Adevěrul Literar şi Artistic, noiembrie 1925 (Anul 6, nr. 256-260)

1925-11-01 / nr. 256

«59 6 ADEVERUL LITERAR Ș1 ARTISTIC' M«(iíri)Biíayrt«an­­ H?[W «Metiitt­ufti wimdii DKM« sid mmmÄ Ki MONfIX WaHXNWKlWI M9TO Curtea dela Caiu­ I In primavara anului 1858, mama a pierdut în sfârșit răbdarea și, într’o bună dimineață, nemai­voind să aștepte sosirea stâlpilor de fontă din străinătate și folosindu-se de o absență prelungită a tatei la Ieși, s’a mutat cu toată casa la Căiuți. Curtea de la Căiuți fusese clădită cu vr’o doisprezece pni mai înainte, de tata, în vremea văduviei sale, pe locul u ,[ livezi și grădini cumpărate da la niște răzeși din sa­tul Căiuțul, in mijlocul târpușorului cu acelaș nume, în­ființat de bunul meu, hatmanul, în vremea lui Ioniță Stur­­dza, pe temeiul unui hrisov al lui Scarlat Calimah. Până atunci curtea, în care șădeau bunul meu și tata când veniau la Căiuți, era o clădire de vălătuci, amestecați pe ici pe colo cu părți de zid de cărămidă, cuprinzând cinci încăperi, din care una foarte mare și, în fața despre târ­­gușor, un cerdac larg, cuprinzând toată lungimea casei, la care te urcai prin două trepte din ulița târgului și care uliță alcătuia parte din șleahul mare între Adjud, Târgul Qnei și granița Ardealului. Noua curte s’a clădit în fața acestei bojdeuce, de care îmi aduc aminte numai în stare de putregim­e și pe care am dărâmat-o eu la 1877. Curtea cea nouă a fost clădită mai ales în lipsa tatei, de un vechil leah ce-l avea atunci, numit Mokrenski. Acesta, din pacate, avea o mare influență asupra tatei care își făcea mari iluzii despre cunoștințele lui agricole, econo­mice și tehnice, ca și despre onorabilitatea lui. Acea clă­dire l-a costat lumi enorme și nu este nici bine clădită, nici indămânatecă, nici frumoasă. Dacă casa lăsa mult de dorit și, cu toate dimensiunile ei, era neincăpătoare, căci de toate erau numai douăzeci și șase de încăperi cu antreturi, cu coridoare, cu cuști de scări, cu privăți, cu bufet, cu bodroane (un feliu de băști­­ni) cu tot, grădina era o splendoare și făcea admirația tu­turor celor care o vedeau. Nu se putea, în privința mă­rimii, compara cu multe alte grădini boierești din Mol­dova, de­oarece cuprindea numai patru fălci, dar era tra­sată în chip minunat. Proiectul desemnului fusese făcut de vestitul Lobeck, un grădinar neamț vestit la noi in întâia jumătate a veacului al nouăsprezecelea, dar revăzut și re­tușat de mama. Dealtmintrelea toată acea parte a văii Trotușului, cu pâraele Căiuțul Mare și Căiuțul Mic, cu luncile de arini de pe malurile lor și cu marele lunci de pe malul Trotușului, al­cătuite din răchiți, arini, plopi argintii și feliu de feliu de copăcei, amestecați cu răb­ușcă mirositoare, cu păduricile și tufele de rug și de alți spini de pe corhănile ce se ridicau deasupra satului spre miazăzi, nu alcătuia altăceva decât o mare grădină, începând de la hotarul de la vale­a moșiei Căiuțul și a ținutului Bacău, pană dincolo de Gârbovana. Acest colț de țară a fascinat de atunci ochii copilului de patru ani și jum­jitate, iar icoana lui a rămas înfiptă cu dor nespus pănă în ziua de astăzi în inima scriitorului septagenar după o despărțire de aproape patruzeci de ani! Lăcomia neînțeleaptă a unui jidov care a stăpânit câțiva ani moșia Gârbovana, a distrus păduricele de pe coasta dintre târ­­gușorul Căiuți și Podul lui Ștefan, a făcut câmp de arat din frumoasa luncă a Bolașniței, iar sălbătăcia și lenea unui regiment de artilerie român, cantonat acolo în tim­pul războiului,) a făcut palancă din splendoarea de gră­dină, dar eu, în această clipă, le văd toate așa cum erau în primăvara