Adevěrul Literar şi Artistic, septembrie 1925 (Anul 6, nr. 248-251)

1925-09-06 / nr. 248

mnmmm itnüt vi. - 248 m,.m­mna. . ( AL. V. BELDIMAN 1888-1897 FONDATORI :­­ CONST. NUILE 1897-1920 5 LEI EXEMPT­ARUL IN ȚARA JO LEI EX. 1­­ TRAN­MATATE Literar HIWWMWW« AIWUtKJWlfl si Artistic FONDAT In 1893 m mmi * mm m2 Peste Ocean JURNAL DE BORD - Syyaple-storil ~ Eram gata să intru în ascensor când Americanul, to­t­varășul meu de drum, mă opri. " — Hai mai înainte, la celălalt, care coboară direct fără să oprească la fiecare etaj. Intrai într’o cabină elegantă în care luase loc încă zece persoane. Intr’o clipă am fost jos. Senzația căderii în vid era așa de vie, încât am simțit cum mi se tac respi­rația și instinctiv am ridicat mâna în dreptul inimii. — Trebuie să știi, —■ îmi spune Americanul, — că aci se face uz de ascensoare în așa mod încât oamenii de serviciu, cari le manevrează toată ziua, nu trăesc mult. După câțiva ani mor de anevrism sau înebunesc. Aruncăm o privire în holul otelului. Celălalt tovarăș, Belgianul cu care ne dasem întâlnire pentru a merge la Bursă, nu sosise încă. Holurile aceste din marile hoteluri americane au ajuns un fel de localuri publice pentru distracție și întâlnire. Nu sunt rezervate numai călătorilor. Intră și iese mii de oameni, într’o continuă și amețitoare circulație. Doamne elegante, foarte multe bătrâne, stau fără nici o treabă ceasuri în­tregi, îngropate în fotolii comode, privesc la forfotul din sală, fumând sau mestecând bomboane de gumă. Lângă fiecare fotoliu e așezată o scuipătoare monumentală — vase mari de aramă artistic lucrate. întreg etajul de jos e ocupat de restaurante, bar, ca­zino, săli de lectură, de ceai, de cafea, saloane de recepții, de dans, birou de bancă, telegraf, telefon, birou de cale ferată, de teatru... Prin colțurile sălilor, aparate telegrafice țărănesc continuu filând singure bande de hârtie, pe cari apar imprimate ultimele știri din lumea întreagă. Ne scoborâm în subsol, în sălile de toaletă. După ce sunt întins aproape orizontal, pe un scaun special, — Un A­­merican, care flueră o arie veselă, mă bărbierește, pe când un negru bătrân, buzat, îmi face ghetele, iar o fată blondă,, surâzătoare, îmi lustruește unghiile. Belgianul ne aștepta la o masă.­­ — Noi, — spune Americanul surâzător, — când ple­căm la lucru dimineața și ne întoarcem seara, nu prea mâncăm la amiază, așa că ne asigurăm dela început cu un breakfast curios: fructe, ouă, șuncă și cafea. Plecăm pe jos, pe Broadway, principala arteră care desparte în două New­ Yorkul, pe o lungime de treizeci kilometri. De oparte și de alta se încrucișează stradele tăiate in unghiu drept. Sistemul blocurilor și a numerotației strade­­delor e foarte practic, înlesnind orientarea. Peste tot o lipsă de uniformitate și simetrie. Nu sunt perspective fru­moase cari să încânte ochiul. Intr’un lanț de case mici se ridică din loc în Ioc niște clădiri gigantice ca niște uriași lîntre pitici. Nu se văd arbori plantați dealungul stradelor, nici fațade înflorite și nici construcții de­ o arhitectură ar­monică. Toată lumea pare cuprinsă aci de beția vitezei. Automobilele aleargă în goană nebună și fără nici o ordine. Se încrucișează cu tramvaele electrice, cari trec fulgeră­tor în toate direcțiile. Unele nici nu opresc la halte, din fugă se știe și coboară numai cine poate. Un drum pe jos, cu atenția încordată, în vârtejul a­­cesta amețitor, în haosul și trepidația stradei, care-ți irită nervii, te obosește cumplit. La fiecare pas ocolim lucrări, eșafodagii, canale desfundate, nouă linii de tramvai sub­teran, explozii de dinamită și perforatoare găurind stânca, pentru temeliile clădirilor uriașe cari se înalță într’o fe­brilă activitate. — De câte ori trec pe aci, — spune Belgianul, —— găsesc aceeaș veșnică mișcare de dărâmare și reconstrucție. Parcă ar fi un oraș în formație, care