Adevěrul Literar şi Artistic, aprilie 1926 (Anul 7, nr. 278-281)
1926-04-04 / nr. 278
ANUL Vîl.-NO. 278 Număr de Paste -.„„•tobii Í AL.V. BELDIMAN 1888-1897 FONDATORII CONST. MILLE 1897-1920 ,hristos a Vidal! Spuneți-mi de ce în noaptea aceasta cerul este atât de cald și liniștit, de ce pe cer milioanele de stele strălucesc mai puternic, de ce natura îmbracă haina bucuriei, de ce mi-e inima plină de o neașteptată veselie, de ce-mi svâcnesc vinele atât de tare și simt că sunt purtat de aripi nevăzute ? „Christos a înviat“ spun clopotele cari și-au început dangătul în toate colțurile orașului deodată. „Christos a înviat !“ susură pârnele care-și rostogolesc apele la vale. „Christos a înviat!“ își spun crucile bisericilor, îmbrăcate deodată în veștminte de lumină. „Christos a înviat !“ șoptesc binevoitoare candelele veșnice ce ard pe cerul adânc și întunecat. „Christos a înviat!“ îmi răspunde îndepărtatul meu trecut. Mai eri auzeam ciocârlia abia înapoiată din pribegie, cântând viciu și dulce această veste bună, la auzul căreia inima îmi tresălta plină de o speranță necunoscută. Maieri vedeam pe buna Pelaghia Ivanovna grăbindu-se să pregătească nenumărați cozonaci, vopsind sute de ouă și învăluind în cocă zeci de șunci. „Ce faci cu atâția cozonaci ?“ întrebam eu. „Ei maică, toate le fac pentru bieții „nenorociți“, îmi răspundea ea, făcând cu evlavie semnul crucii. O iubesc mult pe Pelaghia Ivanovna. Ce venerabilă femee ! „Nenorociții“ ei sunt pușcăriașii și se pare că toată viața și-a închinat-o numai alinării suferințelor acestor copii vitregi ai soartei. Ea nu întreabă cine este pușcăriașul căruia îi face o pomană în numele lui Christos: tâlhar, hoț sau simplu prevenit. In ochii ei toți sunt numai „nenorociți“ și în fiecare Duminică pleacă din casa ei nenumărate legături cu colaci, puduri de carne și pește și „nenorociții“ o binecuvintează pe Pelaghia Ivanovna, numid-o „mămuca“ lor cea bună... iar eu cred că dacă pe acest pământ trăește o ființă care ar merita Împărăția Cerurilor, apoi nimeni altul decât Pelaghia Ivanovna n’ar avea dreptul la această fericire. încă de ori seara simțeam că în oraș se petrece ceva neobicinuit. La 11^ la toate ferestrele începură să alerge lumini și poporul porni către biserici în timp ce trăsurile aristocraților din Crutogorsk uruiau sgomotos pe drumuri. Cu un sentiment neobicinuit am ascultat utrenia și am eșit din biserică, ducând cu mine un simțământ nelămurit de prietenie, milă și iertare, „Christos a înviat!“ mă gândeam. El a înviat pentru toți; mari și mici, iudei și plini, grăbiți și întârziați, înțelepți și săraci cu duhul, bogați și cerșetori — cu toții suntem egali înaintea Invierei Lui. In fața noastră a tuturor stă gata, așteptându-ne, ospățul pregătit de biruința Lui asupra morții. De aceia există în popor legenda că sufletul păcătosului mort în Săptămâna Luminată se curăță și se duce la Domnul. Putem admite ideia morții într’o zi în care totul vorbește de viață și ne leagă de ea ? îmi plac mult aceste legende populare pentru sentimentul poetic și dragostea ce izvorăsc din ele. Pentru toți a înviat Christos ! El a înviat și pentru noi, sărmani ocnași, pribegi, necunoscuți pe oceanul vieții ! Christos care s’a pogorît în iad, s’a coborît și în înimile noastre și le-a purificat. Nu mai sunt nici hoți, nici ucigași ! Cu toții suntem frați, toți suntem nevinovați și curați înaintea glasului iubitei care iartă și mântuește pe toți... să ne îmbrățișăm dar și toată ființa noastră să exclame : „Prietenii fraților ! a înviat Christos!