Adevěrul Literar şi Artistic, martie 1926 (Anul 7, nr. 274-277)

1926-03-07 / nr. 274

.ADEVERUL UITERAN SI ARTISTIC" 1. „Particularii de clasa întâi, în sala de desen!"4 O sală albă, simplă, cu pereții plini de foi de bloc pe care mâni de începători lăsaseră cu ajutorul cărbunelui­ urmele stângăciei lor sub formă de jumătăți de nasuri, ochi singuratici, profituri banale, sau schițe de arhitectură șco­lărească, cu case lucrate după un singur tipic, numai în dreptunghiuri­ fără stil, fără nici o viață. Sub o poliță lungă de stejar lustruit stau atârnate câteva reliefuri de ipsos: figuri de fauni, chipuri suave de copii, ciorchini de stru­guri și alte felurite modele, iar pe poliță, înșirate la rând, minuni de ale olăriei naționale gătite cu împestrițări de motive românești: urcioare, ploști, vase pentru flori și stră­chini. . Mulțimea candidaților dase năvală pe ușa care le sta­ge închisă mai bine de un ceas. In câteva minute băncile se acoperiră până in fund cu băeți și fete de toate vârstele: învățătoare fără diplomă lângă mici liceeni în uniforma, sergenți, plutonieri, lângă fete de doisprezece ani, un a­­mestec de capete mici, mari sau țuguiate, cu părul piep­tănat sau în neregulă, cu trăsături fine sau grosolană, cu fruntea nefiresc de lată sau supărător de îngustă, întocmai ca într’o sală de cinematograf. Toamna trimetea, prin geamurile larg deschise, până în fundul clasei, o adiere de belșug, de porumb strâns , hambare, de fructe coapte. Un sfârșit de Septembrie îm­brăcat în aur, copilăros și fraged ca o zi de Mai după ploaie.­­Un băiat de la cancelarie, călcând țanțoș, trecea din bancă în bancă, punând pe coala de hârtie a fiecăreia, ștampila liceului. w . . . De la o biserică din apropiere se auzea trăgând clopo­tele, pentru că a doua zi era Duminecă. Cântecul lor mă­năstiresc aducea în clasă fiori de zi mare. S ar fi părut că e săptămâna Paștilor, dacă un tei bătrân dela fereastra din fund nu și-ar fi tot tremurat pe pânza albastră a ce­rului câteva ramuri cu frunze rare, îngălbenite, pline de neastâmpăr. .. . In locul profesorului de știinte, care era bolnav, direc­torul veni în clasă cu un necunoscut. Povățui pe toți cei de față să asculte de domnu doctor, strânse prietenos mâ­na acestuia și plecă. In ochii tuturor sclipeau lumini de bucurie. Profesorel titular era un om rău, care nu iubea copiii. La concursu pentru catedră nu-i întrebase nimeni dacă-i sunt dragi. Domnul Doctor dete subiectele, rugă pe candidați să se poarte cinstit, se plimbă puțin prin clasă uitându-se la nimicurile din perete, apoi se așeză la masa din față și în­cepu să cerceteze pe rând chipul fiecăruia. O albină mânată de instinctul femei apropiate, căuta adăpost, cercetând călimările, speriind fetele. Dacă nu­­e-ar întuneca teama de necunoscut și de note rele, ceasu­­rile acestea de lucru la probele scrise, de muncă în comun a minților tinere, ar înnota în desăvârșită liniște și poezie. Privirile distrate ale doctorului urmăriseră mult timp focul vântului în frunzele galbene ale teiului de la fereastră. Dar cu încetul ele fură prinse în spre mijlocul băncii a­ cin­­cea de o faptă care la început îl necăji, iar în urmă îl făcu să zâmbească. Un om în toată firea, copia fără sfială de la vecina lui, o fată pipernicită, cu ochii mici și obosiți,cu părul castaniu și neîngrijit, cu degetele dela mână mai subțiri și mai galbene decât tocul de os cu care scria. Ce lipsă de obraz — se gândi doctorul — să furi mun­ca unui copilaș, să te bucuri că un trântor la avutul agoni­sit cu cine știe câtă trudă de o fetiță de unsprezece ani Figura omului