Adevěrul Literar şi Artistic, decembrie 1925 (Anul 6, nr. 261-264)

1925-12-06 / nr. 261

INUL VL ~ No 261 Adeverii­ FONDATORI j AL. V. BELDIMAN 1888—1897 CONST. MILLE 1897-1920 5 Lei EXEMPLARUL >NTAR<­ 10 LELI EX. IN LIBRINATAIE Literar Duminică, 6 Decembrie 1925 și Artistic FONDAT in 1893 Nu știu dacă mai există vre-un alt subiect atât de dureros ca soarta scriitorului rus în refugiu, care trăiește tragedia rusă mai profund, mai bolnăvicios decât alți emi­granți. Induzând toate mizeriile vieții cot la cot cu compa­trioții săi, el n’are nici posibilitatea să mărturisească în plină voie ceiace cugetă, deoarece toate publicațiile, fie solare, fie reviste, sunt organe de partid politic par excellence. Libertatea cuvântului e sugrumată în republica sovie­telor. Insă nu mai puțin ea este zugrumată și în refugiu. Niciodată in Rusia veche guvernanții n’au fost atât de netoleranți față de părerile unui scriitor, care era mai liber chiar și ’n timpurile­ cele grele ale țarismului. Emigranții ruși, divizați în diferite tabere politice, care se dușmănesc pe viață și pe moarte, nu ’nțeleg o altă literatură, decât aceia care corespunde anumitelor tendințe politico-sociale. Insă înainte de a vorbi despre literatura rusă din re­fugiu, trebuie de spus câteva cuvinte despre refugiul însăși. Mai­ întâiu de toate nu e adevărată de loc afirmația că floarea intelectualității ruse a plecat în refugiu. Majori­tatea savanților celor mai iluștri au rămas în Rusia, din diferite motive: n’au putut să plece, alții nici n’au vrut, pre­ferând să moară acasă. Profesorii celebri ca istoricul S. Platonov, fiziologul Pavlov, psihiatrul Behterev și atâția alții au rămas și lucrează. La fel au făcut și scriitorii. Și dacă se zice că în străinătate se află cei mai vestiți scrii­tori, nu e mai puțin adevărat că asemenea scriitori vestiți au rămas și „acolo”. In timpul războiului civil mulți scriitori au fugit la Denichin și Wranghel. Iar după prăbușirea armatei albe s-au văzut nevoiți să plece în străinătate. Prima etapă în drumul lor spre apus era Berlinul. In anii 1921—1923 aici fierbea o viață intelectuală intensă. E­­xistau 23 de edituri de tot soiul: literare, științifice, medicale, etc..., se scotea o mulțime de cărți in așteptarea momentului când vor cădea bolșevicii și toate stocurile de cărți vor lua drumul Rusiei în flămânzite, fără cărți și fără publicații. S’au ivit câteva talente noui — Ivan Lucaș, Gleb Alexeev, Alexandru Drozdov. In cercurile comerciale chiar se credea că lucrul cel mai rentabil e editura. Și într’adevăr, în primii doi ani cărțile se vindeau de minune. Ce fel de oameni se ocupau uneori de literatură, arată un fapt, pe care mi l-a povestit un mare scriitor rus Alexis Remizov. In 1922 d-sa veni la Berlin. Aflând de revistele existente, s-a dus la una din ele, cea mai solidă și luxoasă. Ii primește un domn redactor, îi întreabă: Cine sunteți? Remizov îi răspunde: sunt Alexis Remizov. Pentru un scrii­tor de talia lui, care a scos înainte de revoluție XXVI vo­lume și se bucură de o glorie adevărată, o astfel de reco­­mandație ar fi suficientă. Insă d­e redactor îl întreabă: — Cu ce pot să vă servesc? — V’am adus o nuvelă. — Bine, ați mai scris cândva sau asta e prima? Atunci Remizov re­petă: — Sunt Alexis Remizov. — Bine, bine, am auzit, dar ați mai scris cândva? Tablou ! In Germania a­ început căderea mărcii și lumea apucase unde putea. O parte s’a dus la Praga, cealaltă la Paris.