nu mai ajunge să se termine odată, întotdeauna New­ Yorkul mi-a părut haotic ca un oraș ce se reface în urma unui cataclism. Americanul îi răspunde râzând: — Pentru că în Europa se con­struește pentru eterni­tate, iar noi construim numai pentru zece ani. O casă cu zece etaje e deja o clădire veche, o dărâmăm și facem în locul ei alta nouă cu douăzeci de etaje. Ne oprim în fața unei dintre cele mai ciudate și în­drăznețe clădiri, ridicate de mâna omului pe pământ, — celebra casă zgârie-nori a lui Flat Iron. Niciodată nu mi-am închipuit că în vârtejul Broad­­wayului mă voi gândi tocmai la vechiul meu prieten din Isaccea, Suliman Memet Regip. Chipul lui grav, cu barba de­­ patriarh, mi-a apărut deodată în minte din cauza pă­lăriei, care mi-a căzut din cap pe când mă încercam să număr etajele dând capul prea mult pe spate. Suliman, care fusese odată la București într’o delegație pentru tutunuri, ca să-mi explice cât de înalte case a văzut el acolo, îmi arăta cum îi cădea fesul din cap de câte ori privea în sus până la coperișul caselor. Flat Iron, la o încrucișare de străzi, are o formă bi­zară — un imens fier de călcat — fațada e în unghiu, nu are nici o lărgime, e asemenea unei prore de vapor, de înălțime de o sută de metri, lungimea de șasezeci metri, iar spatele casei lat de douăzeci și opt de metri. —­ Avem altele și mai înalte, dar asta e foarte inte­resantă, așa sveltă și aquilină. E cea mai ascuțită casă din lume, spune Americanul cu mândrie. La noi arta de a construi a trecut din mâinile arhi­tecților și zidarilor, în mâinile inginerilor și fierarilor. E­­sențialul în construcțiile noui e osatura metalică, cușca aceea rigidă. Totul trebuie calculat matematic. Din moment ce scheletul e gata, umplutura de ciment sau cărămidă re­fractară, se poate face și de sus în jos, de aceea vedeți adesea case la care se lucrează încă etajele de jos pe când cele de sus sunt deja locuite. Lemnul a fost scos peste tot. Tocurile ușilor și fere­strelor se fac de metal, parchetele de ciment sau marmură. — Ori­cum, zic eu, urâte construcții, nici un stil, niște turnuri făcute toate după acelaș calup. Și turnul de la Babel trebuie să fi avut aceeaș arhitectură. — Nici nu căutăm să facem arhitectură sau artă. Con­struim ca să câștigăm cât mai mulți bani. Cu tipul acesta de case avem maximum de câștig. Intr’o singură clădire băgăm două, trei mii de oameni. Am rezolvat o problemă grea și suntem mândri de­ soluția găsită. Căci de nevoe am ajuns la acest tip case.‘ Neur^difjy e așezat pe­ o in­sulă stâncoasă. Partea cea mai inguată e tocmai asta pe care-i concentrază toată viața comercială. Era natural să mergem în sus, und­e^u praful nici muștele. Ați observat cun^M; |^r^ai|>Temeliile acestor case? Se fac găuri sfărâmânc Nstan­e ff^ dinamită și se așează coloane de fontă. Acum s’a ajuns și la construcții uriașe, chiar pe teren nisipos, prin puțuri, betonate, adânci de trei­zeci de metri, în cari se leagă coloanele metalice. Credeți că noi n’am putea face și lucrări monumen­tale de artă? Avem și oameni și bani. Un singur lucru ne lipsește: timpul. V’ați întrebat în câți ani s’a lucrat Notre Dame sau Sfânta Sofia? Caracterul epocei noastre e transformarea și multipli­carea. Veșnica luptă dintre cantitate și calitate. Noi judecăm și lucrăm cantitativ. La Bursă Vorbind ajungem pe jos în Wall Street. Cartierul, băn­cilor și trusturilor. Creerul financiar al Americii e chiar pe vechile fortificații cari apărau New­ Yorkul din­spre mare. O stradă îngustă pe care nu sunt decât clădiri masive și sumbre. Asurzitorul zgomot metalic, scrâșnirile roților pe va­turi, fluerile, clopotele și sirenele au încetat. Tramvae, auto­mobile, trăsuri nu au voe să treacă pe aci. In schimb, de la distanță, glasurile omenești din marea de capete cari se mișcă între ziduri, vibrează într’un frea­măt neîntrerupt și vag, asemenea