în toată firea avea însă ceva care pu­sese stăpânire pe doctor și-l făcea să amâne mereu mus­trarea: niște mustăți groase, pe care teama de a nu fi prins î le mototolise cu totul sub nas. Scriind, el își țuguiase bu­zele mult, fără să-și dea seama, și se mișca întruna ames­tecând, ca un copil când fuge. Numai când și alții din clasă începură să bage de seamă, doctorul se ridică dela locul lui, se opri în fața băn­cii întâia, și întinse mâna în­spre locul acela, vorbind de departe . — Domnule, cum te chiamă pe dumneata? — Matei Stelian. — Ești slujbaș unde­va ? — Da. Telegrafist la calea ferată.... Vecinul fetei cu ochii mici avea fruntea imbrobonată­­ de sudoare, iar în colțul gurii lui încremenise la adăpostul mustăților o zâmbire batjocoritoare, pe care numai cine nu știe ce e disperarea poate săvârși nedreptatea s-o osân­dească. Dar doctorul era om încercat și cuminte. Pricepu în­curcătura și se întoarse iute către fată : — Bine, fetițo, tu nu ești în stare să-ți păzești înscri­sul ? Dacă dumnealui nu se sfiește să copieze de la tine, învață-1 tu cel puțin minte. Fă-1 să simtă că te fură. Iă-1 să priceapă că e destul de rușinos ca un om mare să se bu­cure așa la munca unui copil Sunt sigur că nici nu-1 cu­noști. — Ba da... Și lacrămi mari ca picăturile unei ploi după secetă î ncepură să cadă cu repeziciune din ochii mici și stinși ai ’etei, de-a dreptul pe bancă. <— Sunteți rude ? *— Da. E tăticu.... O sguduire electrică, venită pare că din scânduri pă­trunse deodată clasa întreagă. Doctorul își adună toate puterile ca să se stăpâ­nească. Se sili să alunece spre glumă: — Bine, dar când am plecat de acasă, nu ți-a «pus ma­ma să nu lași pe tăticu să copieze?... Un râs prietenos isbucni­t ca o firească ușurare — din toate părțile. Dar tăticu țucuiase din nou buzele, întinse gâtul, în­chise ochii pe jumătate și zise ca dintr'un vis: 1— N‘are mamă... Suntem singuri... Doctorul nu mai zise nimic. Fugi îndată spre fereas­tra din fund, ca și cum IV fi chemat cineva acolo. Și stătu de vorbă cu frunzele îngălbenite de zeîv până când cel din urmă băiat părăsi clasa. Când fu singur, începu să caute printre col­be de hâr­tie. Puse de-asupra probele iscălite cu numele Matei Ste­lian și Matei Irina și se duse—aproape alergând — în can­celaria directorului. După o săptămână — când se dete rezultatul !— tatăl și fiica își citiră, tremurând, numele pe lista promovaților î. A. BASSARABESCU lin om în toată fireai ' ~—eessstft sssa------— Burlescă Harnic, un cocoș în depărtare, Pregătindu-și vocea de tenor, A trezit din somn întreaga zare, Cin solfegiu vesel și sonor Prin grădină, a luminii salbă A 'mpletit pânzei de-argint vioi, Gâștele in rochia lor albă, Și-au pus ghete galbene și noi, Cu o barbă lungă ca de popă, Trece-un țop cu coarne îndrăznețe, De căldură, cade in sincopă, Și se culcă vântul prin fânețe, La pupitrul crengilor bogate, Dirijează­ atent, ca frenezie, Un maestru, 'n chip de rândunică, îmbrăcată ’n frac de dirijor; împrejurul ei» aliniate, — Pe o partitură mititică, — Un motiv burlesc de simfonie Cizelează pasările 'n cor.... Rațele tac hae de nămol.. Și in depărtarea opalină, Ciocârlii ce sboară ’n rotogol, Ciugulesc grăunte de lumină, Fluturi—dungi de orzont, ă­ ser­ete Fac o înflorită bigamie, Viespile ’narmate cu stilete Perforează zarea aurie Un măgar a prins tn bătătura Răgușeală cronică — pe semne — Căci, strident, răsună vocea-i dură Ca un ferestrău, ce taie lemne; Iar moțam în mantie de nea, Face băi de soare, tropicale, Și din teaca lui de catifea, Scoate, leneș, vârfuri de pumnale... ALEXANDRU BILCIURESCU