Adevěrul Literar şi Artistic, octombrie 1925 (Anul 6, nr. 252-255)

1925-10-04 / nr. 252

É IMUL VI. - No 252 5 LEI EXEMPLARUL IN ȚARA 10 LEI EX. IN STRĂINĂTATE Adeverit­ Literar FONDATORI [UNK]­ Duminică, 4 Octombrie 1925 AL. V. BELDIMAN 1888—1897 CONST. MILLE 1897 1920 și Artistic FONDAT in 1893 Trei dezertori Documente omenești . Vechea canonieră Alexandru cel Bun, cu un șlep la remorcă, ancorase de dimineață la coada unui ostrov. Numai în locul acela oglinda scânteietoare a Dunării pă­rea spartă. Apa se oprea acolo învârtindu-se câtva timp in loc, în ochiul de anafor format de epava unui vechiu vapor, înecat pe vremuri în urma unei ciocniri. In fiecare vară Compania de torpile fixe făcea câte­ o călătorie de instrucție, pentru deprinderea marinarilor cu mânuirea materialului explosibil. Se făcea cu asta și un serviciu navigației, curățind fluviul, de la Marea Neagră până la Porțile de fier, de toate epavele rămase înecate în drumul vaselor. Intr’o magazie a șlepului încăpeau o sută de marinari, rânduiți ca sardelele în cutie. In cealaltă magazie se ținea fulmicotonul. Nu mai rămăsese decât cincizeci de kilogra­me, căci se făcuse tocmai nouăzeci și nouă de explozii. Căpitanul, bucuros că terminase cu bine călătoria o­­dată cu marfa asta buclucașă care-i stase tot drumul pe inimă, hotărî să pregătească o torpilă mare, cu tot restul de fulmiceton ce-i mai rămăsese. Era a suta și ultima ex­plozie ce trebuia s’o facă anul acela. Tot echipagiul aștepta că un tremur de nerăbdare copilă­rească momentul emoționant al exploziei, care da fiori ca un joc palpitant de mare senzație în viața monotonă de bord. Pentru că în tot drumul nu se întâmplase nici un acci­dent, oamenii lucrau cu toată siguranța. Fără nici o tea­mă rupeau în mâni calupurile de fulmiceton, ca pe niște bucăți de halva, umplând cutiile de tablă care serveau drept torpile fixe, lăsate pe fundul apei, după ce erau her­metic închise. Explozia se producea prin curentul electric al unei mici baterii portative. Curagiul neștiinței îi făcea pe mulți să se joace cu moartea la fiecare pas. Exploziile scoteau la suprafață o sumedenie de pești, morți sau amețiți, cari pluteau cu burtele albe în sus ca niște pene duse de curentul apei la vale. Plutonierul, om vechiu și cu experiență, căci avea trei reangajări, își or­ganiza cu pricepere bărcile și uneltele de pescuit. Oame­nii lui mâncau bine și economie simțitoare se făcea la ca­pitolul de hrană a trupei. * * * Aproape de ora prânzului. Așa-i de cald că aerul pare că fierbe și apele aburesc în zare. Dunărea, leneșă, își lu­necă domol undele încovoindu-se printre ostroavele pus­tii și păduroase. Căpitanul sta la umbră, sub bolta unei răchite argin­tii. Se îmbrăca încet, mulțumit, după o bac răcoritoare. Lăsase totul în sama plutonierului, om vechiu, de toa­tă încrederea. Aștepta să fie anunțat cînd torpila era ga­ta pentru explozie. Plutonierul intrase la vapor să guste probele și să pregătească bărcile pentru pescuirea așteptată. Lăsase torpila în seama sergentului Marin, cel mai priceput și mai cuminte gradat din companie. Să fie cu ochii în patru — le recomandaise plutonie­rul la cei șase oameni cari lucrau la torpilă. In momentul când căpitanul, cu țigara în gură se a­­șezase jos să-și încalțe ghetele, isbucni de­odată o detună­tură groaznică. Câteva clipe locul se zgudui sub el ca într’un cutremur de pământ, înspăimântat, sări cătând bui­măcit în jurul lui. Tăcere peste tot. Numai pe mal, în dreptul vaporului, intre pământ și cer, se înălța o coloană de nori cenușii ca un imens con răsturnat cu baza în văzduh. Nu era obișnuita coloană de apă pe care o aruncă tor­pila cufundată. Ca un fulger trecu prin