anului 1858! Am aratat în capitolul din urmă că mobilierul tatei dela Căiuți era foarte sumar și el: paturi moldovenești îm­brăcate cu cii, scaune, mese, scrinuri, dulapuri de lemn de brad lustruit și prea puține mobile demne de acest nume. De n’am fi adus cu noi ce era la Pralea, n’am fi avut pe ce să dormim. Și această stare de lucruri a ținut doi ani și ju­mătate, tata amânând din zi în zi aducerea mobilierului din casa de la Ieși. Tata nu avusese ce să facă când, la întoarcere, ne-a găsit instalați la Căiuți: n’a putut decât să se închine în fața faptului îndeplinit. In cea din­tăi o vară a așăzării noastre la Căiuți am mers din nou la Slănic. întâmplările acestui sezon sunt cu mult mai vii în memoria mea, decât ale celui dintăiu Din pricină că țara era în toiul luptei pentru Unire, cei mai mulți boieri, mai cu samă acei unioniști, nu plecase a­­proape de loc în străinătate, temându-se de vreo surprin­dere din partea Turciei și a Austriei ajutate de Anglia. Era deci adunare mare boierească la băi, mulțime de rude și de prieteni de ai noștri, printre care am fost foarte mul­­țămit să găsesc pe bunul meu prieten, Cuza. Ocupam casa lipită de sala de bal, cu un mare cerdac dinaintea ei. îngrijirea mea specială era încredințată mam­ei mamei, sărdăresei Marghioala Neculau, foarte iubită de toată familia și care șădea la masă cu noi. Insă eu eram cum­plit de neastâmpărat și de neascultător și aveam pretenția să mă plimbau liber in tot Slănicul, iar mama nu avea nimica de obiedtat, ea fiind de părere că copilul, mai ales băiatul, tre­­buie lăsat să se desvolte pe cât se poate în libertate, pentru a capata spi­rt de inițiativă. Hiinăream deci toată ziua și mă apucam de toate năzdrăvăniile. Biata sărdăreasă, bine învălită din fire, o ducea într’o necontenită spaimă și mișcare. Am po­vestit aiurea cum, într’o sară, din îndemnul lui Cuza, care o găsia din cale afară veche, am dat foc colibei în care cântau muzicanții, spărțind strașnic o pereche îndrăgostită care, negândindu-se la asemenea primejdie și având altăceva de făcut decât să se păzască de foc, nu auzise cum am venit la colibă și cum am aprins chibriturile care au dat foc cetinei uscate. Am fost descoperit și am mâncat de la tata o corecțiune din cele mai sfinte. Dar, a doua zi Cuza m’a mângăiet, zicându-mi că sunt un viteaz și dă­­ruindu-mi o pereche de epolete, pe care le-am păstrat mulți ani, pănă ce mi s’au furat acasă, pe când mă aflam străinătate pregătindu-mi bacalaureatul. Tot lui Cuza îi datoresc amintirea unui incident care ar fi putut deveni tragic. Luam mesele pe cerdacul casei în care locuiam. Intr’o dimineață, trebuia să fie între orele zece și zece și jumătate, masa era pusă, se vedeau cocotiere în farfuria de dinaintea fiecărui loc, ceia ce însemna aveau să fie ouă fierte la dejun. Tata, după obiceiul lui, era un tată foarte iubitor, se muta deja unul h altul din scaunele ce aveam să le ocupăm noi, copiii și tăia pen­tru fiecare fălci înguste de pâne (mouillottes) menite a fi mâncate cu ouăle, iar eu priviam la el. Deodată îl văd cum pune mâna la frunte, se scoală în picioare și un și­­voiu gros de sânge se sloboade din fruntea lui. La țipe­tele mele a venit sufragiul, mama și toată casa. S’a adus un lighean în care a­ curs sângele și mama, care avea mult sânge rece, a legat răpede pe fata la cap cu un prosop mare ca l-a strâns bine și sângele a încetat să curgă. A venit apoi doftorul și a constatat că rana fusese pricinuită de un gloanțe Flaubert mort, probabil ricoșat de vr’o pia­tră, care gloanțe îi spărsese o minusculă arterie de sub păr. Pe câteva ceasuri a avut o viguroasă durere