SOCIETATEA SCRIITORILOR ROMANI a premiat volumul SURPRIZA anele de ION DONGORON apărut in „BIBLIOTECA DIMINEAȚA* No. 21 Manifestul Asociației Femeilor Americane pentru pace Acum un timp, prin îngrijirea Femeilor a­­mericane pentru pace, s'a răspândit in Statele­ Unite acest manifest, pe care-l reproducem din prea interesantul „Bulletin du Groupe d’études scientifiques din Paris, de sub conducerea prie­tenului nostru Paraf Javai. Aveti oare idee că budgetul Statelor­ Unite pe 1920 cuprindea pentru războaele trecute : 3.856.402.856 dolari- Pentru războaele viitoare: 1.424.138.577 dolari. Pentru e­­ducatie și știintă, numai 57.093.551 dolari ? Aveți idee că crucișet­oarele pe cari le-am construit au costat, fiecare, câte 8.000.000 dolari ? Mai mult de­cât s’a cheltuit pentru construirea colegiului din Harvard. Aveți idee că crucișătorul modern postă acum 40 mii. dolari? Cu cât s’ar întreținea nouă universități, ca cea din Colombia, vreme de­ un an? Aveți idee că 68% din bugetul țarei noastre sunt pentru războaiele trecute ? 25% pentru războaele viitoare? Și că pentru operele de pace se rezervă numai 7 la sută? Cunoașteți oare personal atitudinea deputatului sau senatorului vostru, fată de războiu si de pace ? Votat­a el nare ca 93 la sută din venitul nostru național să se între­buințeze pentru războ­u? Și dacă a votat, mai reprezintă el oare, în timpul de față, părerea voastră față de război? Vă dați oare seama că războiul chimic e într’atât de perfecționat în­cât armate întregi, orașe întregi pot fi dis­truse într-o singură noapte prin niște bombe și gaze nouă, făcând astfel de prisos puternicile armate de uscat și de mare? Asta ar putea să vi se pară ciudat, dacă Nu cunoașteți că, cu puțin înainte de armistițiu, Oe­­manii își întocmiseră planurile pentru un dublu raid noc­turn asupra Parisului. Primul grup de aeroplane trebuia, într-o sută de locuri, să răspândească fosfor aprins, care nu se poate stinge cu apă. Prin lumina incendiului, al doi­­lea grup trebuia să aleagă punctele cele mai însemnate ale cetății, ca să arunce asupră-se puternice bombe. La sfârșitul războiului, Statele­ Unite fabricau un gaz lewisit, pentru campania 1919. Gazul acesta e invizibil: el pătrunde în pivniți și subterane și ucide pe dată ce-i res­­pirat. Asupra pielei produce o otravă care pricinuește moartea. El are o capacitate de răspândire de 55 de ori mai mare decât orice gaz întrebuințat până azi. Experții so­cotesc că 12 bombe de calibru mare ar putea ucide popula­ția unei cetăți ca Chicago. Să nu credeți că acești agenți de distrugere poate să-i monopolizeze numai America. De îndată ce se știe că un produs oarecare chimic există, descoperirea lui aiurea e lesnicioasă. Chiar și este inventat un gaz și mai puternic decât lewisitul, care, se crede, nu numai că va ucide indi­vizii și vegetația, ci va face, vreme de șapte ani, orice viață cu neputință, , Să nu vă înșelați”, conferința care­ e vorba să se întru­nească la Washington, n’are de loc de gând să organizeze dezarmarea. Tot ce urmăresc delegații se mărginește la o scădere a cheltuelilor (mai cu seamă pentru statele mai bogate), reducând armamentele. N’avem nici un motiv de a crede că delegații vor face ceva ca să asigure o pace statornică. N'ați voi care să stăruiți alături de noi pentru desfiin­țarea războiului, până nu se distruge neamul omenesc? Noi ne-am organizat pentru a lucra la dezarmarea ime­diată, universală și permanentă. ASOCIAȚIA FEMEILOR PENTRU PACE (Rugăminte: Manifestul acesta de trecut mai departe) Asociațiile femeilor de la noi, clase de no­bile preocupări și ele, neapărat, văzând