“ El a înviat și pentru tine muncitor al pământului! Mai cu seamă pentru tine care tot anul stropești cu sudoarea ta fierbinte glia hrănitoare, slăvind numele Lui și gândind la sărbătoarea plină de lumină, care va fi și pentru tine prilej de odihnă și voe bună. Pentru toți ,a înviat Christos ! Noi toți, mici și mari bogați și săraci, Iudei și Eleni cu toții să ne ridicăm și să ne îmbrățișăm din toată inima. Când m’am deșteptat, soarele era de acum sus și ce vie îi era strălucirea și ce calde raze împrăștia. Străzile erau uscate ; mi-era urît singur și am eșit pe stradă să văd norodul. La casa Pelaghiei Ivanovna toate ferestrele erau larg deschise în cinstea sărbătoarei. — Ei, ce-ți fac „nenorociții“, am întrebat pe buna femee a cărei fată blândă are o înrâurire binefăcătoare asupră-mi.* — „Ce să facă ? Slavă Domnului. Au năvălit, cât pe ce să mă doboare. Dar vino în casă, boerule, să ospătezi cu noi. Cred că ți-e urît singur într’o zi ca asta, sărmane“. Și simt într’adevăr cum singurătatea aceasta mă apasă și lacrimile mă îneacă, îmi reamintesc că-mi lipsește ceva, că sunt de prisos pe lumea aceasta, că sunt singur, vai ! cât de singur. Și încep să iubesc îndoit pe această blândă Pelaghia Ivanovna, pentru că m’a numit „sărman“ și m’a ocrotit în această mare sărbătoare. Nu știu de ce, dar Pelaghia Ivanovna are un fel al ei de a da din cap și de a ofta când vorbește cu mine. Câteodată pot să-l observ privirea fixată asupră-mi când vorbesc cu nepoții și nepoatele ei, cu orfanele de cari îi este plină casa și îi văd ochii plini de mâhnire și dragoste creștinească. Fără îndoială ca ea vede și în mine unul din mulții ei „nenorociți ■’, și cu bucurie m’ar iubi și pe mine ca pe orfanele ei, dar spre nefericirea mea sunt slujbaș. De câte plăceri m’a făcut această calitate să mă lipsesc... 10 LEI EXEMPLARUL IN ȚARA 20 LEI EX. IN STRĂINĂTATE 12 PAGINI Duminicii, 4 Aprilie 1925 Literar și Artistic FONDAT In 1893 „.Se desprinseră de la pripoane și alte lotci. Stele pâlpâitoare începură a juca pe unde și glasuri bucuroase se auzeau pretutindeni. Femei sa împăcau și se sărutau râzând la mal. Luminile învierii se înșirară între cer și apă și între țărmurii tăcuți... De undeva, lopătând lin pe sub sălcii, trecând din umbră pe dârele de apă ale lunei și intrând iar în umbră, — pescarii începură să cânte izbânda Răstignitului . Christos a înviat din morți Cu moarte pre moarte călcând... MIHAIL SADOVEANU * I— * I— Intru în camera în care se găsesc oaspeții. In colț, sub icoane stămoșul Ivan Gavrilovici, de vre-o zece ani nu mai vede și nu mai aude. Cu toate acestea Pelaghia Ivanovna nu face nimic până nu capătă binecuvântarea bunicului și știu sigur că cheia de la sipetul cu bani este în păstrarea bătrânului care dă rublele cu o zgârcenie nemaipomenită. Alături de el stă o bătrână, soacra gazdei, și această figură blândă îml reamintește pe bărbatul Pelaghiei Ivanovna. Acesta este încă în viață, dar a fost trimis undeva pentru o afacere nu tocmai limpede și nu încape îndoială că acest fapt contribue mult la compătimirea ce are Pelaghia Ivanovna pentru „nenorociți”. — Poftiți — mă îndeamnă ea introducându-mă în odae — Tătucule! a venit Nicolae Ivanovici. Dar moșul n’aude ci mestecă într’una. Să nu vă supărați pe bătrânul meu, boerule dragă, îmi spune gazda, din pricina vârstei nu poate să vă primească cum s’ar cuveni. Mă așează lângă bătrân, deși ași vrea mai curând să mi se dea un loc pe lângă fetele gazdei, cari au observat desigur mutra mea