de cap și s-a simțit slăbit din pricina pierderii de sânge. Toată lumea a priceput că micul gloanțe ieșise din pistolul lui Cuza. Acesta după amiază venind să vadă pe tata, l-am luat eu în primire de pe cerdac și, arătându-i pata de sânge care nu se spălase încă, i-am zis: — Uite ce ai făcut ! Mama sosind în acel moment, viitorul Domn a capa­­tat un perdar din cele mai sfinte. Cuza, care era un minunat trăgător cu pistolul, avea obiceiul, în fiecare dimineață, să tragă, din cerdacul de din­­naintea locuință sale, în cartelul verde al cumnatului său, Lambrino, pe care îl făcuse d­ur. Se vede că acel gloanțe, foarte mic ca toți glonții acelor pistoale, ricoșase, după ce trecuse prin cortel, pe vr-o piatră, pentru a veni să crească pe tata la o distanță destul de mare. De atunci Cuza a început să dea pace cortelului verde a cumnatului său, pănă când acesta a avut proasta ideie să pue să as­tupe bortele făcute pănă atunci, ceia ce a împins pe viitorul Domn al Țărilor Surori să nu se mai poată stăpâni și să facă cartelului alte borte și mai numeroase. In curând după întoarcerea noastră la Căiuți, am fost martor la o scenă care zugrăvește de minune obiceiurile administrative ale vremei. Tata fiind dus în ținutul Neamțului, la moșia mamei, a Mărgineni, a sosit în satele noastre zăcuția. Adică pri­­vighitorul de Trotuș, al cărui nume l-am uitat, sau aju­torul lui­­ în acest moment nu-mi mai aduc aminte dacă privighitorii noștri aveau deja ajutori atunci și, unde mă aflu în acest moment, n’am cum să mă lămuresc), a venit cu doi cazaci ca să împlinească banii birului cu care țaranii erau foarte întârziați. Pentru a scoate acei bani, se între­buințau mijloacele uzitate atunci: bătăi înfricoșate, sfarâ­­marea străchinelor și a mobilelor rudimentare aparținând datornicului, prinderea găinilor și a gâștelor lui, plus va­­riantele iscodite de mintea mai mult sau mai puțin­ă ageră a împlinitorului, mai făcându-și râs de câte o fată sau de câte o nevastă.­­Privighitorul în chestiune era un împlinitor, cu deo­sebire vrednic, întrebuința, pe lângă toate mijloacele cu­noscute și altele improvizate de creierul său. Două zile după sosirea lui, era pe moșie un chiu și un vai nemaipomenit; bieții oameni împresurase curtea și rugau cu lacrimi pe mama să-i scape de acea urgie. In zadar îl poftise pe executor la curte prin noul vatav de ogradă, sărdarul Necula Lefter, fostul camardiner al tatei, în zadar îi trimesese răspuns că are să scrie ispravnicului și chiar la Ieși, ză­cuția se făcea tot mai strașnică. Dar, a treia zi, dă Dum­nezeu și sosește tata pe neașteptate. Nu apucase bine să iasă din trăsură și mama îi și spusese ceiace se întâmplă la Popeni. Tata poronei îndată să i se înhăme o pereche de cai proaspeți la altă trăsură, m’a luat cu el și am mers la satul Popeni. Dinaintea crâșmei se afla lume multă Nu plouase de mult și era un colb cumplit. Pe prispă crâșmei dădea domnul privighitor sau ajutor de privighitor, calare pe un scaun. In drum, cazacii trăgeau, ținând-o de picioare și târându-i fața în colb, o femeie al cărui băr­bat fugise in ajun ca să scape de bătaie. Tata a sărit din trăsură, poruncindu-mi să nu mă mișc și, într-o clipă, cei doi cazaci zăceau la zece pași, în mij­locul drumului Țara nii înconjurară îndată pe tata, fie­care spunându-i ceia ce suferise, era un zgomot groaznic țipete, planșete, bocete. Cu mare greu tata obținu să se facă liniște și vr’o zece oameni mai cuminți fură chie­­mați pe rând ca să spue ce văzuse. Privighitorul care în­gălbenise, voi să fugă, dar tata poronci să-l oprească. După ce țaranii mântuiră jalnica lor povestire, tata întrebă