericiți să fie triști. Căci ei trebue să-și ducă fericirea în spinare, să poarte cu dânșii acest pahar prea­ plin, plesnit și fără adâncime, ce poate să se golească atât de lesne, sau să se spargă de-a binele. De bună samă, oricât de multă supraveghere nu strică. Fericirea, oricând, se poate revărsa afară, lăsân­­du-ne o cupă fără nimic într’însa. Toate acestea au de ce să te facă grav. In schimb însă, luptătorii, păcătoșii, oamenii cu gân­duri mușcătoare în suflet,­­ ei, trebue să fie veseli. Dacă nu-s veseli, atunci ce dracu mai sunt? La ce mai slujesc ei? Efectul tristeței noastre asupra celorlalți e foarte cu­rios. N’ați observat vre­ odată, la țară, tăcerea subită a pă­sărilor, atunci când soarele, din senin, își acoperă fața cu un nour, drept în locul care, o clipă mai înainte, răsuna de ciripit?­­din Le craehoir d’or, registru în care Barbey d’Aurevilly își consemnă zi cu zi impresiunile. Manuscrisul e interesant de văzut între altele și pentru fantezia caligrafică a autorului, care între­buința tot soiul de cerneli și de vopsele, și tot felul de întor­­tochiate majuscule. Numele de „Scuipătoare de aur” a fost dat de un amic. Autorul îl botezase, mai majestuos, „Dis­secta Membra”').

Next