mintea căpitanului înțelesul­­ întregei grozăvii. — Idioții... au explodat torpila pe mal înainte de a o cufunda. Cu capul gol, pe jumătate desbrăcat, se răpezi într’o goană nebună de-a lungul malului. Călca orbește prin gropi, se lovea de pietre, se încurca prin bălării, se poticnea prin rădăcini, gonind cu răsuflarea tăiată, cu gura căscată, apăsându-și inima cu mâna stângă. Prin mintea-i înfierbântată i se învălmășau în fugă imagini însângerate: morți întinși, răniți svârcolindu-se, bălți de sânge, horcă­­eli, gemete, tânguiri... Oamenii de pe vapor și de pe mal alergau cu fețele­­ palide, grămădindu-se în neștire la locul dezastrului. Căpitanul, cu pumnii strânși, își făcu loc prin mulți­mea îngrozită, prăbușindu-se aiurit în fundul unei groape adânci, căscată proaspăt în coasta malului spintecat de explozie. — Ce-ai făcut, nenorocitule­­ isbucni în fața plutonie­rului, sgâlțâindu-l cu violență de umeri. Bătrânul zăpăcit, bâlbâi tremurând cu mâna ridicată la viziera șapcei. — Fusei până la vapor, domnule căpitan. Aci am lă­sat pe sergentul Marin cu amorsa și pe caporalul Oprea L £u torpila în brațe. I— Unde-i sergentul ?. Nu-i. — Unde-i caporalul .?„ — Nici el nu-i. — Câți morți ? Câți răniți avem ? — Nu știu, că nu se vede nici unul dintre cei șase care încărcau torpila. I—Să plece îndată câțiva oameni să găsească cada­vrele. Să se caute răniții. Să vie infirmierul cu lada de farmacie. ”■ Infirmierul cu lădița lui de pansamente, era la fața locului, dar fără nici o întrebuințare. Nici un rănit și nici un mort nu se vedea. Nici o pată de sânge nu se zărea. Nici un vaet, nici o tânguire nu se auzea... nici o durere..., nici o suferință. Numai șase oameni lipsă la apel — atâta ijftt- Explozia fusese așa de formidabilă, în­cât a fost des­tulă vreme o secundă ca pe unii dintre cei aflați în jurul torpilei i să-i rupă în bucăți, asvârlindu-i în toate direcțiile la mari depărtări, iar pe alții să-i pulverizeze complect. Căpitanul ridică din țărână capătul sfâșiat al cablului, căută pe mal cutia cu bateria electrică și, după câteva cli­pe de gândire, își plesni cu palma fruntea udă de su­doare. Găsise pricina groaznicei întâmplări. Cablul rămă­sese uitat la borna de contact a bateriei. A fost de­ ajuns ca firele amorsei să atingă celălalt capăt al cablului ca, fulgerător, curentul stabilit să producă explozia fulmicoto­­nului. După vre­un sfert de oră au început să vină oamenii trimiși să caute cadavrele. Ca și trăsnetul, fulmicotonul în jocul bizar al morței, răspândise în toate direcțiile țăndări de trupuri ome­nești. Proectate la înălțime, unele bucăți căzuseră pe câmp și prin mlaștini, altele în Dunăre și fuseseră luate de curentul apei la vale; întregi nu s’au găsit decât două berete de marinar și un pantof. In­colo — numai bălci de carne, din care pi­cura încă sânge cald, mase informe... bucăți de mâni și de picioare cu pielea întinsă și plesnită. Iar într’un sac de pesmeți s’au adunat câteva kilograme de carne macră hăcuită mărunt, amestecată cu bucăți de cârpă din stofă de haine. Tocătura asta de carne omenească a fost gă­sită prin sălcii lipită de ramuri. Cu greutate s’a putut reconstitui incomplect trei tru­puri diforme, oribil sfârticate. Un picior de la genunchiu, retezat perfect, parcă de o mână abilă de chirurg, fu îndată recunoscut de un re­crut. —Și a lui don sergent Marin, că are bocancii par­ticulei. Cum să nu-l cunosc, dacă l-am văcsuit cu as di­­mineață ? O mână fu de asemenea repede recunoscută. Era a ca­poralului Oprea. Avea degetele țapene ca de statue și două galoane de lână pe mâneca spențerului cu care fu­sese îmbrăcat. * * * Până la apusul soarelui pavilionul tricolor al cano­­nierei