­­Edi­turile au dat faliment, reviste s’au închis. Un grup de literați atunci s’au întors în Rusia, și printre ei contele Alexis Tol­stoi, poetul N. Agni­țev, A. Drozdov, G. Alexeev. La Paris terenul fusese mai puțin prielnic, decât la Berlin, deoarece aici nu existau nici edituri (precum nu există nici astăzi), nici autori noi, nici reviste. O singură revistă „Analele contimporane” („Sovremennâia Zapiski”), apare odată la trei luni. S’au înființat trei cotidiane — unul republican, două monarhiste. E remarcabil că unul din co­­tidi­anele monarhiste e condus de un fost sub-comisar de poliție țaristă! Refugiații ruși sunt împărțiți în câteva categorii. Mai întâi de toate foasta familie imperială cu aristocrația care trăește o viață închisă, financiarii și oamenii bogați, cosmo­­poli­ți, politicieni, intelectualii și o massă enormă de plebe. Intelectualitatea din refugiu nu mai e intelectualitatea rusă de pe vremuri, cu felul său fin de a simți, de a gândi, de a privi lucrurile. Și în Rusia veche ea nu era prea nu­meroasă față de un popor de 180 de milioane, ba chiar mică, însă rafinată. Uneori îmi reamintesc vorba lui Lassalle: „N'am fost prea numeroși însă am țipat atât de tare încât lumea a crezut că suntem foarte mulți”. O jumătate, dacă nu trei sferturi din intelectuali au rămas in Rusia. Și dacă la Paris se zice că aici e foarte numeroasă intelectualitatea rusă trebue de avut în vedere, că calitatea e înlocuită prin cantitate și fizionomia acestei intelectualități din refugiu e foarte ciudată. Există bine­înțeles un mănunchiu de intelectuali ade­vărați din generația veche, istoviți în goană după pâinea zilnică, insă nu sunt ei cei cari conduc viața intelectuală. " II. O zicătoare veche glăsuește: „Spune-mi ce citești și ți-aiu spune cine ești”. Intr’o zi D. Merejcovschi a scris în ziarul „Pentru libertate” (Varșovia): „ Sunt fericit că nimeni nu mă ci­tește astăzi când nu se citesc nici Goethe nici Byron”. O consolare destul de tristă în gura acestui mare scrii­tor. Pe cine atunci citesc refugiații? Statisticele tuturor librăriilor și bibliotecilor l-au așezat în primul loc pe d. Crasnov. D-l Crasnov, fost general, hatmanul cazacilor, coman­dantul armatei antibolșevice la Don. D-sa nu a scris niciodată în viața sa. A început să mâ­nuiască condeiul la Berlin, în 1922. A debutat cu romanul „Dela vulturul cu două capete la steagul roșu”. Romanul a avut un succes enorm și paralel cu creșterea succesului, se înmulțea și in volume. Roman în patru vo­lume. Generalul descria viața de odinioară, cât de frumoasă era ea, împăratul, generalii, ofițerimea din garda imperială bine­înțeles din cavalerie, popote, cazarme, fete îndrăgostite de ofițeri și ofițeri îndrăgostiți de fete, toți eroii — frumoși, buni, soldații — niște îngeri; în sfârșit — un paradis. O noutate literară a generalului-autor constă între aceia că pre­tutindeni cuvântul „rus” „rusoaică” este scris cu litera R mare. Uneori d. general scrie astfel: ,,Lidia (eroină) făcu câțiva pași mișcând din șoldurile sale Ruse”, (vol. II). Mă rog, dacă astfel de paradis exista în Rusia, de ce oare el a avut un sfârșit atât de tragic și dezastruos? Generalul ne explică pe larg, cu puțină elocvență, însă printr’o abundență de cuvinte: „intriga fido-masonilor”. E