Adevěrul Literar şi Artistic, aprilie 1926 (Anul 7, nr. 278-281)

1926-04-04 / nr. 278

ANUL Vîl.-NO. 278 Număr de Paste -.„„•tobii Í AL.V. BELDIMAN 1888-1897 FONDATORII­­ CONST. MILLE 1897-1920 ,hristos a Vid­al! Spuneți-mi de ce în noaptea aceasta cerul este a­­tât de cald și liniștit, de ce pe cer milioanele de stele strălucesc mai puternic, de ce natura îmbracă haina bu­curiei, de ce mi-e inima plină de o neașteptată veselie, de ce-mi svâcnesc vinele atât de tare și simt că sunt purtat de aripi nevăzute ? „Christos a înviat“­­ spun clopotele cari și-au înce­put dangătul în toate colțurile orașului deodată. „Chris­tos a înviat !“ susură pârnele care-și rostogolesc apele la vale. „Christos a înviat!“ își spun crucile bisericilor, îmbrăcate deodată în veștminte de lumină. „Christos a înviat !“ șoptesc binevoitoare candelele veșnice ce ard pe cerul adânc și întunecat. „Christos a înviat!“ îmi răspunde îndepărtatul meu trecut. Mai eri auzeam ciocârlia abia înapoiată din pribe­gie, cântând viciu și dulce această veste bună, la auzul căreia inima îmi tresălta plină de o speranță necunos­cută. Mai­eri vedeam pe buna Pelaghia Ivanovna gră­­bindu-se să pregătească nenumărați cozonaci, vopsind sute de ouă și învăluind în cocă zeci de șunci. „Ce faci cu atâția cozonaci ?“ întrebam eu. „Ei maică, toate le fac pentru bieții „nenorociți“, îmi răspundea ea, făcând cu evlavie semnul crucii. O iubesc mult pe Pelaghia Ivanovna. Ce venerabilă femee ! „Nenorociții“ ei sunt pușcăriașii și se pare că toată viața și-a închinat-o numai alinării suferințelor a­­cestor copii vitregi ai soartei. Ea nu întreabă cine este pușcăriașul căruia îi face o pomană în numele lui Christos: tâlhar, hoț sau simplu prevenit. In ochii ei toți sunt numai „nenorociți“ și în fiecare Duminică pleacă din casa ei nenumărate legături cu colaci, puduri de carne și pește și „nenorociții“ o bi­necuvintează pe Pelaghia Ivanovna, numid-o „mămuca“ lor cea bună... iar eu cred că dacă pe acest pământ tră­­ește o ființă care ar merita Împărăția Cerurilor, apoi ni­meni altul decât Pelaghia Ivanovna n’ar avea dreptul la această fericire. încă de ori seara simțeam că în oraș se petrece ceva neobicinuit. La 11^ la toate ferestrele începură să alerge lumini și poporul porni către biserici în timp ce trăsurile aristocraților din Crutogorsk uruiau sgomotos pe dru­muri. Cu un sentiment neobicinuit am ascultat utrenia și am eșit din biserică, ducând cu mine un simțământ nelă­murit de prietenie, milă și iertare, „Christos a înviat!“ mă gândeam. El a înviat pentru toți; mari și mici, iudei și plini, grăbiți și întârziați, înțelepți și săraci cu duhul, bogați și cerșetori — cu toții suntem egali înaintea Invierei Lui. In fața noastră a tuturor stă gata, așteptându-ne, os­pățul pregătit de biruința Lui asupra morții. De aceia există în popor legenda că sufletul păcă­tosului mort în Săptămâna Luminată se curăță și se duce la Domnul. Putem admite ideia morții într’o zi în care totul vorbește de viață și ne leagă de ea ? îmi plac mult aceste legende populare pentru sen­timentul poetic și dragostea ce izvorăsc din ele. Pentru toți a înviat Christos ! El a înviat și pentru n­oi, sărmani ocnași, pribegi, necunoscuți pe oceanul vieții ! Christos care s’a pogorît în iad, s’a coborît și în î­­nimile noastre și le-a purificat. Nu mai sunt nici hoți, nici ucigași ! Cu toții suntem frați, toți suntem nevino­vați și curați înaintea glasului iubitei care iartă și mân­­tuește pe toți... să ne îmbrățișăm dar și toată ființa noa­stră să exclame : „Prietenii fraților ! a înviat Christos!