supărată, căci văd cum râd pe înfundate. *— Așa, așa! — mormă e bătrânul, — așa, copii. Bătrân, bătrân, dar tot mai vreau să trăiesc vre-o 10 ani. Fetele râd. I— Moșule, ai putea să te însori, — spune una mai guralivă dintre ele, — nu ești bătrân de loc. — Ce? — întreabă bătrânul. Pelaghia Ivanovna se apropie de el și strigă la ureche cât poate mai tare, că Varvara— deși are bărbat — ar vrea să se mărite cu el. Lumea făcea haz. — De ce nu iei nimic? — mă întreabă Pelaghia Ivanovna. — Poate fi-e urît aci cu bătrânii. Treci alături la tineret. Trec în odaia cealaltă, dar nici acolo nu mă simt bine. Am un vierme care mă roade și mă împiedecă să mă veselesc cu ceilalți. Mai stau ca un sfert de ceas și plec. E ora 2. Pe străzi e puțină mișcare, dar la porți se fac grupuri de femei cari au sfârșit cu masa și ei la aer în haine de sărbătoare. Cântece nu se aud căci e păcat să cânți la o sărbătoare atât de mare. Se vede că tot ce ai înaintea ochilor s’a lăsat nu atât în voia veseliei, cât a odihnei și a unei fericite nepăsări. Trad. fi&JQfi JANCOVICI M- SALTÂCOV-ȘCEDRIN Noutatea creștină de PAUL ZARIFOPOL Două sunt noroacele hotărîtoare pentru orice om: să aibă din născare talent viguros, sau viguroasă obrăznicie. Norocul dintâi e rar , cel de al doilea, destul de obicinuit. Viata actuală pare cu deosebire pornită să favorizeze obrăznicia. Ideia de obrăznicie e de obicei exprimată prin cuvintele neromânești: energie și ambiție. Momentul istoric e așa încât iuțeala și graba ajung a fi valori supreme care amenință să înghită pe oricare altele. In America există școli de „energie“ ; acolo elevii se deprind a deschide ușile cu zgomot, să le trântească cu și mai mare zgomot, să calce apăsat, să zbiere. Nu e ciudat? Tehnica vieții capitaliste cere deopotrivă și specializare serioasă și obrăznicie. Tocmai în societățile cu viață capitalistă intensă, indivizii încep a trece ușor de la o specialitate la alta, după nevoia grabnică a momentului. E exact contrar de se întâmplă în vremuri vechi cu breslele. Uneori chiar în Germania începuse asemenea schimbări de meserie la iuțeală , cu cât mai dese vor fi asemenea schimbări fără scrupul în America, locul clasic al practicisi fiului celui mai grăbit ! Se formează clar o psihologie de samsar; locul meseriei adevărate îl ia învârteala. — Insă plebea literaților cu idei zbiară imnuri curre energia salvatoare și insinuiază că talentul e chestie de ambiție. Nu vreau să zic că incapabilii reușesc obicinuit în viață. Dar desigur reușesc mediocrii, adeseori submediocrii ambițioși. Viata socială e astfel constituită încât obrăznicia este o virtute care hotărăște adeseori valorificarea socială a individului. Obrăznicia este una din cele mai vechi creații ale traiului în comun; ea e răspunsul cel mai simplu și mai util pe care individul îl putea da constrângerilor diverse organizate de societate. Astfel obrăznicia, ascunsă sub eufemisme diverse, e o putere considerabilă în selecția socială. Obrăznicia — înțelegeți d-voastră! — este voința în deplina ei putere, cu totul slobodă adică de scrupule obiective pe care i le poate pune în cale inteligenta. Inteligenta a crescut însă oarecum și pe seama ei, independent de interesele elementare ale animalului uman, interese care se exprimă prin aceia ce am numit obrăznicie. Iar din această creștere a inteligenței pe seama ei s‘au născut interese de lux, și între acestea și interesele elementare ale simplei voințe animalice s’a pornit luptă. * * * Acum două mii patru sute de ani, Socrat constata