fusese lăsat la jumătate în semn de doliu. Echipajul se culcase de­vreme, căci pe a doua zi se hotărâse ridicarea ancorei de plecare desde dimineață. Sub un felinar de punte, la masa de la provă, pluto­nierul încruntat și un furier mărunțel, îngropați într-un maldăr de registre și dosare, scriaui de zor pregătind for­mele celor dispăruți, cari de fapt nu mai aveau nevoe de nici un act... Căpitanul, după o zi așa de urâtă, se simțea zdrobit. Cu sforțări cumplite se hotărî să lucreze toată noaptea actele privitoare la nenorocirea întâmplată. Se așeză pe punte în aerul răcoros al noptei, își tra­se un scaun lângă masa de lemn, la pupă, în lumina unui felinar de bord. — Adă-mi din cabină, cerneală, hârtie, tutun și sticla de coniac. — Nu mai avem nici un strop de coniac, răspunse somnoros soldatul de ordonanță.­­— Adă atunci sticla de rom. Trebuia să scrie un raport amănunțit asupra întâm­plării. Dar sub ce formă să prezinte faptul ? Cum să ar­gumenteze ? Era vinovat. De­sigur că era vinovat. Șase morți. Cum să se apere fără să arunce vina pe alții. Șase oameni uciși într’o secundă. Ce impresie o să facă în­tâmplarea asta la comandament ? Cum o să-l judece șe­fii, camarazii... dar familiile celor morți... Un cerc de foc îi strângea capul și un cui țintuit în frunte părea că-i sfredelește creerul. O nădușeală chinuitoare îi strangula gâtul, își scoase gulerul. Rău două pahare de rom și începu să scrie gră­bit. După câteva rânduri, se opri. Rupse hârtia enervat. Tâmplele îi ardeau svâcnind. Și în creerul înfierbântat i se încrucișau imagini nestăpânite. Se forța să fixeze cu răceală într’un cadru teh­nic toate amănuntele pentru explicarea faptelor , să argu­menteze strâns și logic întreg procesul și apărarea de care avea nevoe. Dar nu izbutea să se concentreze. Prin ochii minții, fără să vrea, îi treceau mereu chi­purile celor dispăruți. Figurile se complectau tot mai clare, în linii din ce în ce mai precise: își amintea per­fect că văzuse la mâna găsită pe câmp, mâna caporalu­lui Oprea, un inel de alamă pe unul din degetele acele înțepenite. In starea de excitare a simțurilor în care se găsea,­­ simțea parcă în fundul nărilor mirosul de sânge proaspăt­­ de la mal, unde zăcea mormanul de carne tocată, învelită într’o foae de cort, își amintea în câte chipuri văzuse oameni murind : bătrâni stingându-se de moarte bună pe patul de-acasă ; oameni morți în spitale ; unii loviți de moarte violentă... dar cum se poate pulveriza un om nu-și închipuise nici­odată. Intr’o clipă să dispari... fără să știi­. fără să prinzi de veste... fără să scoți un suspin... nimic... nici o durere... nici o suferință. Cine știe ? Poate că în acea singură clipă e concen­trată toată senzibilitatea în creer fiind chiar sediul vieții. Dar unele insecte au senzații chiar după ce sunt deca­pitate... și căpitanul, cu tocul în mână, cu foaia albă din­­nainte, alunecă tot mai adânc în ipotezele fără sfârșit ale unei metafizici încâlcite. Rătăcind în căutarea misterului morții, se opri târ­ziu, încurcându-și firul logic în eterna enigmă a creației. Plutonierul, care se apropiase de masă pășind în vârful picioarelor, tuși de două ori. Căpitanul nu auzea și nu vedea nimic. Cu ochii țintă în vid privea ca un som­nambul. — Domnule căpitan, eu sunt gata cu procesul-verbal și cu formele de scădere a efectelor de îmbrăcăminte. Căpitanul tresări fără să scoată un cuvânt. Plutonierul, om vechiu, cu multă experiență, întinse un vraf de hârtii pe masă vorbind cu glas domol și blajin. — Domnule căpitan, în raportul d-voastră să puneți numai trei morți, că așa am trecut și eu în procesul-ver­bal. Ceilalți trei se cheamă să-i avem deocamdată lipsă la