greu ce-i drept de citit creația generalească, însă lumea o citește cu nesaț. Și ceia ce e mai nostim: critica monarhistă s-a proclamat un al doilea Leon Tolstoi, iar romanul excelenții sale — al doilea „Războiu și pace”. Mai mult ceva, unii chiar au și scris că generalul l-a întrecut pe autorul Anei Carenina. N­u e de mirat deci că lumea nu-l citește pe Merejcovski. Și în timp de trei ani, de când Crasnov a publicat zece ro­mane (adică 14 volume) Merejcovski a scos un singur ro­man „Nașterea zeilor”. Un al doilea autor, tot atât de fecund ca și Crasnov, e un oarecare Mințlov. Insă pe când d. Crasnov cântă para­disul cazarm­elor, popotelor și părăzilor, d. Mințlov ne po­vestește despre paradisul moșierilor și cel al moșiilor: cât de bine se mânca, se bea, se petrecea... Așa­dar majoritatea uriașă a cetitorilor și-a dat pe față gustul. Editorii il urmează, deoarece vroesc să meargă la sigur. Uneori mă gândesc, pentru cine mai scriu scriitorii? Probabil — pentru viitor. Neavând un element și un imbold necesar la cetitori,­­scriitorul din refugiu nu are nici celălalt element — critica. III. Criticii cari stabileau reputațiile scriitorilor, ca A. Gorn­­feld, Ivanov-Razumnic, ca Valeria Briusov — au rămas în Rusia. In străinătate se găsesc numai doi cu mult mai puțină greutate: d-na F. Hippius la Paris și d-l Eichen­­wald — la Berlin. Insă și ei scriu foarte rar. Critică aici se face de iluștri necunoscuți, din toate taberele politice. La ce nivel se găsește critica de ziare ne arată următoarele sentințe: „Dostoevsky e autorul romanelor de bulevard” „Lermontov e un versificator naiv”, „Andrei Belâi e un prozator prost”, „Gogol uneori e nesuferit”, „Gloria lui Rozanov se datorește unor schimonosiri”. Contra unei astfel de critici s’a revoltat marele poet rus K. Balmont care într’un articol plin de indignare i-a combătut aspru pe critic. Insă după protestarea lui Balmont lucrurile nu s’au schimbat de loc. Și din zi în zi citești că cel mai mare scriitor con­timporan e d. Șulghin (in presa din dreapta), un politi­cian monarhist cu apucăturile literare ale generalului Cras­nov; alții declară că d. Aldanov-Landau (în presa din stângă), un foiletonist citit care a compus un roman isto­ric din epoca revoluției franceze. Iar despre Alexis Remizov se scrie că nu cunoaște de loc... limba rusă. S’a format o generație de scriitori tineri, cari au crescut în atmosfera războiului mondial, și apoi a celui civil, când nu se mai citea, fără tradițiile marei literaturi ruse, fără cunoștinți necesare și nu e de mirat că pentru ei „Dosto­­evski e autorul romanelor de bulevard”, că Leonida An­dreev „e o rușine a literaturii ruse", că Bunin e „o nu­litate”. O adevărată tragedie a „părinților”. Cei insă cari pricep, cari au dragoste de literatură, nu citesc, deoarece nu au parale. Un volum de nuvele de Bunin costă 25 franci. Cum poate un intelectual să cheltu­iască această sumă, dacă bugetul lui lunar generalmente nu depășește suma de 600—650 de franci. Cei cari au pa­rale, aristocrația rusă, bogătașii, samsarii, speculanții nu simt nevoia de cetit, dealtfel ca niciodată. Ei lasă câte o mie de franci pentru o masă la restaurantele de la Montmartre și place Pygall, dar ca să cumpere o carte — nu! „A quoi bon?”