Adevěrul Literar şi Artistic, ianuarie 1926 (Anul 7, nr. 265-269)

1926-01-03 / nr. 265

ííiííiS“ vii. - wo. 265 *P31503* 5 LE» EXEMPLARUL »M Ț^hA IO LEI EX. VI SI RAI WA I­STfel Adevărul cft.m.TOR|, r AL. V. BELDIMAN 1888-1897 FONDATORII I CONST. MILLE 1897- 1920 Literar ==.și­ Art Duminicel, 3 ianuar 1926 is­tic. FONDAT in 1893 ^­­m:'.'- îliterator* Gustul pentru subiecte luate din altă lume decât a noastră, nu-i legat de o estetică particulară sau de vre-o școală anumită. Este o trăsătură generală, comună tutu­ror literaturilor. Nici chiar marea împărțire a temperamen­telor în clasice și romantice n’are vre-un raport cu exo­tismul. Tragedia clasică franceză predică alegerea decoru­lui antic cu acelaș entuziasm cu care drama romantică crede în dogma temelor spaniole sau italiene. Eroii lui Hugo, Vigny, Dumas, Shakespeare, Shelley, Byron, Goethe, Lessing, Schiller, trăiesc aproximativ in toate provinciile mai importante din Europa. Că este imposibil unui scriitor, de oricât talent, să zugrăvească veridic realități altele decât cele natale sau decât cele pe cari le-a trăit mai des —, aceasta a do­vedit-o foarte convingător de Ibrăileanu. Nu putem de­scrie decât ceea ce am văzut mai mult. Arta e selecție. Există artă acolo unde există putința de a nedreptăți anu­mite realități în beneficiul altora. Orice bucată literară as­cunde îndărătul simbolismelor ei diverse, o autobiografie involuntară, tocmai pentru că a face artă înseamnă esen­­țialmente a îngroșa importanța acelor fapte care au ocu­pat locuri privilegiate în sufletul nostru. Nu-i de ajuns să pricepem o situație străină; este indispensabil să o pri­cepem mai bine decât pe orice alta. Arta nu se mulțu­mește cu lucruri înțelese pur și simplu, ci cu lucruri­ în­țelese prin excelență. Așa încât „imitația” „decorurilor” străine rămâne o imitație, iar mediul un decor. Totuș — adaugă d. Ibrăileanu — o calitate poate rămânea unor asemenea teme Este mai marea lor can­li­tate d­e poezie. Poezia inerentă lucrurilor petrecute aiurea departe în timp sau în spațiu. Decât — spune tot d. Ibrăileanu mânuirea unor astfel de efecte este deosebit de delicată. Căci riscăm mereu a cădea în ridicolul anacronismului. Pentru a păstra iluziunea „culoarei locale” trebue să ne mulțumim a descrie numai sentimente de acele „etern omenești”, a căror generalitate și ubiquitate să pună decorul exotic la adăpostul vre-unor desmințiri din partea unor mai buni cunoscători. * * Să încercăm a duce mai departe aceste reflecțiuni. Dacă într’adevăr nuvela sau drama exotică ne obligă să alegem numai sentimente general-omenești, atunci ea va fi naturalmente cultivată în deosebi de scriitorii cari, tocmai prin temperamentul lor, sunt înclinați înspre ce-i ^ efcern­­omenesc. Și ajungem astfel la o conc­uzie cam paradoxală. Romancierul alege subiecte exotice nu pentru a descrie ade­văruri particulare, ci dimpotrivă tocmai pentru­ a picta si­tuații general adevărate totdeauna și pretutindeni. Și, în genere, el nu se va mărgini la o singură țară străină. Nu­velistul de țări străine nu e un spion, ci este un sociolog, nu face poliție, ci oare­cum etnografie comparată. Bourget n’a spus oare despre Leconte de Lisle că opera lui este o impunător,­­ anchetă și un vast repertoriu al tuturor sim­bolurilor sociale ale omenirei, o frescă aproape complectă a simbolurilor religioase și morale din toate timpurile și locurile? Leconte de Lisle trece d­ii izațiunile diverse prin sita cercetării sale „obiective”, și păstrează doar ceea ce ia cutare popor samănă cu ceea ce poate găsi la cutare altul. Tot astfel Loti, tot astfel Heredia. In sonetul Geopatrei, ceea ce ne încântă este modernitatea semoiternă a sufletu­lui lui Antonia și al iubitei sale. In descripțiunile lui Loti, de asemeni, este tot eternul­ omenesc care ne impresionează. In fond, nu-i nici­ o deosebire între procedeul lui Beaumarchais, care