pe cinovnic ce are de întâmpinat. El îngână câteva cuvinte, zicând că are porunci și cerându-­-se acele porunci, el în mână tatei o hârtie. Tata o ceti tare. In hârtie i se po­­roncia să meargă la un număr de anumite sate și să exe­cute banii birului. — Nu văd aici să ți se poroncească să bați, să ne cinstești, să strici și să schingiuiești, zise liniștit tata. Cinovnicul tăcu. — Dumneza ai bătut, ai necinstit, ai stricat, ai schin­giuit, urmă tata, ești un hoț. Am să-ți dau răsplata care se cuvine hoțului. Puneți-i jos, poronci el țăranilor. — Acuma trageți-i o sută de bice, chiar cu harapnicul lui, mai poronci tata. II iertă după cincizeci, dar și acele ajungeau și va fi ținut minte domnul ajutor de privighitor sau pri­vighitor, toată viața lui. După aceia fu ridicat, dus la ca­ legat pe el, iar frâele fură date în mânile unuia din ca­zaci și astfeliu porni spre reședința lui dela Târgul­ Tro­tușului. Dar când era să plecăm, iaca vedem că aleargă oamenii spre noi și nu spun că al doilea cazac cere numa decât un car de beilîc, (de corvadă), bine­înțeles fără plată, ca să ducă două cuște mari, una cu găini și cealaltă cu­rățe și cu gâște, adunate fără bani de cinovnic de la datornicia fiscului. Cazacul fu chemat de tata și invitat, în termeni cât se poate de drastici, să încalece și să plece, iar ne­norocitele păsări fură puse în libertate, iscându-se între gospodine, cumplită sfadă cu prilejul alegerii lor. Zacuție mai făcutu-s-au în toată domnia lui Cuza și în vremea lui Carol în ținutul Bacăului, dar în satele de pe Căiuți, după acea pe care am povestit-o, n’a mai ve­nit alta de acest feliu. RADU ROSETTI Bucureștii de azi 3. T. fl. Aceste litere cabalistice reprezintă un proces scanda­los dinainte de război, între societatea de tramvai și co­muna București. Scandalul a provenit din faptul că nu­mita societate reprezenta o cetățuie politică, dintr’un sis­tem politic bazat pe cetăți economice inexpugnabile. Pro­cesul a fost câștigat de societate în paguba comunei, pentru că în ultimul moment a intervenit Take Ionescu, cu forța lui oratorică și personalitatea lui cuceritoare. De­ atunci încoace S. T. B. n’a încetat să fie un scan­dal. Deținând aproape monopolul exclusiv al comunicației în București, n’a corespuns niciodată nevoilor urbane, real simțite și deci fatal productive. In primele zile după răz­boi, tramvaele erau luate cu asalt, nu din pricina numă­rului prea mare de călători, cât din insuficiența numărului vagoanelor. Victime omenești au fost puse la mijlocul Bucureștilor, pentru plăcere,­ unora de a nu merge pe jos un sfert de oră! Bucureștenii au plătit cu sângele lor, nu numai cucerirea Ardealului, Bucovinei și Basarabiei, dar și cucerirea Bucureștilor. Toate trec pe lumea asta.... Doar tramvaiul nu mai trece­. Versurile acestea, născocite de cine știe ce mucalit plictisit să tot aștepte lângă stâlp, au devenit populare. De la război încoace, țara — cum se spune — a făcut pro­grese uriașe : industriile lucrează, meseriile sunt în floa­re, comerțul prosperă, politica ia avânt — numai tramva­ele sunt aproape în aceeași situație de insuficiență, ca în zilele imediat următoare păcei, înghesuială în vagoane, în­­târzieri în curse. Când aștepți tramvaiul 16, vine tramva­­ul 15, după 15 vine iar 15, apoi, trebuie să vie în sfârșit 6; vine 20. Iți făgăduiești că dacă după 20 nu vine 16, pleci pe jos. Pândești. Inima-ți bate ca la o întâlnire cu ci­neva care trebuie să-ți aducă o mare veste: de bucurie sau nenorocire. In sfârșit, tramvaiul se zărește... E un 15, adignat, pleci; dar după câțiva pași întorci capul să vezi dacă nu cumva vine 16, căci