unui imens zumzet ri­dicat din roirea a mii de stupi de albine. Trecem pe lângă edificiul tezaurului statului, sucursala celui din Washington. In beciuri e depozitată în perma­nență bogata rezervă metalică în monede, aur și argint în bare, de­ o valoare de câteva miliarde. Construcția interioară e un fel de fort guirasat, păzit de­ o gardă de o sută oameni armați. Ne oprim în dreptul Bursei. O fațadă de templu antic. Gigantice colonade corintiene. înăuntru, dela primul pas, te oprești aiurit.. Spectacol unic, pe care mintea omenească t«J și-l poate închipui. Iadul­ agitat de mii de oameni po­sedați, cari se sbat chinuiți parcă de o suferință internă. O nebunie epidemică. O exaltare colectivă. In delirul beției de speculație, toți urlă sălbatic, țipă strident fără să se înțeleagă ceva, aleargă și se îmbulzesc în grupe cari se fac și se desfac, îmbrâncindu-se cu pumnii strânși, cu o­­chii infectați, cu spume la gură, îngrozit supt încordat mișcând coatele ca să ies din tumultul cari îmi strivea coastele ghiontite la fiecare pas. In sfârșit scap și răsufla mai liber într’un colț al sălii. Privesc și nu pricep nimic. Văd că unii, cari țipă ca niște turbați fac în acelaș timp semne ca surdo-muții, repezind degetele crispate în ochii altora cari răspund la fel. Americanul nostru face haz și ne lămurește, că din cauza zgomotului asurzitor, nu se pot auzi vorbele, și unii întrebuințează alfabetul cu semne, limbajul surdo-muților Trecem intr’o altă sală. Lume mai potolită. Niște domni gravi, îngropați comod în fotolii, privesc ca la teatru în fața unor imense panouri cu numere, cari se înscriu auto­matic în dreptul numelor de orașe. Se știe în fiecare mi­nut cursul de la celelalte Burse și fluctuația piețelor de la Londra, Paris, Berlin... Americanul îmi arată doi bătrâni intr’un colț. Dormitați cu ochii închiși, cu capete vătămate de ipotezele capitonate ale fotoliilor. — Aceștia nu mai fac afaceri, dar vin regulat numai de plăcerea excitației care le-o dă Bursa, cu mirajul ei de speculație. In fund e un fel de bufet. Toți stau în picioare, cu pă­lăriile în cap, mănâncă și beau pe fugă, servindu-se numai cu o mână, în celelalte țin niște liste lungi acoperite de cifre pe cari le controlează mereu. Am ieșit buimac în stradă. Simt nevoe de câteva mi­nute de liniște, îmi uuește continuă în minte sgomotul de la Bursă. Și nu știu cum îmi apare iar figura gravă a lui Suliman. Ce om cuminte și demn. Mă forțez să mi-l închipui smuls deodată din viața contemplativă de la Isaccea și transportat în vârtejul asur­zitor al Bursei din New­ York. Îmi aduc bine aminte de el cum făcea morală unui biut ștrengar, odată la umbra geamiei sub ghirlandele de foi de tutun puse la uscat, pe când beam delicioase cafele cu caimac — cinci bani ceașca și zece feligeanul — cum era pe vremea aceea. — Nici nu șade frumos la obraz, zicea el, omul să alerge să sbiere ca dobitoacele și să dea din mâni când vorbește Omul trebue totdeauna să se țină calm, așezat și demn Masa de seară o luăm la hotel. Americanul trebuia să plece a doua zi la Pittsburg. Ținea mult să ne întâlnim încă odată cei câțiva tovarăși de pe vapor care ne găseam la acelaș hotel. Adăugase, cu un aer misterios, ca ni se rezervă o surpriză. Masa era pregătită aparte într-un salonaș mobilat cu eleganță. Sosise cei doi Spanioli, profesorul belgian și doc­torul italian singur. Il întrebăm de fiul lui care dispăruse din momentul debarcărei. Bătrânul răspunse surâzând ra­dios: — Trebuie să vie imediat. O să-i scuzați întârzierea că-i la febra însurătorei. — Când? Cum? Așa de răpede? Când a avut vreme numai în două zile? Pe când așteptam toți curioși răs­punsul, ușa se deschise brusc. Apărură două Americane însoțite de tânărul și oacheșul italian, M­iss Ethel și sora ei mai mare Miss Esther. Pe cea mai mică o recunoscut îndată. Era fetița cu părul