descrie societatea spaniolă și Verheeren care pictează gări și coșuri de uzină. In ambele cazuri, preocuparea e aceeaș, și este­ valoarea simbolu­i­lr. Legea de aramă a artelor frumoase este tocirea simbolurilor. Un obiect oarecare, o formă de frază, de ritm sau de linie, numaidecât se învechește. Trebue, în permanență, să se caute lucruri și Simboluri noui. Și căutarea se face­ mer­gând mereu mai departe in afară, și alegând ustensilele pe care poate că altă dată toată lumea le disprețuise. Mae­­terlink nu ne povățuește el să ne slujim, de preferință, de tot ce e neînsemnat, sub cuvânt că numai aceste lucruri au o adevărată și misterioasă însemnătate? Francis Jam­­mes purcede de la o estetică analogă. Jules Lafargue, în alegerea obiectelor preferate, se folosește de arsenalul me­tafizicii. Personagiile principale di­n lirica lui sunt Cosmosul, Totul, Nimicul, Ironia interplanetară, etc.; cu ele, isbutește acest poet să ne lase moștenire, cum spunea Beaunier, un „nou fel de a zâmbi”. Acel ce caută teme exotice nu face alt­ceva. Preocuparea sa este tot de a schimba, de a înnoi, de a-și varia mij­­­­loacele de expresiune, de a găsi alte simboluri adecuate. Decât operația nu-i tocmai ușoară, și este o benedicție când găsim simboluri oare­cum deja pe jumătate făcute, cum sunt simbolurile sociale ale altor popoare. Sunt tot­odată altele decât ale noastre, și totuși, n’avem decât să întindem mâna a le culege. Aci­stă toată deosebirea dintre aria zisă „subiectivă", și cea „obiectivă”. Ar fi greșit să credem că in cea de a doua ipoteză autorul șade pasiv, și nu mai suportăm realita­tea externă. In fond, el intervine foarte efectiv in cercetarea faptelor exotice pe care își propune să le descrie numai. Apoi alege cu îngrijire detalii caracteristice în simboluri in­­tr’adevăr reprezentative pentru sentimentele etern omenești de care el, autorul, este în prealabil obsedat. Deosebirea între Parnassieni și Simboliști este de na­tură, ca să zicem așa, socială. Ambii sunt în fond simboliști. Ambii caută simboluri noui. Decât Parnassieni! se adresează în străinătate și în trecut. Simboliștii inventariază prezentul și scrutează vii­torul. Ei aleg ca simboluri acele semne exterioare în care se pare că se va întruchipa, in curând, sensibilitatea contem­porană. Simboliștii și Parnassieni­ aleg simboluri. Dar cei dintâi pariază, pe când ceilalți merg la sigur. Verhaeren, de pildă, riscă totul când îndrăsnește a-și svârți aria sa în­treagă peste orașele tentaculare, sau Francis Jammes peste un bou care mugește în ogradă. Leconte de Lisle nu riscă aproape nimic, și au in orice caz riscă totul Mor, altceva atunci când își instalează sensibilitatea în acele con­fortabile fotolii care sunt religiile, moravurile, datinele și miturile pe cari, veacuri de-a rândul, le au crezut și practicat semințiile întregului glob pământesc. Acum pricepem exotismul. El se poate defini­ un sim­bolism comod. Un simbolism care se sprijină pe oarecare încurajare tacită și prealabila din partea sensibilității publice. In fond, nn orice emoție estetică stă, ascuns, un rațio­­ment ,­a fortiorizând, cu „o lampă stinsă și o ușe în­tredeschisă” Maeterlink ne sugerează durerea universală a disparițiunei, aceasta însamnă că detaliul ales ca simbol, cu cât pare mai străin de interesele noastre, cu atât este el, în realitate, mai aproape de noi. Și estetica exotismului ... outrance” nu este prea deosebită de poetica Maeterlin­­kiană. Kayserling, în al său Reisetagebuch, o formulează foarte plastic: „Drumul cel mai scurt de la mine până la mine însumi, este de jur împrejurul globului”. Și dacă ni s’ar îngădui a defini poezia, un maximum le etern­ omenesc sugerat de un minimum de simbolism exterior, am înțelege mai bine de ce decorul exotic are — am spune d. Ibrăileanu — in principiu mai multă poezie decât literatura cu subiecte indigene. Căci