“ El a înviat și pentru tine muncitor al pământului! Mai cu seamă pentru tine care tot anul stropești cu su­doarea ta fierbinte glia hrănitoare, slăvind numele Lui și gândind la sărbătoarea plină de lumină, care va fi și pentru tine prilej de odihnă și voe bună. Pentru toți ,a înviat Christos ! Noi toți, mici și mari bogați și săraci, Iudei și Eleni cu toții să ne ridicăm și să ne îmbrățișăm din toată inima. Când m’am deșteptat, soarele era de acum sus și ce vie îi era strălucirea și ce calde raze împrăștia. Străzile erau uscate ; mi-era urît singur și am eșit pe stradă să văd norodul. La casa Pelaghiei Ivanovna toate ferestrele erau larg deschise în cinstea sărbătoarei. — Ei, ce-ți fac „nenorociții“, am întrebat pe buna femee a cărei fată blândă are o înrâurire binefăcătoare asupră-mi.* — „Ce să facă ? Slavă Domnului. Au năvălit, cât pe ce să mă doboare. Dar vino în casă, boerule, să os­pătezi cu noi. Cred că ți-e urît singur într’o zi ca asta, sărmane“. Și simt într’adevăr cum singurătatea aceasta mă a­­pasă și lacrimile mă îneacă, îmi reamintesc că-mi lip­sește ceva, că sunt de prisos pe lumea aceasta, că sunt singur, vai ! cât de singur. Și încep să iubesc îndoit pe a­­ceastă blândă Pelaghia Ivanovna, pentru că m’a numit „sărman“ și m’a ocrotit în această mare sărbătoare. Nu știu de ce, dar Pelaghia Ivanovna are un fel al ei de a da din cap și de a ofta când vorbește cu mine. Câte­odată pot să-l observ privirea fixată asupră-mi când vorbesc cu nepoții și nepoatele ei, cu orfanele de cari îi este plină casa și îi văd ochii plini de mâhnire și dragoste creștinească. Fără îndoială ca ea vede și în mine unul din mulții ei „nenorociți ■’, și cu bucurie m’ar iubi și pe mine ca pe orfanele ei, dar spre nefericirea mea sunt slujbaș. De câte plăceri m’a făcut această calitate să mă lipsesc... 10 LEI EXEMPLARUL IN ȚARA 20 LEI EX. IN STRĂINĂTATE 12 PAGINI Duminicii, 4 Aprilie 1925 Literar și Artistic FONDAT In 1893 „.Se desprinseră de la pripoane și alte lotci. Stele pâlpâitoare începură a juca pe unde­­ și glasuri bucuroase se auzeau pretutindeni. Femei sa împăcau și se sărutau râzând la mal. Luminile învierii se înșirară între cer și apă și între țărmurii tăcuți... De undeva, lopătând lin pe sub sălcii, trecând din umbră pe dârele de apă ale lunei și intrând iar în umbră, — pescarii începură să cânte izbânda Răstignitului . Christos a înviat din morți Cu moarte pre moarte călcând... MIHAIL SADOVEANU * I— * I— Intru în camera în care se găsesc oaspeții. In colț, sub icoane stă­moșul Ivan Gavrilovici, de vre-o zece ani nu mai vede și nu mai aude. Cu toate a­­cestea Pelaghia Ivanovna nu face nimic până nu capătă binecuvântarea bunicului și știu sigur că cheia de la sipe­tul cu bani este în păstrarea bătrânului care dă rublele cu o zgârcenie ne­mai­pomenită. Alături de el stă o bătrână, soacra gazdei, și această figură blândă îml reamintește pe bărbatul Pelaghiei Iva­novna. Acesta este încă în viață, dar a fost trimis unde­va pentru o afacere nu tocmai limpede și nu încape în­doială că acest fapt contribue mult la compătimirea ce are Pelaghia Ivanovna pentru „nenorociți”. — Poftiți — mă îndeamnă ea introducându-mă în o­­dae — Tătucule! a venit Nicolae Ivanovici. Dar moșul n’aude ci mestecă într’una. Să nu vă supărați pe bătrânul meu, boerule dra­gă, îmi spune gazda, din pricina vârstei nu poate să vă primească cum s’ar cuveni. Mă așează lângă bătrân, deși ași vrea mai curând să mi­ se dea un loc pe lângă fetele gazdei, cari au observat desigur mutra