apel, că tot nu s’a găsit nimic din ei ca să putem recon­stitui cadavrele. După patru zile dacă nu se prezintă la corp, îi dăm dezertori conform regulamentului. Știți, sună astfel când se zice că avem numai trei morți în loc de șase. Și pe când îi împingea ușurel călimara și hârtiile pentru iscălit, plutonierul bătrân urmărea cu coada ochiu­lui mâna nesigură a căpitanului, care era să mone din greșală tocul în paharul de rom golit până la fund. Era târziu de tot când apăru o semilună scânteitoare, prinsă anume parcă, în pletele argintiii ale răchitei de pe mal, sub care albea foaia de cort. Apa lucitoare și pământul negru dormeau de mult în vălul fumuriu al nopții calme de vară. Rare fâlfâiri de aripi nevăzute tremurau în cadență pierzându-se în zenit. Și o boare umedă, alunecând din sus pe luciul apei, pipăia șovăitor frunzele sălciilor încolăcite cu fâșâiri mis­­erioase ca niște suspine fugare. JEAN BART Jean Bart Intre scriitori Stendhal Milanez Alfred de Musset găsea Milanul fără nici un farmec în deosebi de alte orașe italiene ca Veneția, Genova, Nea­pole, care prin frumusețea peisajului maritim, prin purita­tea cerului și prin trecutul lor bogat, lăsaseră duiosului poet amintiri neuitate. In poema adresată fratelui său, care se întorcea din Italia, pomenind de Milan se vede că pen­tru Musset capitala Lombardiei este un oraș destul­ de plic­ticos, căci nu-i găsește altă atracție decât că acolo se arată din când în când pe scândurile unei scene dănțuitoarea Corito... Cu totul altfel vede Milanul Stendhal. Pentru acest scriitor, vechiul oraș înseamnă paradisu pământesc, iar vremea cât a trăit el aici o considera ca cea mai frumoasă din viata lui, pe care cu nimica n’ar fi voit s’o înlocuiască. Câte orașe n’a văzut el în peregrinațiile lui ciudate, câte localități cu adevărat pitorești în diverse regiuni ale Europei — nici una însă în judecata sa, nu se apropie măcar pe departe de acest cuib favorit. Pe vre­mea aceea însă Milanul nu semăna cu cel de astăzi­ des­tul de banal de altfel și acesta. Totuș, pentru Stendhal, fi­zionomia particulară a bătrânului Mediolanum, cu împre­jurimile lui pe care el le găsea „luxuriante”, grădinile care împodobeau aproape orice locuință — până și mirosul de gunoi care se exala de pe străzile târgului ,aveau un far­mec deosebit. Totul îl încânta aici, făcându-l să trăiască o viață de vis, și orașul acesta era punctul de plecare , ultima razio pentru toate vicisitudinile existenței. Când nu-i plăcea vreun lucru, o cafea, un cotlet, o prăjitură avea obiceiul să spuie : .»Degeaba, nu-i ca la Milan !” Desigur însă că nu numai alcătuirea fizică a orașului nici întinsele livezi care aminteau o priveliște de țară și nici măcar măreția Domului, nu contribuiseră ca să facă din Milan centrul universului pentru Stendhal. Dar aii era teatrul Scala, unde auzise acea muzică divină, pentru care sufletul lui era atât de sensibil­ și în una din străzile misterioase ale capitalei cunoscute el pe Contesa Simo­­netta­­— pe frumoasa Angela Pietragrua — pe care n’a ui­tat-o niciodată și care a avut atât de mare influență asu­pra vieții lui. â Acuma vom înțelege de ce Stendhal se proclama ade­sea Milanez... In cimitirul Montmartre, unde a fost îngropat trupu­lui, pe ..r,l­a mormântului, se citește și astăzi inscripția redactată de dânsul :* Arrigo Beyle Milanese Visse, serisse, amo Quant’anima Adorava Cimaroza, Mozart , Shakespeare. (Henri Beyle, Milanez, trăi, scrise, iubi cu atâta su­flet încât adora pe Cimaroza, pe Mozart și pe Shakes­peare). GHEDEON Un duel a lui Sarcey ------------­ Francisque Sarcey era un om bun, blând și îngădui­tor, mai niciodată nu se înfuria, nici nu-și prea făcea