activi­tatea consorei americane, vor căpăta negreșit un și mai mare imbold pentru intensificarea stăruințelor lor, al căror orizont îl vor întinde poate și ’n alte domenii, pentru care le credem fără îndoială capabile. . * P. MUȘOIU Din micile povestiri ale lui Sam Joe­ ­nny are un picior minunat, piciorul Cenușăresti din poveste. Și ea știe lucrul ăsta. — Prietene, spune ea lui Marcel, curtezanul ei—mi se pare că mi s’a desfăcut șiretul la ghiață. Vrei să aș­tepți un moment ? — Lasă-mă pe mine, te rog, imploră Marcel plecân­­du-se repede. Anny, cochetă, primește, întinde piciorul și... — Eu... da... vezi... bâigue Marcel zăpăcit Și Anny abia acum își amintește și roșește brusc : se încălțase dimineața cu ghetele cele cu nasturi. Anecdote Fostul director al ziarului Gaulois, Arthur Meyer, era un om căruia nu-i lipsea niciodată prezența de spirit. Odată ducele de Orleans îi adresă o scrisoare insultătoare, pe care Mayer se gândi, ca răsbunare, s-o publice in pagina întâia, a ziarului său. Dând-o secretarului de redacție , spuse numai aceste cuvinte. — Tact și... corp 9. * * » Rousseau arătă lui Voltaire oda sa, adresată postbi­rității. „Domnule“, răspunse Voltaire, „oda d­v. este o seri­e soare care nu va ajunge nicicând la destinație“. Rousseau nu-i putu ierta acest răspuns răutăcios. Din acea zi, cei doi scriitori deveniră dușmani de moarte. * * * Șahul Persîei, care a fost detronat nu de mult, petrecu câteva zile la Paris. El întâlni­­s cabaretul „Guzganul mort” pe Manuel, fostul rege al Portugaliei. La masa lor fiind un loc liber, un domn foarte distins ceru voie să-l ocupe. Cei doi monarhi consimțiră — și musafirul cel de al treilea petrecu vorbind cu ei până in ziuă. La plecare, acesta zise către cei doi: — Desigur îmi va rămâne o amintire foarte plăcută de această sară. Ași dori insă să-mi reamintesc numele dumneavoastră. — Eu sunt regele Portugaliei — zise unul din ei — Și eu, șahul Persei. Dar d-ta? Celălalt, convins că cei doi tovarăși aveau gust glumă, zise râzând: — Eu? Marele Mogolf * * * Prințul de Galles debarcă la Paris intr’o zi de ceață groasă. La sosirea lui, văzând negura, zise făcând pe mi­ratul: — Călătoresc incognito, așa că mult mă mor cum a putut ceata din Londra să mă urmeze până aici. * * * Un francez, un german, un englez și un polonez pleacă în Africa să studieze obiceiurile elefantului. Francezul stă în Africa trei săptămâni și întorcându­­se, scrie într-o revistă un articol briliant. Elefantul și amo­rurile sale. Englezul după două luni publică un volum asupra co­merțului de fildeș. Germanul șade patru luni și întors tn țară scrie patru volume documentate: Elefantul din punct de vedere filo­zofic, economic, politic și social. După nouă luni se întoarce și polonezul și publică o broșură în șase limbi. Elefantul și chestia poloneză­* * * Octave Mirbeau invită într’o zi la dejun pe un amic al său, medic. Amicul, find ocupat, îi răspunse că-l va anunța ln una din zile, când va putea veni. Și, în adevăr, peste câtva timp, îl anunță printr-un bilet. Dar biletul era de necitit. Atunci Mirbeau se duse la farmacistul de peste drum, fiind sigur că un specialist va descifra scrisul unui medic. Farmacistul examină scrisoarea cu atenție, deschise un dulăpaș și, scoțând un flacon, îl întinse lui Mirbeau: — Costă 8 fr., domnule! * * * Soția unui locotenent de marină, plecat în China, este urmărită stăruitor de un tânăr care îi face curte. In momentul când o prinde în brațe, ea scapă și esclamă, indignată: — Asta nu domnule! bărbatul meu este pe mare, ar fi josnic din partea mea. Când are să se