atunci când des­criem medii străine, suntem oarecum obligați a alege, cu cea mai mare rigoare, exclusiv detalii reprezentative, — sub pedeapsă de a nu interesa. Risc cu mult mai mic pen­tru cei ce descriu societatea lor proprie. Ori­cât de nemeș­teșugită ar fi elaborarea artistică, cetitorii vor găsi poate, chiar fără voia și meritul autorului, interes în lucruri care le sunt a priori familiare. Pe când evenimentele petrecute a alte meridiene trebue, prin definiție, să fie foarte suges­tive. De aci și mai marea lor cantitate de poezie. * * * încă o remarcă, înainte de a sfârși. Ar fi o greșală să amestecăm această poezie inerentă exotismului, (care, cum am văzut, ține de cauze pur tehh­­nice), — cu „nostalgia trecutului” sau cu „melancolia de­părtării”. Că distanța — fie în timp fie în spațiu — are un tonus afectiv mai pronunțat ca acel al­ impresiilor ac­tuale — aceasta-i, desigur, un necontestat adevăr, dar un adevăr străin de problema noastră. Când zicem că tre­cutul ne mișcă, e vorba de trecutul nostru personal, de vremile de mai -1e tiii'ît ale, precariei' biop-'afii. C­ legătura poate fi intre aceste realități curat individuale și strict intime, — și adevărurile literaturei exotice care am văzut că trebue să fie eterne și universale, sub sancțiunea de a nu mai fi de loc? D­I. SUCHIANU Sânii, Lemne De când a prins zăpada să-și aștearnă Aripile bătute în fulgi mărunți Pe negrul câmpurilor și pe munții Pădurile sau pregătit de iarnă. Din mrejele văzduhului întreg, Increment un cenușiu veșmânt Lumina cade, molcom, la pământ, iar crengile pe brațe o culege Prin liniștea întinderilor depărtate Cărările, bătând prin văi mătănii. Aduc de dimineață, de prin sate, îngândurate cârduri lungi de sânii. Alunecând pe­roase tălpi de lemn Înaintează săniiile către-un semn. Pe care marginile codrului îl fac cu câte-o mână albă de copac. In inima pădurilor adânci Sub albe policandre înghețate, Ca niște urme de comori, uitate, S’ascund grămezi de lemne printre stânci. De când și-au smuls coloanele din cer Cu toate verile topite ’n trup. Lumina lor e piatră scumpă ’n ger. De aceea săniile când ajung $i lângă ele scapătâ ’n genunchi. Din pace-adâncă lemnele se rup Ca vaet lung, De parcă plânge codru 'n orice trunchi.... Târzii, trec săniile încărcate Pe câmpuri, iarăși, zare după zare. Spre târgurile negre și spre sate, S’aprindă ’n orice vatră câte-un soare... O. BÂRGĂUANU à Revelionul Ești om sărac, n’ai reușit în vîn­a­-ți Intimă, ești un sin­guratic. Ți-ai isprăvit munca, grija și amarul zilei. Ești lăsat în pace. Capul îți mai vâjâe de crâmpeele înghesui­te ale gândurilor ordinare. Grijile rvesc încă în juru-ți, ca niște muște negre. Dar puțin câte puțin te liniștești, apoi capul ți se eliberează de gânduri. Ai adormit pare că.... Un punct luminos se apropie din depărtare, se măr­­ește, se frânge în culori, suflă cu căldură, bucurie și iu­bire. Simți în piept o istovire dulce. Visezi ? Dormi ? Nu, ești conștient. E dorința ta și o vezi cum se împlinește. Dacă ai visat odată la casa ta proprie, cu grădină, flori, pădure, râu, câmpuri cu lanuri de grâu, cu cirezi de vite,­­le ai pe toate acum... In casă îți vezi prietena vieții, o ființă frumoasă. Se apropie de tine, încrezătoare, zâmbe­ște numai pentru tine.... Zgomotul roților pe pavaj, lătratul câinilor te treze­ște. Nu mai ai nimica din câte ai dorit și le-ai văzut abia împlinite. Ești ..flămând și gol, fără adăpost“— Tristețea te cuprinde. Dar n’are a făce ! Ai avut totuși clipe de fericire adevărată. Asemenea clipe sunt totdeauna înșe­lătorii dulci. Fericirea nu ți se dă decât prin înșelătorie. Insă cea mai plăcută înșelătorie e aceia cu care ne înșe­lăm conștient, când știm bine că ne înșelăm, și totuși ne înșelăm. In ajunul Anului Nou, în fiecare an, al copilăriei mele, mă înșelam regulat și retrăgam totuși clipe supre­me de fericire. N’am fost