ar fi absurd tu să pleci și tramvaiul să vie!... Când vine, e aglomerat. Abia ai loc pe scară. Cu pre­­ul vieții, ținut de subsuori de călători, bagi o mână în bu­zunarul vestei să scoți prețul biletului. Taxatorul, un fost vizitiu, e în bocanci și pantaloni de ordonanță, cu haina dăruită de un funcționar public și chi­piu de ceferist. Pute­a nădușeală. Se uită în ochii tăi să-i restitui discret biletul la scoborîre. Când taxatorul e taxa­toare, după cea dintâi aruncătură de ochi îți făgăduiești să nu mai ridici ochii de jos ca să nu-i vezi fata mâncată de pustule și gura mutată pe o ureche de cine știe ce incendiu. Dacă vagoanele nu se opresc toate pe linie, de rămân moarte, din pricina lipsei de curent, câte trei ore, ca muște înghețate de ger, apoi totdeauna în calea tramvaielor se află câte un car cu fân, o căruță de lemne sau un camion cu butoaie de bere. Când s’au tras liniile tramvaielor în București, tramvaiele erau socotite ca un lux urban. Ast­fel că liniile s’au tras pe toate străzile principale — adică unde aglomerația e mai mare! Nu voim să scriem un singur rând despre tramvaiele cu cai. Ele sunt o rușine atât de evidentă nu numai pentru București, dar pentru orice oraș, oricât de neînsemnat, încât toată urma lăsată de bietele animale torturate pe pietrele Bucureștilor, ar trebui în fiecare seară dusă plo­con la Primărie pentru formidabila ei toleranță, Și acum — pentru că suferim de profetism­­— câteva deziderate. Tramvaiele cu cai trebuiesc arse, iar caii trimiși să care îngrășăminte la țară. Tramvaiele electrice, cu stâlpii lor monstruoși, cu fi­­rete lor de păianjen electrificate, cu urletul, țăcănitul, scrâșnitul lor de fiare vechi, mutate la periferie. Tramva­iele trebuie să străbată numai bulevardele largi, și să facă numai curse de la trei k­ilometri în sus. Ele trebuie să fie cu predilecție întrebuințate la comunicația între București și orașele vecine: Pitești, Ploești, Giurgiu, Oltenița, Târ­­goviște, fiind mai comode decât celalt animal antideluvian al comunicațiilor, trenul de „persoane“. Și în acest caz, tramvaiele trebuie să fie curate, con­fortabile și frumoase la înfățișare, ca niște bijuterii, și scoase pentru totdeauna din acea combinație care ar­e de scop direct exploatarea și batjocorirea călătorului. Pe baze curat comerciale, fără participări oficiale,, tramvaiul 1— chiar la periferie — va ține pasul vremei, se va perfecționa, se va iefteni — căci va scăpa de paraziții plătiți gras — sau­ va pieri. In centrul Capitalei trebuie să circule numai taxicou­­rile pentru zece persoane. începutul s’a făcut. Taxicourile sunt elegante și dis­crete ca niște biblioteci de nuc. Mersul lor este lin și agrea­bil. Timpul lor este foarte prețios. Costul unei călătorii este măgulitor de ieftin. Sunt totuși încă un mijloc de co­municație sortit pieirii.Țin de stilul trenului, care nu va mai rămâne în vigoare — peste zece ani — decât pentru transportul sacilor, butoaielor, vitelor și lemnelor de ars. Aeronava în curând va înlocui trenul. Automobilul mic, electric, zvelt, elegant și rapid ca ideia, — pentru una sau două persoane — va lua locul ta­­xicoului popular. Lupta care se dă în zilele noastre între tramvai și taxicouri e lupta mastodontului cu omul. S’ar putea să în­vingă mastodontul... — dar nu pentru multă vreme. Asta e sigur: omul tot va birui!.... Deocamdată taxicoul e împedicat să circule, de fapt nu de S. T. B. ci de bolovani. Când toate străzile vor fi pavate — și vor fi!