cu ironică mirare și cu părere de rău, că slujbele nu se dau cetățenilor după felul talentului lor. Oamenii nu se află la locul care li se cuvine, nu ajung să aibă de lucru acolo unde se pricep. Pe vremea lui mai toate slujbele se împărțeau prin tragere la sorți, așa încât Socrat avea în față un material deosebit de bogat care-i arăta ce e selecția socială de andoaselea. El a dat a înțelege că leacul se găsește la filozofi; și pentru dânsul filozofii erau oameni care au specialitatea de a ști, clar și sigur, ce e bine și ce e rău în orice împrejurare a vieții. Platon a dezvoltat această credință a lui Socrat în valoarea supremă a filozofilor; în Republica lui filozofii sunt capii statului cu putere discreționară. Dar cum se vor alege filozofii ? Problema selecționării sociale se pune doar fatal pentru orice meserie și funcțiune, chiar și pentru specialitatea cu totul prețioasă de a deosebi, clar și sigur, binele de rău. Rămâne clar ca lupta între obrăzniciile indivizilor sau ale grupelor să reguleze distribuirea funcțiilor sociale f talentele reale și energiile productive vor cădea la întâmplare, în voia norocului capricios al luptei dintre obrăznicii. * * * Iată însă că, în timpul crizei celei mari a imperiului roman, din grele suferințe sociale și din vechiul amestec de gândire filozofică sau populară, s'a ridicat o ideie care se găsește mai mult ori mai puțin clar arătată în Evanghelie. Este o idee de lux, care îndreaptă omul spre fapte inutile, adică fără valoare imediat practică. E obligația individului să-și facă singur proces de intenție. Din starea naturală și practică, în care omul pândește într’una în afară și-și poartă botul exclusiv după interesele lui elementare, el se află acum răspuns înăuntru, spre suflet. Nu mai e de ajuns cum te porti, și nimic nu înseamnă că „lumea“ te numește cetățean cum se cade și-ți dă cinste; acum ti se poruncește să știi, adevărat și drept, din ce motive, în adâncul sufletului tău, te porti astfel. Ți se poruncește să-ți vezi și judeci sufletul, așa cum vezi și judeci cămila pe care vreai s’o cumperi. Ideia aceasta aduce o întâmplare enormă în viața speciei: animalul s’a trezit, cine știe de ce, că trebuie să-și dea singur peste rât, să dea îndărăt de la copaie, — nu cumva din interes să-și vîre pe urmă ritul mai comod și mai profitabil, ci pentru a-și cerceta sufletul, a-și prețui voința, inteligenta, sentimentele, întocmai așa cum prețuește orice lucru nelegat de persoana lui. Să te judeci singur, calitatea sufletului tău să devie obiect umilit în fața inteligentei tale, să faci cu sânge rece asemănare între tine și dușmanul tău de moarte, iar această dreptate aspră să ajungă a-ți fi trebuință firească— aceste enorme și stranii postulate formează, mi se pare, noutatea creștină. In vremea aceia s’a născut trebuința unui lux ciudat. Omul se poate învoi cu ceilalți de frică sau din interes , atâta ajunge ca să fie cetățean foarte util. Dar lucrarea ascunsă a gândirii, stimulată și hrănită de suferință, macină temeliile unei lumi care, în fond, nu-i decât practica organizarea simplei animalități. Atenția și judecata individului, întoarse din afară înăuntru, dau leacul specific împotriva obrăzniciei originare. Astfel luxul moralei celei noi va putea reglementa selecția socială și domina urmările ei practice. Trebue ca dobitocul, judecându-se pe sine, să-și tragă îndărătbotul de acolo unde nu se pricepe. Altul îl va lovi sau ba la vreme, ca să-l facă inofensiv, — mijlocul acesta Continuarea în pascina 11-a