ținut din scurt și mâncam foarte bine în casa părintească. Insă cu toată viața-mi fericită de copil, ardeam în­ acea zi de o dorință pasionată: să trec încă odată prin clipe fericite, câștigate printr’o înșe­lătorie evidentă. Tatăl meu era gospodar bun și evlavios, uneori se­ver cu noi, niciodată însă crud, și plin de griji pentru bu­na stare a familiei. In ajunul Anului Nou, după ce ne în­toarcem cu sania de la biserică, pe înserate, intrăm în su­fragerie. Pe masă,­ numai pâine și sare. Bunătățile vor veni treptat una câte una. Ard lumânări de ceară. Ne a­­șezăm la masă. Am o mare grijă, un oroect de înșelăto­rie cu totul nou. In odaia mea păstrez o taină, un mic pachețel de hârtie albă, cu un pic de ,.tabacioc“ din tabacherea lui E­­frem­, v­ úitul. Am păstrat secretul acestui tezaur până și n­­i-og.1 -11P0 Valea rîdfovînil cunoaște absol­ut! ’■i’patrifennie. röleáséls care decurg din­­ acest secret ! Se voi avea numai eu. jj Am obținut tabac de la Efrem cu mare greutate. A vrut și el să-mi cunoască taina. Îmi zise: — Taină mare ? Toate vrăbiile din curte o ciripesc Bătaia de joc din partea vizitiului nu m’a făcut de data asta să fug la mama și să mă plâng împotriva lui Efrem­. — Vreți, cu conașule, să vă spun taina dumneavoa­stră ? — Va trebui tabac, pentru ca să strănutați. Sunt rușinat. De unde o știe Efrem­ ?... In fine îi zmulg acel pic de tabacloc, dându-i în schimb o promi­siune solemnă că, făcându-mă mare, îi voiu da o vacă, doi cai și pe sora mea Valea.... Acum începe masa Revelionului, in fața Pomului de Crăciun. Reușesc să mă strecor în odaia mea, scot taba­­c voch­i, îl leg într’un colț al batistei și mă întorc la masă .Mâncăm. Tata e în cea mai bună dispoziție: glumește. Toate glumele lui ne sunt cunoscute de mult. N’a fost prost și ar fi putut să scornească multe glume nouă. Insă — la ce bun să le scornești când ai gata atâtea vechi și bune ? Și iată, când era să spună una veche despre prăji­­­­turi, mama strănută tare. Tata își opri gluma și zise. — Împlinirea dorinței­ îți doresc... Ce să-ți fac ca­dou ? La toamnă, după strângerea recoltei am să-ți fac o șubă de vulpe. — Mulțumesc,—zise mama.— Chiar am nevoie de o șubă nouă. Inima începe să mi se bată tare. Însă tem ca cineva să nu strănute înaintea mea și ca tata să nu-i dăruiască ceea ce vreau eu. Mă uit cu bănuială la Valea. Văd că privește fix la flacăra lumânării, își dilatează nările și se silește să strănute, dar nu reușește. Vasilisa, servitoarea, aduse compotul de fructe uscate, se întoarse și strănută chiar la ușă. — A, Vasilisa ! — zise tata­ — împlinirea dorințe­lor ! Iți doresc... ceea ce dorești, adică un logodnic cum­secade, voinic și frumos. Il vei găsi desigur. Din partea mea însă îți daruesc... Știi ca scroafa noastră cea neagră trebue să fete în curând. Poți să-ți alegi un purcel, care vrei... — Foarte mulțumesc, boerule, — zise Vasilisa ,și veni să-i sărute mâna. Emoția mea ajunge la culme. Masa e aproape is­prăvită. Vasilisa va aduce îndată samovarul. Atunci o strănutare oricât de tare nu va mai avea nici o însem­nătate. Orice lucru are numărul lui de ordine... N’am fost excroc din fire, dar... după câteva efor­turi de conștiință mă hotărîi. Scosei batista, o desfăcut astfel ca colțul cu tabacioc să-mi nimerească drept în nas. Mă prefăcui că-mi șterg nasul, și trăsei­­ cu toată puterea din tabacioc. Mă zbârcii în aceiași clipă și scosei o strănutare formidabilă. Apoi a doua, a treia. M’am ză­păcit deodată : nu prevăzusem un asemenea efect, și mi se păru că voi strănuta într’una toată seara. Dar nu s’a întâmplat așa. Mă oprii și-mi ștersei bine nasul. Tata se uită la mine cu mare atenție, și mustața lui cea lungă se mișcă ca la un gândac. Mă pricepu. O­­brajii mi se aprinseră tare de tot. — De trei ori ? — strigă tata. -- Ești cel mai feri­cit dintre noi. Iți doresc împlinirea dorinței. Dar ce vrei să-ți