­­— tramvaiul electric se va muta sin­gur la Băneasa și la Gropile lui Ouatu. V. SIMION le 1> Cu toate că, la prea puțini kilometri erau, de amândouă părțile Trotușului, zeci de mii de fălci de pădure, din care se puteau aduce lemnele de foc cu cea mai mare ușurință, mai ales de trupe călări. De-ale copiilor... Pe stradă. Un gardist oprește un copil care pare că s’a rătăcit. Il întreabă al cui este: — Vrei să mă duci la mama? — Se ’nțelege. — Te rog nu mă duce... — Pentru ce? Te bate? — Nu... mă piaptănă. Marioara, o fetiță de 5 ani, scrie bunicului ca să-l felicite de ziua lui. Fiecare literă scrisă e înaltă de cel puțin zece centimetri. — Pentru ce faci literele așa de mari o întrebă ta­tăl ei. «— Bunicul e așa de surd! =*» răspunse Marioara, Cronica științifică In spațiul isi­t și finit II. Am mai avut prilejul să vorbim, tot aici, de felul cum este socotit universul după astronomia modernă. Amin­team atunci forma spațiului plin cu un număr limitat de­­ stele — sori, care nu trece de două miliarde, arătam că întinderea universului acesta e reprezentată de un diame­tru lung de treizeci de mii de ani de lumină, întindere stră­bătută atâta vreme de vehiculul cel mai rapid, raza de lu­mină care nu face mai puțin de trei sute de mii de kilome­tri pe secundă. Insulei de sori în care ne aflăm îi găsisem astfel limi­tele ajutate de date sigure, științifice și în călătoria noastră închipuită, făcută numai printr’o simplă săritură de uriaș ceresc, atinsesem marginile ei. In noaptea liniștită și senină, stând înaintea micului o­­cular al lunetei noastre, străbătusem, prin jocul imagina­ției, distanțe reale, dovedisem adevărata formă a univer­sului și căpătând aripile siguranței științifice, ne apropia­sem de palida nebuloasă a Andromedei, pe care o admira­sem cu puțin mai înainte. „O nopți! Desfășurați în tăcere paginile cărții ceru­lui“, s’a spus de multă vreme, înaintea privirei dornică de spectacolele unice ale naturii, se desfășoară, odată cu cor­tegiul diamantelor cerești, minunile creatiunei. Semnele de întrebare, întunecate, și totul zărindu-se, luminate vre­melnic de fulgerele de-o clipă ale minții noastre, — se șterg pe rând și întunericului celor neștiute i se substituie adevărul descoperirilor. O depărtare enormă ne desparte de nebuloasa din An­dromeda. Am văzut că după ultimile evaluări, lumina o străbate într-un milion de ani. Spiralele uriașe ale acestei nebuloase au fost desfăcute în stele de fotografiile recent luate în America, la marile observatoare din Statele­ Unite. O puzdurii de stele se văd pe aceste clișee. Până acum se credea numai că, în general, nebuloasele în spirală sunt universuri aparte. Se știa că sunt la depărtări mari, că spectroscopul le arată, indirect formate din stele; dar do­vada cea mare ne este dată de această ultimă descoperire. Structura lor steloasă e astfel pe deplin arătată. Insăși Calea laptelui, universul nostru, poate să fie o nebuloasă în spirală, asemenea celui din Andromada și ce­lor aproape un milion de tovarășe, presărate pe bolta ce­rului și abia apărând pe fotografiile cerești. Și realitatea ne-ar fi arătată numai atunci când am fi în afară de univers; atunci am putea să-l privim direct, din față. Cu cât ne-am depărta, spiralele s’ar arăta tot mai bine și stelele ar dispărea pe rând, ne mai rămânând decât o nebuloasă, noul alburiu pierdut în nemărginire. Studiată din afară, nebuloasa această nouă este însu­flețită de o mișcare în spațiu, apropiată de iuțeala găsită la celelalte nebuloase în spirală, căci universul nostru sboară neîncetat cu viteza de 600 kilometri pe secundă târând în această goană fantastică nouri întregi de stele, peste două miliarde, și un număr nesfârșit de corpuri întune­cate. De miliarde de veacuri urmăm necontenit aceeași cale, deși