întoarcă, nu zic nu! * * * Un autor dramatic este invitat la masă, cu fiica sa, la o contesă, — persoană foarte simpatică, ale cărei mo­­ravuri însă cam lăsau de dorit. La ora mesei, autorul so­sește singur: — Cum­ n’ai adus pe fiica dumitale? De ce? — Pentru două motive, scumpă doamnă, al doilea este că e răcită ! D-ra L... foarte bârfită la Paris, se arată intr’o zi la Bois întovărășită de o doamnă în vrâstă. Cineva o întreabă. — Cine-i doam­na asta? — E mama, răspunde ea. După două zile este văzută din nou, cu aceași doamnă și cu un copil de doi ani. — Ce-i cu copilul ăsta? o întreabă. — E copilul meu.­ Vreau să mă fac femee de treabă și îmi montez o familie. de In numărul viitor: De vorbi cu d. I. A. Bassarabescu Ludmilla Fitoëff Realizările bizare, îndrăznețe, uneori deconcertante, al­teori aproape grandioase, ale soților Pitoëff, ne-au cucerit încet, încet, cu caracteristica infiltrație lentă a lucrurilor pro­fund gândite și profund trăite. Ludmilla Pitoëff! In cabina ei, după M­elie Bourtat. Nu o întreb nimic, nu cer să-mi răspundă, mă mul­țumesc s’o ascult, s’o privesc, să mă îmbib de calea și curata ei personalitate. E mică, obosită. Cu gesturi de cea mai înduioșetoare simplicitate se dezbracă de costumele scenei, se îmbracă pentru oraș, împrejurul ei, nici flori, nici toalete luxuriante, nici fracuri, nici plastroane — o reculegere tăcută, aproape monastică. Chipul ei modest, de madonă primitivă, scoborât acum de pe piedestalul scenei și-a pierdut iluminarea. Blânda flacără interioară a amorțit, dar e destul să-i vorbești de arta ei, pentru ca ochii mari să se aprindă, gura să i se anime, gura ei care adună in gama infinită a zâmbetelor, toată expresivitatea pe care se zice că Duze o împrăștia din mâinile ei. Am văzut-o în M-elle Bourrat și Sainte-Jeanne, cele­­ două crucificate, căci e ușor de văzut că numai conveniențele scenice au aruncat o perdea trandafirie asupra sfârșitului primei martire, sfârșit, pe care de altfel noi nu l-am putut regreta, din moment ce ne-a dat prilej să­ ne bucurăm de deliciosul zâmbet printre lacrimi ce a luminat tristețea spec­­tacolului, ca un melancolic scherzo de Beethoven, după un dureros adagio: „Oh, je pleure toujours, je pleure mêm­e trop. Je ne peux pas m’empécher... Je me consume, je m’épuise. Eh bien! Tant pis! Je vais mourir plus toti” și zice: mourir! cu glasul cu care nenorocita fetiță din M-elle Bourrat spune: „Papa! Je veux mourir !” Mourir!, in gura ei vorba are ecouri de tristeți resemnate și tragice neînchipuite. Creația ei esențială, acolo unde e întreagă și inimitabilă, spectacol de splendidă realizare artistică, e M-elle Bourrat, căreea i’a zis că î s’ar putea adăuga ca subtitlu instinctul ma­tern. Ludmilla Pitoëff e mamă a cinci copii, și trebue s’o fi auzit zicând „mon petit” pentru a avea revelația. Piatra de încercare a unui artist dramatic e interesul pe care-l deșteaptă în public soarta personagiului pe care-l interpretează. In M­elle Bourrat, o tristețe tragică te strânge de gât de la primii pași în scenă ai nenorocitei și glasul ei dulce cu inflexiuni de contralto și ușoare vestigii de trăgă­­nări orientale, îți intră în suflet, te urmărește multă vreme ca un reproș. In sală, nici un singur zâmbet echivoc. Tot ce e superficial, artificializat, dispare. Rămâne doar dezvă­luirea unei suferințe mari la care ți-a fost dat să fii martor. Negarea cabotina;ului, iată ce aduce cu ea Ludmilla Pi­toëff. Cu ea între vezi zorile unui teatru nou. Ea face din meșteșugul de actor infestat, de rețete mucigăite, o artă nouă, inspirată și strict personală. Disprețuind