mea supărată, căci văd cum râd pe în­fundate. *— Așa, așa! — mormă e bătrânul, — așa, copii. Bă­trân, bătrân, dar tot mai vreau să trăiesc vre-o 10 ani. Fetele râd. I— Moșule, ai putea să te însori, — spune una mai guralivă dintre ele, — nu ești bătrân de loc. — Ce? — întreabă bătrânul. Pelaghia Ivanovna se apropie de el și strigă la ure­che cât poate mai tare, că Varvara­­— deși are bărbat — ar vrea să se mărite cu el. Lumea făcea haz. — De ce nu iei nimic? — mă întreabă Pelaghia Iva­novna. — Poate fi-e urît aci cu bătrânii. Treci alături la tineret. Trec în odaia cealaltă, dar nici acolo nu mă simt bine. Am un vierme care mă roade și mă împiedecă să mă veselesc cu ceilalți. Mai stau ca un sfert de ceas și plec. E ora 2. Pe străzi e puțină mișcare, dar la porți se fac grupuri de femei cari au sfârșit cu masa și ei la aer în haine de sărbătoare. Cântece nu se aud căci e păcat să cânți la o sărbătoare atât de mare. Se vede că tot ce ai înaintea ochilor s’a lăsat nu atât în voia veseliei, cât a odihnei și a unei fericite nepăsări. Trad. fi&JQfi JANCOVICI M- SALTÂCOV-ȘCEDRIN Noutatea creștină de PAUL ZARIFOPOL Două sunt noroacele hotărîtoare pentru orice om: să aibă din născare talent viguros, sau viguroasă obrăznicie. Norocul dintâi e rar , cel de al doilea, destul de obicinuit. Viata actuală pare cu deosebire pornită să favorizeze obrăznicia. Ideia de obrăznicie e de obicei exprimată prin cuvintele neromânești: energie și ambiție. Momentul isto­ric e așa încât iuțeala și graba ajung a fi valori supreme care amenință să înghită pe oricare altele. In America e­­xistă școli de „energie“ ; acolo elevii se deprind a deschide ușile cu zgomot, să le trântească cu și mai mare zgomot, să calce apăsat, să zbiere. Nu e ciudat? Tehnica vieții capitaliste cere deopotri­vă și specializare serioasă și obrăznicie. Tocmai în socie­tățile cu viață capitalistă intensă, indivizii încep a trece ușor de la o specialitate la alta, după nevoia grabnică a mo­mentului. E exact contrar de se întâmplă în vremuri vechi cu breslele. Uneori chiar în Germania începuse ase­menea schimbări de meserie la iuțeală , cu cât mai dese vor fi asemenea schimbări fără scrupul în America, locul clasic al practicisi fiului celui mai grăbit ! Se formează clar o psihologie de samsar; locul meseriei adevărate îl ia în­vârteala. — Insă plebea literaților cu idei zbiară imnuri cu­rre energia salvatoare și insinuiază că talentul e chestie de ambiție. Nu vreau să zic că incapabilii reușesc obicinuit în viață. Dar desigur reușesc mediocrii, adeseori submediocrii am­bițioși. Viata socială e astfel constituită încât obrăznicia este o virtute care hotărăște adeseori valorificarea socială a individului. Obrăznicia este una din cele mai vechi crea­ții ale traiului în comun; ea e răspunsul cel mai simplu și mai util pe care individul îl putea da constrângerilor di­verse organizate de societate. Astfel obrăznicia, ascunsă sub eufemisme diverse, e o putere considerabilă în selecția socială. Obrăznicia — înțelegeți d-voastră! — este voința în deplina ei putere, cu totul slobodă adică de scrupule o­­biective pe care i le poate pune în cale inteligenta. Inteli­genta a crescut însă oarecum și pe seama ei, independent de interesele elementare ale animalului uman, interese care se exprimă prin aceia ce am numit obrăznicie. Iar din această creștere a inteligenței pe seama ei s‘au născut in­terese de lux, și între acestea și interesele elementare ale simplei voințe animalice s’a pornit luptă. * * * Acum două mii patru sute de ani, Socrat constata