în timpul acesta s-au făcut schimbări mari în sânul universului: lunii odinioară în viată, azi au dispărut și pe ruinele lor s’au ridicat altele ; sori s’au stins alții s’au născut ’n viata cu moartea, dându-și mâna stăpânesc totdeauna universul, un punct și el față de nemărginire, su­pus legilor ce se găsesc în lumea sorilor și a universurilor într’o deplină armonie. ■ Spațiul conține mii de asemenea nebuloase, tot atâtea universuri. Fiecare este un sistem stelar de sine stătător, fără nici o legătură una cu alta. Odinioară, oamenii de știință se întrebau dacă spațiul e infinit și conține un nu­măr nelimitat de aștri; atunci influența atracției număru­lui nesfârșit de corpuri cerești ar fi mult mai mare decât astăzi. Se ajungea astfel la încheierea că spațiul nu poate fi populat la infinit cu stele. Mai înainte Kant se întemeia pe diferite considerații metafizice și proclama spațiul infi­nit, semănat în toate părțile cu stele. Se pun în față deci cele două concepții: spațiul infinit și spațiul finit. Einstein a răspuns că universul adevărat e înfățișat de un spațiu cu o rază de 150 milioane de ani de lumină. In această porțiune de spațiu s-ar cuprinde și ne­­buloasele­ universuri. Ar fi o adunare de Căi lactee, cu di­mensiuni totuși limitate. De o formă­­ rotundă, asemenea u­­nei sfere, spațiul einsteinian ar putea fi parcurs de o rază de lumină numai urmând această curbură uriașă și în toate sensurile mergând, nici­odată nu i-ar da de o mar­gine. E tot așa ca și pământul, fiind rotund, poate fi stră­bătut, pe mare și pe uscat, pretutindeni. Ne putem întoarce de unde am plecat, însă drumul ni-1 putem urma înainte, fără să-l sfârșim vreodată. Și totuși parnumul nu este infi­nit. Cunoaștem mărimea lui, și dimensiunile nu­­ le vom înșira aici. Universul relativist este asemănător. Deși este mărginit, aavând forma de sferă, este în acelaș timp ne­mărginit. Spațiu infinit și finit! Două noțiuni diametral o­­puse și totuși evidente în concepția einsteiniană. Nimeni n’ar putea contesta adevărul acesta, dar o întrebare ne este implicit pusă. Se spune că o rază de lumină, pornind dintr-un punct al universului, se întoarce iarăși de unde a plecat. E silită să urmeze o cale închisă și de influența corpurilor cerești, materia exercitând asupra ei atracția și schimbându-i dm­mul. Dar, în afară de univers, în afară de spațiul de 150 milioane ani de lumină, ce este? Un gol? Golul acesta nu va ține mult și la urmă va face loc unei alte îngrămă­diri de aștri. Va fi deci un alt univers, fie chiar de mărimea celui einsteinian. Fără îndoială că în el raza de lumină, ur­mând aceleași legi, nu va putea să scape în afară și va face un circuit nesfârșit. Pentru noi, cari am studia dinăuntrul acestui univers, luându-ne după raza de lumină, vom spune iarăși că universul este infinit și tot odată finit. Fiindcă ne raportăm la aceleași lucruri. Dar spațiul exterior nu-1 vom nega nici­odată! Chiar dacă legăm noțiunea de spațiu de aceea de materie, putem concepe, dincolo de univers, un alt gol, la o depărtare oarecare un alt spațiu cu stele și deci un alt univers. Pentru fiecare din aceste universuri, studiind lucrurile dinăuntrul lor, vom ajunge la încheierea că spațiul ne este limitat; n’avem nici un mijloc să trecem dincolo de el, căci materia nu ne dă voie. Insă nu vom spune că un alt univers nu se află în depărtări; fără să avem cu toate acestea vreo știință despre el, îl bănuim numai și presupunerea e înte­meiată pe cele arătate mai sus, pe cunoștințele puse la în­demână de știința cerului. C. N. NEGOIȚA *­ *) Din ciând, volumul Pluralitatea reversurilor, ce yg apare ia

Next