­Tineretul? •’ Tineretul lucrează la uzine, la garaje săptămâna ’n­­treagă. Unii, în acelaș timp, sunt înscriși la universitate. Vine Duminica — o zi liberă — unde să citească când Parisul îl atrage In toate părțile! Intr’o seară fusesem invitat la un club studențesc să citesc ceva din operele mele. După lectură, am stat de vorbă cu studenții la un pahar cu ceai. Toți făcuseră ar­mata la Denichin, la Wrangel. Din convorbirea cu dânșii am aflat că nimeni nu citise pe Lescov, pe Cehov îl cu­nosc din auzite, nu-l cunosc nici pe Bloc, nici pe Sologub.­­ Sunt oameni cu tot inocenți. Mai târziu la ei citit Remizov care a avut aceiași impresie, in schimb a j se interesează foarte mult de politică: sunt toți monarhiști și, deși sunt studenți, împlinesc toate ordinele generalilor lor. Bietul tineret! Ea poate-i fericit? Qne știe? E de remarcat că cel mai mare și mai profund scriitor din refugiu Ivan Șmelev, aproape nu publică în rusește. Autorul atâtor capodopere ca „Omul din restaurant”, „Des­părțirea”, „Vița de vie”, a dat un roman minunat „Cupa nebăută” — și totuș in unele publication­­e trecut sub tă­cere. Printr’o scrisoare adresată mie vara trecută d-sa îmi scrie de pe malurile oceanului, că romanul său „Soarele morților” apăruse in limbile: franceză, germană, engleză, spaniolă, cehă, daneză, norvegiană, iar în limba rusă — nu. Cum se explică acest fapt? Foa­rte simplu, cele două­­trei edituri cari au mai rămas în Europa depind de par­tidele politice și editează numai pe ai lor. Iar editura fran­ceză a lui Bassar în trei săptămâni a tras nouă ediții din romanul lui Șmelev, tradus în franțuzește — „Garton”l IV. Insă ca să fim obiectivi, afară de circumstanțele aceste puțin prielnice unei literaturi sau mai bine zis, neprielnice de loc, care nu cumva e și vina scriitorului? Vinovat chiar fără voia lui? Bine-înțeles că da. Mai întâi, de toate scriitorul care șase-șapte ani trăește departe de țara sa, trăește în perma­nenta așteptare a unei schimbări de regim in Rusia, rupt de sânul poporului, despărțit de atmosfera limbii ruse, pe care o respira ca aerul, se adăpa de nuanțele ei la fiecare pas, a pierdut sensul realității. El trăește cu sufletul, nu primind direct senzațiile, ci indirect, din citite în ziare, din auzite, în scrisori pe care le primește din patrie. în­conjurat de străini ,în fierberea politică și veninoasă a unui cerc restrâns, el n’are posibilitatea să se concentreze, să-și adâncească cugetarea. Și de aceia întreaga literatură în re­fugiu e necontenit o literatură de amintiri și de suspinuri. Fiecare scriitor in felul său scrie acelaș lucru, descrie trecutul și-l idealizează cum poate. Trecutul acesta se o­­prește la 1917 — anul revoluției. Doi scriitori au depășit rubiconul acesta: Alexis Remizov în „Huruitul orașului”, „Zile ’n furtună”, „Rusia înflăcărată" și Ivan Șmelev in „Soarele morților”, „Secolul de piatră” și „Povestea cu o bătrână". Alții — reamintiri, reamintiri și iar rea­mintiri... Ivan Bunin cu măestria sa extraordinară descrie viața trecutului, moșiile, traiul frumos și liniștit. Concepția d-lui Bunin e foarte simplă. Istoria poporului rus e împărțită in­­timă perioade: cea dintâiu până la 27 Februarie 1917, adică pân­ă la revoluție, cea de a doua de la 1917 încoace. Cu toate că în 1910 Bunin în romanul său „Satul” a zu­grăvit viața poporului rus în culori atât de îngrozitoare, incât a fost învinuit de către unii de calomnii, de insinuare și de „boierie”, cu toate acestea d-sa zice că viața Rusiei înainte de 1917 fusese foarte bună, frumoasă și chiar destoi­nică, și imaginând astfel de lucruri, d-sa crede că așa a și fost în realitate. Un alt mare scriitor d. Kuprin nu scrie nimic afară de articole ultre-monarhiste. Debuturile d-sale în publicistică n’au adus lauri noui acestui scriitor de talent, ba chiar au smuls mulți din cei pe care-i avea. Și citești articolele uneori cu mare durere, mai ales când d-sa înjură intelec­tualitatea rusă invinuind-o de revoluție și de toate nenoro­cirile. Viața trecută, pașnică, și pentru d. Kuprin e foarte bună, minunată, prețurile eftine, călătoriile agreabile. Cetind operele apărute acuma ai uneori impresie, că nimic nu s’a întâmplat, că în Rusia n’a fost nici revoluție, nici mari zguduiri sociale, nn sfârșit — nimic. A fost o Rusie mare, bună, frumoasă și îndată — refugiul. Prezentul nu există, — poate e prea dureros pentru ca să-l atingi — nici trecutul apropiat, după revoluție. Ei nu pătrund sensul adânc al evenimentelor petrecute, nu-și înalță sufletul asupra zilei de azi. Trăind cu ură și în nevoi, nu respiră aerul tragediei care în sine poartă o consolare, o înțelegere supremă.­­ Refugiul e un examen grav al soartei, la care au căzut aproape toți, e cea mai strașnică încercare. Pe ma­lurile Babilonului, Evreii l-au avut pe Ieremia care le-a deplâns soarta. Pe malurile Babilonului rus nu-l vezi nici măcar pe Ieremia. In timpurile pașnice literatura avea un decor al său, reviste, jurnale, cercuri literare, școale, curente, o mulțime de lucruri ce înconjurau pe un scriitor, care uneori părea mai mare decât era în realitate. Astăzi în refugiu, fiecare scriitor e singur. El a pă­strat o mare dragoste pentru literatură, măestria scrisu­lui, apucăturile nobile ale unei mari literaturi, însă spi­ritul lui nu e la acelaș nivel. Și din ce in ce mai des îți reamintești pe cei cari s’au dus. Ei ar fi găsit un cuvânt. V. In iarna anului trecut, la clubul literaților ruși din Pa­ris, a avut loc o ședință foarte interesantă, care a luat proporții de desbateri animate asupra chestiei, aduse la ordinea zilei de către filozoful Th. Stepan. Chestia fusese formulată astfel: unde se găsește ade­vărata literatură rusă? Aici, în refugiu, la Paris, sau în Rusia, în republica sovietelor? D. Stepan susținea, că­ acolo, în republică, și că scrii­torii din refugiu sunt niște cadavre, niște statui in pan­­theonul literar, că scriitorii, despărțiți de viața Rusiei, — oricum ar fi ea — au rămas străini frământărilor su­fletești pe care le trăiesc cei rămași de cealaltă parte a­­ hotarului. Desbaterile asupra acestui subiect au devenit foarte­­ aspre, deoarece, în esență, chestia atingea nu literatura, ci politica, nu valoarea literară a scriitorilor ruși din refu­giu, precum și a celor din republica sovietelor, ci atitu­dinea lor față de cele petrecute în Rusia după revoluție. La cuvintele d-lui Stepan a răspuns Ivan Bunin. Ce­lebrul autor al „Domnului din San­ Francisco”, a decla­rat că nu numai bolșevismul, ci și revoluția rusă din Fe­bruarie 1917 e un fapt neprielnic cu desăvârșire din toate punctele de vedere. Pentru d-sn revoluția rusă, iată ce-i­, de LEON DONÎIS „Omul înclinat spre beție, a băut prea mult, s’a îmbătat, a înjurat-o groaznic și a bătut-o pe măsa și a aruncat sfânta icoană în privata”. Insă