roșu care ne atrăsese atenția la toți cu fluerăturile ei în timpul balului de pe vapor. Fără nici o umbră de sfială ne strânse mâna voinicește la fiecare și se adresă Americanului voioasă, cu un aer triumfător. — Ei, vezi!... în patru zile afacerea e terminată. Du­minică facem nunta. Am dat o telegramă azi mamei care-i ia băi la New­ Port. — Dar tata ce zice? — Tata nu poate zice decât ce zic eu în materie de căsătorie, ca și în orice chestie de libertate de acțiune. — Bravo! interesant caz, isbucni în hohote de râs Ame­ricanul. Traversezi oceanul, stai la Paris o săptămână, ca să-ți alegi toalete de sezon. Și când te întorci aduci pe lângă toalete și­ un bărbat. Iată domnilor ce înseamnă o fată americană. Cele mai multe au pretenția de a importa din Europa toaletele și bărbații”. Toți făceam haz de verva Americanului. Singură Miss Esther, soră mai mare serioasă și bățoasă, schița mumai un surâs acru și enigmatic. La masă, lângă mine, bătrânul doctor, în surdină, mă puse un curent cu această căsătorie, accelerată cum o nu­mea el. — Americanele astea sunt nebune. Parcă își joacă viața. De pe vapor a pus ochiul pe băiat. Ea l-a cerut. Ai observat că aci femeile sunt mai îndrăznețe, mai ofensive decât băr­bații. M’a târât și pe mine la tatăl ei. Pare om solid, trebue să învârtească mari afaceri. Nu mi-a făcut impresia că-i tocmai încântat de căsătorie, dar ce poate, face dacă fată vrea. Nu-i dă nici un ban zestre, l-a asigurat însă că în câțiva ani ajunge om bogat dacă are calități personale. După ce a întrebat cu ce s-a ocupat băiatul până acum, a luat telefonul de pe birou, a vorbit câteva minute și ne-a comunicat pe loc că i se va încredința reprezentanța ge­nerală pentru Italia a unei mari case de automobile. — Dar sora ei mai mare, pare că nu-i măritată, întreb cu în șoaptă. — Asta e un fel de misionară, secretară "la celebra societate I. W. K. A. — Asociația femeilor creștine a­­mericane. Declară net , că nu se mărită ca să nu-și piardă libertatea de acțiune. Le privesc pe amândouă comparându-le: Miss Ethel vivae, sglobie, ciripește ca o păsărică. Are un cap de copil nebunatic, cu tenul roz, ochi albaștri, nu-i mai tace gura; continuu vorbește și râde cu o adorabilă na­­turaleță, fără pic de cochetărie. Soră-sa, mai coaptă, cu ovalul figurii foarte fin, dar cu tenul pal, cu privire fixă, de oțel, vorbește puțin, cu un fel de gravitate monastică, un amestec bizar de candoare și autoritate. Nu știu cum s’a deschis vorba despre Bursa pe care o vizitasem în timpul zilei. Eu întreb cum se face că mai toate Bursele mari au aceeaș arhitectură. Fațada în stil antic, colonade clasice elene. — Și totuș, — întrerupe Belgianul, — origina Bursei nu-i grecească. Monumentul lui Mamon, templul vițelului de aur, ar trebui să aibă un stil fenician, căci e produsul ge­niului semit, introdus in civilizația arieană. Discuția s-a aprins pe această temă, dar argumentele erau slabe de ambele părți. Americanul susține că Bursa nu-i invenția Cartaginei sau a­erusalimului. In China e de mii de ani , Roma și Bizanțul au avut Bursele lor. Belgianul că să dovedească origina semită a Bursei pornește de la legenda biblică: — A trebuit să ajungă Iosif prietenul doamnei Pu­­tifar ca să-l bage pe Faroonul Egiptului într’o speculație de grâu. Căci în fond afacerea cu strângerea recoltei in cei șapte ani buni pentru nevoia celor șapte ani de foa­mete, n’a fost decât o acaparare de grâu, o pură speculație de Bursă. — Specula, domnilor, — reluă Americanul, — este veche ca și lumea. Toți o practică și toți se plâng de ea. Cu drept cuvânt un economist a comparat specula Cu­vân­tul. Bate în toate direcțiile, și dacă uneori pricinuește nau­­fragii, mai totdeauna aduce foloase căci umflă pânzele co­răbiilor împingându-le pe suprafața mărilor. Specula este creatoare. Fără ea lumea ar fi staționară, condamnată la