complect vechile convenții teatrale succesul ei nu se datorește nici însușirilor de femee, căci în afară de grația supremă pe care î-o dă o­ atnalta spiritualitate și o profundă­ bunătate,­ nu-i văd însușiri „scenice” — succesul ei e datorit în primul rând sincerității depline și apoi muncii inteligente: „Lors que je sens que je n’ai pas assez étudié mon rôle, que je ne le comprends pas assez, es bien. Je ne joue pas!” Totul e studiat, construit, creat, în cel mai perfect înțeles al cuvân­tului, pe canavaua adeseori foarte largă și arbitrară a tex­tului: „Il faut composer son rôle dans le déteil comme si on le créait pour la seconde fois, pas seulement avec le sentiment et l’intuition mais aussi avec la pensée.” Preocuparea intelectuală e de altfel prezentă în toate realizările soților Pitoëff. Din ea a ieșit acea minunată și originală creație a lui Carol al VII-lea din Sainte-Jeanne, de aci însă și exagerările pirandeliene. Chemarea marilor artiști e să adune in ei drojdia tuturor posibilităților de suferință și de exaltare omenească, să dea un conținut nou și tulburător noțiunilor banalizate prin uzul de toate zilele. In creațiile Ludmillei Pitoëff triumfă spiritul creștin. Umilă și bună, inocentă și inspirată, Sainte-Jeanne pare gata să­­ rostească cuvintele Evangheliei: „Iartă lor Doamne, că nu știu ce fac!” și dacă pe alocuri, i-a lipsit, poate din pricina fizicului ei prea gracil și copilăros,, dar mai ales ,din pricina excesivei verbozități, a textului, acel aer supra­­pământesc pe care trebue să-l fi avut eroina istorică, în schimb, sinceritatea, simplicitatea deplină, tot omenescul ca­racteristic personalităților puternice, îți lasă în suflet nostal­gia unor regiuni superioare înnaccesibile. Turneul Pitoëff ne-a dat o desfășurare savantă­ de spec­tacole, de la drama de moravuri, minunat pusă la punct după altei normele cele mai burghez obicinuite ale legilor teatrului­­ (M-elle Bourrat), până la drama istorică rafinat incrus­tată în religiile de muzeu ale trecutului (Sainte Jeanne) și până la drama ultra modernă, înjghebată numai din negări, (lipsă de personagii, lipsă de acțiune, lipsă de construcție teatrală, lipsă de decor). — Cele șase personagii. — Nicăeri partea materială a spectacolului nu innăbușă sensul spiritual al operei, ce i se substitue cu o discreție, un tact, și un simț al nuanțelor de o rară finețe. Efectele plastice obținute parcă prin puterea întâmplării și fără sforțări aparente, evidențiază totuși, tot felul de intenții de compoziție, o artă savantă a grupării personagiilor, a alegerii atitudinii ca­racteristice, o știință a coloritului. Decorul propriu zis e imobil, mereu acelaș. Un cadru imobil, trei înnalte ogive de lemn, ca in Sainte-Jeanne, care încadrează ca într’un triptic primitiv adevărate realizări picturale. Chipul Fecioarei ilu­minate, in tunica-i albastră cu cruce pe piept se detașează ca o figură luminoasă de puritate din mijlocul grupurilor lă­sate intenționat in umbră. Aceeiași gradație ca a valorilor de culoare, pentru gla­surile omenești. In „șase personagii”, ceea ce am admirat mai mult, a fost sublinierea temei principale, susținută într-un rinformando continuu a celor șase personagii îndoliate, pe fondul de acompaniament al restului trupei. Un asemenea ansamblu supra-rafinat, arta Sidmuller Pi­toëff apare curată și naivă. Această femee excepțională, încarnează în ea, — in mijlocul producției artistice contimpo­­rane unul din cele mai profunde adevăruri omenești: Acela că marea arta se face cu modestie ■ —-­­-A­. .LJ*-*L 1.. — - — f * * —-- - **- * ... iljENfI FLORII

Next