d. Bunin crede că „omul se va deștepta după beție, își va veni în fire, va înțelege ceea ce a făcut și se va pocăi”. După d. Bunin literații rămași în Rusia nu-s lite­rați, ci slugile călăilor, literatura ce apare acolo nu e li­teratură și singurul focar literar se găsește aici, un re­fugiu. Bine­înțeles, că susținând chestia cu atâta parțialitate nici Stepan, nici Bunin n’au avut dreptate. D. Stepan a trecut cu vederea faptul, că cu toate ne­voile, cu t­oate suferințele grele, în deplină singurătate, scrii­torul rus în refugiu își continuă tradițiile marii literaturi ruse și ca dovadă aduce opere, pline de multe ca­lități superioare, ca bunăoară, „Roza Ierihonului” de Bu­nin, ca „Cupa nebăută” de Smelov, ca „Rusia ’n foc”, de Berr­izov, ca operele filosofice ale lui Berdeaev, etc. D. Bunin la rândul său n’a voit să recunoască că în Rusia, au rămas mai mulți scriitori de o valoare su­perioară, de o mare importanță în istoria literaturii ruse, cari au creiat curente puternice, dând literaturii un avânt nou, cari în lanțurile regimului sovietic slujesc la alta­rul literaturii și dacă refugiul poate să noteze în rân­durile lui pe: Ivan Bunin, Ivan­­ Smelev, D. Merejcovsky, Alexis Remizov, M. Arțâbașev, A. Avercenco (a murit), V. Balmont, Z. Hippius, B. Zaițev, I. Surguțev, V. Ne­­mirovici-Dancenco, E. Chiriacov, N. Teffi, N. Berdeaev, S. Bulgacov, Leon Șeștov. — în republica sovietelor sunt: Theodor Soiogub, Alexandru Bloc (a murit), Andrei Bielâî, Valerie Briusov (a murit), M. Cuzmin, M. Herșenzon (a murit), M. Prișvin, E. Zamiatin, N. Gumilev (împușcat), Anna Ahmatova, A. Ciapaghin, I. Potapenco, K. Trenev, cont. Alexis Tolstoi, P. Șceg­ov, Ivanov-Razumnic, A Gornfeld, A. Volânsky, A. Izmailov (a murit), O. Forș, T. Slezkin, V. Șișcov și afară de ei Maxim Gorky. Dar încă ceva. Pe când în refugiu nu s’a ivit nici un talent tânăr, nou, in Rusia s’a ridicat o generație nouă de scriitori, ale căror opere dovedesc talente tinere, puter­nice, pline de făgădueli, ca Pilniao, Leonid Leonov, Con­stantin Fedin, Mihail Bulgacov, Mih. Zoșcenco, Tihonov, Maiacovsky, Sergiu Esen­in, Ilie Ehrenburg, Șolovsky, Sei­­fulin, Pant. Romancov și atâția alții. D-na Hippius i-a numit pe scriitorii tineri „pui de șarpe”. Nu știu de ce capricioasa poetă și-a ales o for­mulă atât de ciudată. Literatura rusă contimporană e un corp tăiat în două toate aici și este cea mai mare tragedie a ei. Altădată mă voiu ocupa de literatura rusă din re­publica sovietelor și de condițiile în care se găsesc acolo scriitorii. LEON DONIG SCRIITORII RUȘI­ DE AZI­­ ■— —I d­ar ii nocaia.sr & Paris, 1925. No­embr­ie. * & Primăvara Ca niște copile în rodiii verzi de mătase Copacii din uliti aruncă umbre pe case. Prin ferestrele deschise pătrunde foșnetul lor și misteriosul fluid, răcoritor. Primăvara, în vracul meu­, se înclină, un par are flori și in mână o tamburină. In ochi îi servesc bucurii nepermise. Pe­ obraji și pe buze rodesc cireși și caise. Primăvara mă vrăjește cu pasul acela Ce are mișcări grațioase de tarantela. Primăvara mă chiamă să dansăm împreună. O, primăvara strengară și nebună! Primvara mă poartă pe cărări de limine . In tremur de lăute și de mandoline. * Mă duce departe spre livezi de portocale In sunet de timpane si de dmnbale. Mă pierd cu ea în nemărginita zare in freamăt de glasuri si de ghitare— LEON FERARU

Next