imobilitate. Ea este imboldul progresului. Trebue să ne așteptăm că și dacă ajunge la societatea colecti­vistă a lui Marx, lumea încă va specula, măcar asupra bonurilor de lucru. [ ... Miss Esther, care abea deschisese gura până atunci, începu să-și arate părerile încălzindu-se pe măsură ce vorba și ajungea tot mai autoritară. — Eu nu văd în Bursă decât un imens tripou pa­tronat de stat, unde se pontează ca la orice casă de joc. Beția speculației atrage și pe cei mai tari oameni în vârtejul Bursei. Desființarea ei este o chestie de higienă so­­socială. Febra aceasta a riscului lucrează ca un disolvant al societății, este un agent de descompunere­ socială. Se­tea de joc, vițtul lăcomiei irită nervositatea și produce urs desechilibru mintal, omul nu mai muncește căci nu mai consideră averea ca produs legitim al muncei zilnice, ci ca un produs al hazardului și al fraudei. Câte averi se fac și se desfac în câteva minute, câte escrocherii savante, câte victime și blesteme nu se aud în fiecare zi sub bolțile și în jurul acestui locaș sinistru înălțat numai pentru cultul banului. Americanul, care ascultase cu răbdare întreaga tiradă morală, răspunse zâmbind cu ironie. — In chestiile financiare, de obiceiu, morala, are o metodă foarte comodă: condamnă sau scuză totul în bloc. In fond ce este Bursa decât un târg, un bâlciu de valori. In societatea noastră, democrație modernă, Bursa are un rol foarte important, e un organ absolut necesar și util vieței publice. Ea animează producția căci atrage și pune în circulație banii cari înainte vreme se țineau la ciorap și sub grinda podului casei. Nu trebue să-i uităm marile ei calități. Bursa e cos­mopolită, independentă și francă. E o forță care nu poat fi supusă, cenzurată sau lingușită. E mai presus de po­litică, intrigă și diplomație. Nu-i influențată nici de su­verani, nici de popor, căci nu-i o înjghebare artificială de stat, e un organism viu și independent. Bursa e uneori singurul barometru social la care a* searnă opinia publică. ijJEAN BART * * * BUCUREȘTII DE AZ, ^ISATRIQIiai = Căldurile nu s’au potolit, oamenii cu privilegiul o­­dihnei pe timpul verei nu s’au întors încă de la munte sau de la mare, și toate ziarele zbârnite de vești teatrale. Bucureș­tiul se pregătește să petreacă lungile nopți de iarnă, făcând de veghe sub lumina rampei, unde se des­fășoară, cu glas de bărbați, gesturi de fecioare și pasiuni de femee, basmul neîntrerupt al vieții noastre. Teatre­le au lâncezit anul trecut, dar n’au murit. Pa­siunea acestui superior fel de a uita viața îndurerată sau monotonia ei, a fost mai puternică decât calculul admi­nistratorul­ui și împotrivirea, în familie, a soțului nevoiaș. Prin intermediul directorului Teatrului Național s-a dat un nou impuls teatrelor particulare, care pentru fiecare piesă originală jucată, vor avea drept la o indemnizație din par­tea Ministerului Artelor. La început părea că măsura este luată în beneficiul literaturii dramatice românești. Subven­ționarea are însă mai multe păcate, întâia: Piesele ori­ginale care nu vor fi în grația Ministerului Artelor, — sau a reprezentanților săi — nu vor putea fi jucate, întru­cât nu se vor bucura de premiul oficial. Și când știm ce puțin gust au oficialitățile artistice, suntem aplecați să credem că subvenționarea literaturii dramatice românești, va fi de fapt subvenționarea mediocrității. A doua. Nici un teatru nu va juca piesa unui autor care din cine știe ce pricini, nu va izbuti să aducă, odată cu manuscrisul, și „ordonanța de plată’* a Ministerului Artelor. Se in­­stitue astfel o adevărată dictatură, în paguba adevăratelor creații literare, care spre a răzbate, au nevoie de libertate și gust. Dar se va juca!... Publicul va umplea sălile de spec­tacol! Milioanei? pe care Statul le va vărsa în mâinile actorilor, pentru delectarea bucureștenilor, sunt un pre­miu