cu ironică mirare și cu părere de rău, că slujbele nu se dau ce­tățenilor după felul talentului lor. Oamenii nu se află la locul care li se cuvine, nu ajung să aibă de lucru acolo unde se pricep. Pe vremea lui mai toate slujbele se împărțeau prin tragere la sorți, așa încât Socrat avea în față un material deosebit de bogat care-i arăta ce e selecția socială de an­­doaselea. El a dat a înțelege că leacul se găsește la filozofi; și pentru dânsul filozofii erau oameni care au specialitatea de a ști, clar și sigur, ce e bine și ce e rău în orice împre­jurare a vieții. Platon a dezvoltat această credință a lui Socrat în valoarea supremă a filozofilor; în Republica lui filozofii sunt capii statului cu putere discreționară. Dar cum se vor alege filozofii ? Problema selecționării sociale se pune doar fatal pen­tru orice meserie și funcțiune, chiar și pentru specialita­tea cu totul prețioasă de a deosebi, clar și sigur, binele de rău. Rămâne clar ca lupta între obrăzniciile indivizilor sau ale grupelor să reguleze distribuirea funcțiilor sociale f talentele reale și energiile productive vor cădea la întâm­plare, în voia norocului capricios al luptei dintre obrăznicii. * * * Iată însă că, în timpul crizei celei mari a imperiului roman, din grele suferințe sociale și din vechiul amestec de gândire filozofică sau populară, s'a ridicat o ideie care se găsește mai mult ori mai puțin clar arătată în Evanghelie. Este o idee de lux, care îndreaptă omul spre fapte inutile, adică fără valoare imediat practică. E obligația individului să-și facă singur proces de intenție. Din starea naturală și practică, în care omul pândește într’una în afară și-și poartă botul exclusiv după interesele lui elementare, el se află acum răspuns înăuntru, spre suflet. Nu mai e de ajuns cum te porti, și nimic nu înseamnă că „lumea“ te numește cetățean cum se cade și-ți dă cinste; acum ti se poruncește să știi, adevărat și drept, din ce motive, în adâncul sufletu­lui tău, te porti astfel. Ți se poruncește să-ți vezi și judeci sufletul, așa cum vezi și judeci cămila pe care vreai s’o cumperi. Ideia aceasta aduce o întâmplare enormă în viața spe­ciei: animalul s’a trezit, cine știe de ce, că trebuie să-și dea singur peste rât, să dea îndărăt de la copaie, — nu cumva din interes să-și vîre pe urmă ritul mai comod și mai pro­fitabil, ci pentru a-și cerceta sufletul, a-și prețui voința, inteligenta, sentimentele, întocmai așa cum prețuește orice lucru nelegat de persoana lui. Să te judeci singur, calitatea sufletului tău să devie obiect umilit în fața inteligentei tale, să faci cu sânge rece asemănare între tine și dușmanul tău de moarte, iar această dreptate aspră să ajungă a-ți fi tre­buință firească­­— aceste enorme și stranii postulate for­mează, mi se pare, noutatea creștină. In vremea aceia s’a născut trebuința unui lux ciudat. Omul se poate învoi cu ceilalți de frică sau din interes , atâta ajunge ca să fie cetățean foarte util. Dar lucrarea ascunsă a gândirii, stimulată și hrănită de suferință, maci­nă temeliile unei lumi care, în fond, nu-i decât practica or­ganizare­a simplei animalități. Atenția și judecata indivi­dului, întoarse din afară înăuntru, dau leacul specific împo­triva obrăzniciei originare. Astfel luxul moralei celei noi va putea reglementa selecția socială și domina urmările ei practice. Trebue ca dobitocul, judecându-se pe sine, să-și tragă îndărăt­botul de acolo unde nu se pricepe. Altul îl va lovi sau ba la vreme, ca să-l facă inofensiv, — mijlocul acesta Continuarea în pascina 11-a

Next