sân­ge rău de mizeriile vieții. Și cu toate acestea a avut odată un duel care a făcut oarecare zgomot. Părăsind Sarcey ziarul Figaro—al cărui critic teatral era — ca să treacă la Opinia Națională, Villemessant, di­rectorul ziarului, pentru a se răzbuna, însărcină pe scriito­rul humorist Aurelian Scholl ca să o răfuiască pe transfug în fiecare zi. Cu temperamentul său, Sarcey nu băga însă de seamă atacurile răutăcioase ale humoristului, până când într’o zi apăru un articol „Urechile lui Sarcey“. A­­tunci criticul întâlnindu-se cu Scholl pe stradă, îi spuse : „ Ascultă, Scholl, ați întrecut orice măsură. Spune lui Villemessant că-i voia trimite marturi. Scholl transmise directorului său vorbele criticului, dar Villemessant râzând cu hohot zise : — Fac prinsoare pe 25 de napoleoni că Sarcey nu se va bate. Are haz.... Sarcey și duel.... — Bine, răspunse Scholl—­țin prinsoarea, pe 25 de napoleoni. Dela director Scholl se duse la Sarcey. Il găsi cu to­tul liniștit. ! — Ei... spuse el... urechile mele... fleacuri.... La urma urmii... Je m’en fiche !••• Scholl înțelese că cei 25 de napoleoni sunt în pri­mejdie. i. A doua zi el publică un articol la adresa lui Sarcey, și mai ofensător încă decât celălalt — așa că chiar în seara aceia, Scholl primi martori din partea criticului o­­­fensat ! Fiindcă în Franța nu se puteau bate, plecară amândoi în Belgia. Ü La Quévy se scoboară din tren, aleg un loc potrivit, își leapădă sacourile, scot săbiile și... deodată apar doi jandarmi belgieni. Adversarii n’au știut cum să se îm­brace mai iute, s’au aruncat apoi în trăsuri și plecară în goană la gară unde au luat bilete pentru Baden-Baden ? — înțelegi —sălămuri Scholl pe Sarcey — că nu pu­tem să ne întoarcem la Paris fără să fi ieșit pe teren : in­juria a fost sângeroasă. i— Ascultă, Scholl, răspunse criticul — vrei cu tot di­nadinsul să mă omori? — Ferească Dumnezeu... nici nu-mi trece prin gând. — Dar dacă mă rănești ? — Am să fiu cu multă atenție. — Și dacă în mijlocul luptei am nevoie să răsuflu puțin ? — Poți să răsucii cât vrei. — Bine, dacă-i așa, să ne batem. După douăsprezece ceasuri de drum, adversarii a­­jung la Baden-Baden. Se scoboară, găsesc o pădurice și încrucișează amândoi săbiile. După câteva secunde Sar­cey este împuns la o mână. O mică zgârietură care mai nu se cunoștea. Peste puțin, foștii combatanți iau un ape­ritiv în Baden-Baden la Café de Russie, pe piața regală — și vorbesc cu proprietarul stabilimentului. — Trebuie să aveți multe dueluri pe-aici — spuse Sarcey. — Nici unul — ripostă neamțul. — Cum, sunt așa de liniștiți oamenii prin partea asta?­­— Nu, dar când vor să se bată, se duc în Elveția. — In Elveția ? — Da, pentru că în ducatul de Baden duelul este pe­depsit cu moartea. Cei doi se uitară unul la altul. O sudoare rece acoperi tâmplele lui Sarcey. — Ia ascultă, la câte ceasuri pleacă cel dintâi tren ? zise Sarcey ștergându-și nădușeala. — In douăzeci și cinci de minute. — Ține douăzeci de franci... nu trebuie rest. La re­vedere. Și Sarcey nu se liniști decât la Strasburg. In ce privește pe Scholl, îndată ce­ a ajuns la Paris, a încasat cei douăzeci și cinci de napoleoni. Din caricaturi Din trompeta lor sonoră­, — Barometru zoologic — Toți cocoșii ’n auroră Prevestesc a ploaie, logic. Orchestrează brotăceii Imnul ploii indiscrete, Ce-și va sparge-apoi cerceii C’un ecou de castaniete. Melcii leneși, ies din case Să serbeze vremea nouă, Cu comnite de mătase, Cu mustățile de rouă. Iși târăsc obezitatea Toate broaștele greoaie, Ca ,să guste voluptatea Ce li se oferă ’n ploaie. Stau furnicile blazate, — Boabe dese de piper, — Așteptând să curgă toate Pârâiașele din cer... ALEXANDRU BILCIURESCU.

Next