pentru toți aceia care sufăr murdăria și dezordinea noastră urbană. Ar fi case de constuit, parcuri de creat, străzi de aliniat și de pavaj, căi ferate de consolidat, funcționari de ajutat, etc. — dar nu, în primul rând, forul dramatic!... Așa suntem noi românii, sudeți artiști!... Iată de ce iubim teatrele cu un amor vinovat și exce­siv. Știm bine cât costă, ne dăm seama câte lipsuri sunt menite să înlocuiască, și poate — din cine știe ce eroare istorică ! — am putea vedea în zilele noastre și o mare eflorescență dramatică!... Teatrul Național, ca un leu culcat pe labe — cum s’a spus — ?' y^struit, astfel, că pe dinafară are grația, si­metria p íífsc «la fel de'grepe și p­iert pe dinăuntru e imind linie curbă, plafond concav, numai boltă și rezonanță go­tică. Teatrul Național domină, prin zecile de milioane sub­venție, toate celelalte teatre. Teatrul Regina Maria, deși mai cochet, nu izbutește, de cinci ani încoace să intereseze decât pe snobii bucureșteni. Și cum teatrul Regina Maria e sărac — și bănește și ca gust original — îți pare o casă boerească în care stăpânii de-abia mai stau și în care se vor muta curând vechilii de după războiu. Teatrul Mic, mic într’adevăr, trăiește numai mulțumită micului ei director, d. Puiu Iancovescu. Tot prin domxnia­ sa va muri. Spiritual, inteligent, talentat și de gust, d. Iancovescu n’e voit să-și subjuge temperamentul său temperamentului sălii sale mici — „Kammerspiele” — jucând piese esențiale pen­tru spectatori esențiali: Sh­aw, Wedekind, Kaiser, Piran­dello... L-a jucat și făgăduește să-l joace numai pe Louis Verneuil,­­sprijinitorul artistic al iubitei noastre Elvira Po­­pescu, ba îl va aduce în persoană pe Louis Verneuil, care — mărturisim — nu știm cum va scăpa cu viața din mâinile doamnelor noastre. (Toate vor să plece la Paris s’o concureze pe Elvira Popescul). Teatrul Popu­lar a lâncezit sub razele de foc ale d-lui N. Iorga, și însuși *d. Iorga — spre a-l reînvia — l-a dat pe mâni d-lui Sân-Georgiu, expert în lirica și drama expresionistă germană. D. Sân-Georgiu a și pus în repetiție o sută de piese de copii, câteva localizări și piese originale de au­tori români, încă necunoscuți, și admirați deocamdată nu­mai în familiile dumnealor. (Concurența cabaretului „Moara Roșie” din acelaș local, e dea dreptul mortală, oferă piese răpitoare și fără drept de autor!) Da, Opera!... Sortită să piară, prin definiție, această­ mare balenă muzicală, e dominată de grația d-lui G. Geor­­gescu care e, poate, singura femee fermecătoare de la Operă! S’au perindat anul trecut — se vor perinda desigur și anul acesta —­ diferite stele și comete de la Operele din Apus. Dar — de ce să nu fiu sincer până la urmă și, tânăr galant, să am curajul galanteriei? — mi se pare că opera noastră nu corespunde adevăratei ei meniri: acela de a furniza palatelor noastre modele femeești, urmate de pasiuni violente și crime reconfortante. Aceste palate sunt bântuite numai de pasiuni politice, și arar dacă vre-o Domniță, care este un spirit eminamente artistic, atrage în cămările ei câte o cântăreață, pentru câteva ore. Nici­­un tunel secret nu leagă subteranele Operei de subtera­nele Palatelor, pe unde să se strecoare, viteaz și înfio­rat, câte­ un puber prinț, și să aștepte apariția din par­tea cealaltă a unei Violete, a unei Mignon, a unei Car­­mencitte, într’un amețitor abur de carne femeiască și par­fum oxidat, alergând emoționată și doritoare, învăluită în mantoul de mătase, către odrasla palatină... Nu, Opera noastră nu ne face educația instinctelor!... A mai rămas vre-un­ teatru? ni da! Teatrul evreesc care se adăpostește la Central, în apropierea cartierului evreesc. Joacă actori și actrițe din Rusia. A fost remarcat Bulow. Nimeni n’a remarcat însă pe Orleska, fermecătorul profil, răpitorul glas... ■și urează anul acesta mai mult noroc. TÂNĂRUL GALANT,

Next