dăruesc ? — Mânzul de la Iapa cea neagră ! —scăpai o salvă categorică... Mânzul era într’adevăr fermecător, și ini­ma mea îi aparținea fără rival. Când am reușit, ori, sa-1 prind în grajd și să-i sărut botul, am trăit o fericire cu a­­devărat cerească. ... — A ! — zise tata. — Ai gusturi fine. N’am efface, ai strănutat de trei ori — deci mânzul, viitorul­­ iar fru­mos, e al tău. Bucuria mea n’a avut margini în scara aceia, însă sărmana mea surioară Valea n’a avut nici un pic de no­roc. N’a reușit să strănute. Ochii ei s'au umplut cu la­crimi... — Știi ce, Valea ? — zise tata­­ — cere-i fratelui tău batista și șterge-ți nasul. Poate că ai să ai atunci no­roc și tu. Cum ? — Taina mea e descoperită ?... Sângele mi s’a scurs în tălpi. Tata vrea evident să mă defăimeze. — Nu, glumesc numai.. — zise tata. — Valea n’a strănutat, însă a vrut să strănute atât de tare, încât e ca și cum ar fi strănutat. Iți doresc și ție împlinirea do­rinței, știu care e : îți dăruesc vițelușa aceea, de anul trecut, dela vaca , Marusea“... Fața Valei s’a înseninat, lacrimile au dispărut ca prin ninune. Proprietatea purcelului, care încă nu se năs­cuse, începu să aranjeze cești și pahare pentru ceai... Bând ceai, am ajuns la ora 12, la felicitări și la somn. A doua zi am intrat în stăpânirea mânzului. Cum se manifesta stăpânirea ? — In primul rând el era al meu — ceea ce era cunoscut de toată casa. Fericirea a­­cestui sentiment e atât de deosebită, încât nu o pot ex­plica. Ce-i drept, în curând am fost plasat într’un liceu, din oraș. Apoi creșteam și eu, creștea și calul meu. Mai târ­ziu Taii văzut, de vacanță, înhămat la o saca, de Efrem­... Numai mama a rămas cu șuba și Vasilisa cu purcelul ei. Vițelușa Valei însă a avut aceeași soartă ca și calul meu: s’a făcut vacă de lapte în gospodăria tatălui meu, pe când Valea învăța în oraș. Importă mult aceste circumstanțe sau nu ? Cred că n’au nici o importanță, fiindcă principalul era obținut de noi: și eu și Valea trăisem clipe de dulce înșelătorie și fusesem fericiți... Trad, din rusește de L N. POTAPENCO lntre scriitori Un cuvânt al lui Penal U11 dineu literar, în saloanele unei aristocrate pari­ziene. Jules Simon dezvolta o­ temă foarte interesantă, când — la un moment dat — Renan face un gest în semn că vrea să vorbească. Gazda nu-i da răgaz. — O clipă, d-le Renan, vom fi fericiți să vă ascultăm după ce d. Simon își va dezvolta ideia. Și Jules Simion a vorbit, a vorbit— până la deșert Se servea cafeaua, când gazda s’a adresat lui Renan: — Mi se pare, d-le Renan, că aveați de făcut o obiec­ție.­­— Da, doamnă, răspunse Renan. Voiam să mai cer puțină friptură. Cunoștințele d-nei ducesa Ducesa de Atholl este deputată în Camera Comune­lor, subsecretară de stat la ministerul englez de instrucție publică, și scriitoare cunoscută. La ultima sesiune a So­cietății Națiunilor, ducesa a participat ca membră a dele­gației engleze, înainte de a părăsi Londra, un coleg din cabinet a sfătuit-o: — Nu neglija să vizitezi Coppet, castelul celebrei M­me de Stael. Și ducesa a răspuns cu convingere: — Mă tem că n'am să am vreme. Dar acuma, toată lumea distinsă din Europa se află la Geneva. Sunt sigură că am să întâlnesc și p­e doamna aceasta... Naturalism In Franța, în vremea când Emile Zola cheltuia va­luri de cerneală pentru precizarea „naturalismului“ în li­teratură, se obișnuia maniera literară a „documentărilor” — amănunțimi plicticoase, descripții exagerate, înregis­trarea celor mai obscure crâmpeie de viață... în acest chip, naturalistă pretindeau că fixează „colțuri de viață“ din care făureau viața în întregime (adică, un ciclu de romane în nesfârșite volume). Villiers de l’Isle-Adam — care nu fusese cruțat de criticii naturaliști — vorbea într’o zi cu un alt literat: — Am să fac și eu un roman „trăit“, în 300 de pagini. Un rentier pleacă Duminecă la țară, dar își uitase punga..

Next